Ferestrele
mele se deschid
Spre
Aleea Ispitelor
Unde
perechi de ochi, sute
Mii,
pete reci sau culori vii
Se-ntâlnesc
pe trotuare
Ne-ncetat
se privesc
În
trup de păcat își zidesc
Emoții
și plăceri trecătoare.
Pe
mare nu e loc de regrete
Între
valuri ce se `nalță prea sus
Sau
când la apus se despart
Și
împart îmbrățișări
La
corăbii rătăcite și maluri.
La
zaruri se pierd iubirile,
Amintirile
devin prizoniere
Încătușate
pe Aleea Ispitelor
În
trupul de păcat al orașului
Ce
tot crește și cucerește
Emoții
și plăceri efemere.
E-atâta
tăcere la ferestrele mele...
Peste
zăbrele se-mbrățișează
Florile
vinovăției noastre,
În
glastre nu a mai rămas
Decât
aroma trandafirilor de ieri
Provocând
lacrimi ferestrelor
Care
ne sunt martori tăcuți,
Duhovnici
sortiți să ne țină
În
secret, păcatul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu