Dincolo
de aceste două coordonate fundamentale care au contribuit la construirea
edificiului literar de care beneficiem astăzi, consider importantă sublinierea
aspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritual şi intelectual ale
omului Istrati.
O imagine polisemantică ni se
dezvăluie în scrisoarea lui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919,
şi anume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten Mihail Mihailovici
Kazanski. Întâlnirea din brutăria “prăpădită,
murdară şi slinoasă” avea să-i ofere mai târziu o prietenie plină de peripeţii,
dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului. Mihail avea să fie călăuza
unui spirit care urma să se trezească din amorţeală.
“Pe gulerul hainei sale, doi
păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar!
Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se
contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi
crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină
dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii
franţuzeşti.
Pe
tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei
interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără
perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima
fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau
mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce
şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să
fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului
ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de
foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi
nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”
Fără
a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe
tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.
Neacceptând
destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic
din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia
este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist,
Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care
trăieşte momentul indiferent de conjunctură: “ sunt zece zile de când m-am întors la Paris
şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma
apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu
nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri
pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul
pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se
îndoiască de dubla mea piele³.”
De ce
datorie morală?
Deşi
ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două aspecte ale acestei datorii
morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea
săvârşită voluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi
pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a fi ceasul deşteptător al masei
amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de “glasul de la Villeneuve⁴”, care l-a impresionat pe Istrati “cu accentul său
deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o
crimă, iar lenea o ruşine⁵.”
Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt fragment)
“Aşa mi-a fost mie dat, să
mă întorc cu faţa către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai
ca conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul vieţii
mele, să-mi plec urechea spre orice glas
de deznădejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil
să adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”⁶
Fie
că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în articole de esenţă politică sau
economico-socială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar,
colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui.
Iar
el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimii lui s-a dedicat scrisului
sperând cu o naivitate dezarmantă în “ceva mai bun, mai omenesc.”
Căci
“nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să lupţi pentru un drept, decât să
pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i
astfel să înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil? ”⁷
Spiritualitate şi cultură
“Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să
aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi,
înălţimea morală, intelectuală, ideală la care a ajuns el”, spunea C.D. Gherea.
 |
| sursă foto: Nicoleta Butnaru |
Nu
putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu
putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere
care, “în negura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitorii ale
marilor scriitori români.
Tind
să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr, cred în existenţa peste
veacuri a operei istratiene. Cu cât
deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât pătrund mai mult în
tainele creaţiei lui, cu atât descopăr – spre surprinderea mea – parfumul
limbii române pe straie frantuzeşti .
Dacă
nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat
în “reflecţiile”
sale “din orele de singurătate”: teama de mediocritate.
Dar, iată că vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în
monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa “Artele
şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu la
Viena şi apoi în oraşele din Germania.
Propunându-şi
o “confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului său” ⁸, prin “Artele şi umanitatea de azi” se contura
ideea conform căreia “viaţa spuirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceea
care ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele
cele mai înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală e
aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtor
civilizaţii”.
Revista
franceză La Liberte avea să aprecieze
discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu
titlul “Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema abordată este “o palmă
dată epocii noastre, care ne înviorează obrazul”. O altă publicaţie, L`echo
d`Oran
(7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati că “arta nu trebuie să slujească, în principal, decât
luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.⁹
“N-aş
putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinităţi
menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a
sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic”,
spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea că arta este cea care
clădeşte moral prin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatul său
critic, nu poate să nu facă referire la capitularea “artelor şi artiştilor,
deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul unei cât
mai confortabile stări materiale”.¹⁰
În
cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati scoate în evidenţă “arta
pentru nimic” schiţând sumar, dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi
în două mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistul
revoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima lor. Artistul
revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii
în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil faţă de
nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în
aceeaşi măsură, artist. Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul
responsabilităţii, la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”.
 |
| Placă memorială Panait Istrati, 24 rue du Colisée, Paris 8 |
Pentru
a sublinia şi mai intens rolul creatorului desăvârşit şi dezinteresat de
“laudele” care l-ar putea “mâhni peste măsură”, Panait Istrati, în
eseul-manifest Ceva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornică şi
viguroasă conform căreia “când religiile se năruie şi când toate doctrinele
sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot al frumosului etern,
mai poate reclama dreptul la direcţia morală a umanităţii”. Şi, cum o direcţie
morală adevărată se poate trasa doar cu ajutorul artei adevărate, lui Panait
Istrati nu-i rămânea decât speranţa în izbânda artei “care cuprinde mai multă
dragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind “singura care nu ne
înşeală niciodată”.
Bibliografie:
1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994,
p.12;
2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva,
Bucureşti, 1976, p.32;
3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;
4. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p.19;
5. Idem;
6. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, articolul “Scrisoare deschisă către
dreapta”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992;
7. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.311;
8. Alexandru Oprea, op. cit., p.282;
9. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.489;
10. Idem, p.489;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu