Veronica Porumbacu despre sentimente ireversibile

În urmă cu doi ani, în numărul dublu din martie-aprilie, amintindu-mi de aceia care ne-au părăsit atât de tragic la cutremurul din 1977 scriam despre poeta Daniela Caurea, considerând că amintindu-ne despre ea și versurile ei deosebite facem un gest de recuperare lirică, dar și morală. Acum, deoarece a mai trecut un martie peste conștiințele noastre, nu vreau să dau curs uitării lăsând-o să macine filă cu filă din albumul nostru literar – atât cât a mai rămas - cu poeți și scriitori care au fost. Și de data aceasta

voi aduce în discuție versurile unei poete foarte apreciată de critica literară a vremii și de revistele literare care au publicat-o, chiar dacă unii ar spune că succesul ei literar ar fi unul datorat mai ales activității ei politice în slujba Partidului Comunist din România, ea debutând editorial în 1947, la doi ani de la intrarea acesteia în partid. Dincolo de versurile dedicate activităților comuniștilor în lupta lor pentru așa-zisa câștigare a drepturilor omului sau poeme exaltate insuflate de timpul și spațiul în care se căuta, poeziile Veronicăi Porumbacu sunt confesiuni așezate în vers clasic dar și în vers alb, unele dintre ele subtile declarații de dragoste: „căprioare ușoare îmi aleargă prin vine./ Te caută-n codru/ pe tine.// Și-n umbra trupului tău se apleacă ușor:/ în sfârșit au ajuns/ la izvor.” Ca-ntr-un joc al conștientizărilor, al căutării răspunsurilor, poeta aduce în versuri nu doar simple interogații, ci prin ele evidențiază efecte iminente generate din aparenta simplitate a faptelor petrecute. Discursul liric comparativ, congruența dintre aspectele naturii și cele ale omului vin să sublinieze într-un mod aluziv frământările și tulburările care tind să devină un tăvălug emoțional dificil de gestionat: „Știi tu când pământul/ tăcerile-și sună/ și clipa când vântul/ se face furtună?// Știi tu când în zboru-i/ o pasăre piere/ și clipa când dorul/ se face durere?”

În antologia comemorativă 9 pentru eternitate dedicată scriitorilor decedați în cumplitul cutremur din martie 1977, într-un fragment de interviu acordat lui Dan Manolescu, la o întrebare cu referire la ierarhiile literare și poziția ei în această ierarhie, Veronica Porumbacu (născută Schwefelberg) răspundea concret lăsând să se înțeleagă că poet este acela care creditează versul să vorbească despre

sine, împuternicește poezia să vorbească despre autorul ei cu sinceritate și asumare. Atunci, poeta mărturisea: „Există ierarhii de moment, ierarhii la zi, la an, la decenii. Dar există și o stratificare pe care timpul, judecător mai imparțial decât fiecare dintre noi, o face treptat, în memorie, pentru locul fiecărui poet. În genere nu cred că există poeți mari, mijlocii, mici; împărțirea este între poeți și nepoeți. Și poet e cel care redescoperă lumea cu ochii lui, nu cu unghiul de vedere comod, acceptat al altora. În momentul când ți-ai dat măsura ta de sinceritate, de afectivitate, în măsura asta ești poet sau nu ești poet.” Iar ea, Veronica Porumbacu rămâne poeta despre care se vorbește prea puțin, cum de altfel puțini sunt aceia care îi cunosc versurile, tulburătoare destăinuiri, unele fiind chiar confesiuni atipice într-un monolog construit și adresat divinității cum ar fi cel prezent în scurtul poem „Legenda”: „Așa credeam eu, că vom merge până la capăt,/ prietene, - alături. Și n-aș fi gândit niciodată/ c-am să te însoțesc pe calvar, cu fruntea străpunsă/ de spinii lăuntrici ai morții, cu fața scăldată-n/ sudoare de sânge...Încet ți-o usuc c-un ștergar/ nevăzut, de cuvinte, ce poate păstrează pe pânză/ urma chipului tău chinuit, ca-ntr-o veche legendă.”

La scurt timp de la dispariția poetei, Ov. S. Crohmălniceanu mărturisea cu deosebită tristețe pe marginea romanului Voce și val, apărut la Cartea românească în 1976, și pe care acesta nu apucase să-l parcurgă decât după moartea ei: „Peste fantazarea transparentă, autoarea reușește să reconstituie o epocă de dăruire civică și comuniune umană în care și-a zidit sufletul. Nu atât exactitatea detaliului convinge, deși există și el, cât adevărul unei atmosfere morale.” Despre poezia ei, același critic literar subliniază următoarele: „Ambițiile, căutările, irosirile și regăsirile poetei conferă o notă suplimentară de interes versurilor ei. Distingem mărturia lăuntrică, strecurată sfios printre strofe – pierdute în coralul vremii. Zărim o inflexiune grațioasă și umanizată a liricii în portretele idealizate de care vorbește. Recunoaștem apoi șuvoiul liric pur de izvor eliberat, rostogolind pietricele admirabil șlefuite, în volumele din urmă.”

Acel „șuvoi liric pur de izvor eliberat” remarcat de criticul și istoricul literar amintit este o certitudine, indiferent de volumul analizat, fie el de poezie sau „«roman» în formă de evocări”, așa cum precizează însăși Veronica Porumbacu în autograful oferit poetei Nina Cassian pe cartea Voce și val. Și, cum tot ea spunea în acel autograf, „forma, genul sunt reversibile, nu și sentimentele”.

 

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista Sud

Nu mă clătinați că sunt plin de lacrimi!

          Despre tineri poeți care au fost selectați mult prea devreme pentru cenaclul celest am mai scris, analizându-le puținele scrieri, evidențiind ceea ce este valoros din ceea ce ar fi putut să fie o frumoasă moștenire spirituală - aici amintindu-i pe Ronald Gasparic (21 de ani, ucis în Brăila), Daniela Caurea (26 de ani,

victimă a cutremurului din `77), Ion Siugariu (31 de ani, secerat de gloanțe pe rîul Hron din Slovacia, în al doilea război mondial), Cătălin Bursaci (18 ani, leucemie), Anta Raluca Buzinschi (19 ani, suicid). La avizierul amintirilor cu și despre poeți tineri mai adăugăm un nume: George Boldea (29 de ani, tifos). 

Născut pe 16 mai 1905, în Mercheașa Brașovului, poetul de pe malul Homorodului este unul dintre fondatorii revistei Abecedar de la Brad, alături de bunul său prieten Emil Giurgiuca, poet și traducător care afirma astfel: „Poemele lui par uvertura unui amurg preatimpuriu. Dense ca flăcările, ele luminează cele dintâi pe rugul cel nou aprins artei în tânăra inimă ardelenească”. Mărturie stau versuri precum cele din poemul „Chemare”, publicat în volumul postum Soliloquii (1938): „Mișcarea dă lumină/ În praf ca și-n planete/ Ca-n arătarea-ți fină/ Încoronată-n plete.// Cu părul tău de soare/ Tu mișcă lângă mine/ Să-mi pari o lumânare/ Lipită de ruine// Să-ți picure pleoapa/ Pe-a feței mele lespezi/ Scobind în mine groapa/ Durerii tale repezi.// Și flacăra să-ți zboare/ L-a veșniciei vatră/ Iar sloiul tău de ceară/ Să-mi stea lipit de piatră.” În plin flux liric, George Boldea construiește atent un puzzle al unui romantism dramatic, cu puternice accente funeste. Poemul este o confesiune construită în notă testamentară, cu o evidentă profunzime a imaginilor care se întrepătrund. Întunericul și lumina potențează misterul întregii acțiuni, răceala trupului și fierbințeala pietrei, o alăturare de termeni într-un enunț comparativ paradoxal menit a amplifica starea trăirii sentimentelor poetului.

Portretul lui poetic a fost creat în diverse ipostaze favorabile, laudative, dovadă fiind expresii precum „făuritor de cântec ardelean”, „aristocrat al versului”, „poet cu suflet de înger”, „poet al înserării și al amurgurilor de toamnă”. Da, poetul George Boldea este, așa cum preciza Nae Antonescu, „un hoinar al câmpurilor de la țară, un păstor de stele”. Versurile poemului „Nocturnă”, vin să sublinieze întocmai aceste emoții, aceste trăiri ale poetului din Mercheașa Brașovului, în comuniune directă cu o natură care i-a fost și scenă a creației și muză și spațiu al evadării din lumea constrângerilor, monocromă și ternă:  „Mi-am risipit pe grâuri gândurile-n van/ S-adoarmă-n așternuturi de hodină,/ Le ciugulește cloșca de pe bolți, în lan,/ Când luna-I cerne boabe de lumină./ Pe văi, tristețea-n ceață mi-am lăsat/ Din cupa lunei bând să se-nsenine,/ De-a fi să se strecoare iar la mine/ Să nu mi-o muște câinii-n sat”.

Asemenea poeților amintiți în deschiderea acestui material, și în versurile poetului George Boldea se remarcă presentimentul morții. Chemarea neverbalizată a divinității sau invitația la veșnicie trimisă la nivel senzorial, ni-l developează, totuși, pe poetul ardelean în nuanțe de resemnare și relativă împăcare cu sine: „M-a fulgerat, dureroasă dorința plecării. Îmi  iau cortul/ să mă strecor fără urme, singur, în sălbăticie, sărutând/ în urmă zarea...Poate că undeva depărtările îmi deschid/ o poartă înflorită cu alte visuri și-mi sună fericirea. Nu știu, nu știu./ Dar chipul drag al visătoarei mele îmi stăruie, tremurător,/ în suflet ca luna în iaz. Umbra tristeții mele/ acopere lumea. De ce mai plânge cineva când sufăr / eu destul? Nu mă clătinați că sunt plin de lacrimi!/ Acum numai florile mă înțeleg.”

Poetul, memorialistul, diplomatul și criticul de artă Ștefan Baciu este unul dintre aceia care și-au manifestat tristețea față de timpuria plecare a poetului răpus de tifos în data de 9 decembrie 1934: „poetul George Boldea a scoborât în toamna târzie a anului trecut, pe scări de vis și de veșnicie, sub pământ. ...A fost în toată viața lui un om hărțuit, aruncat cu brutalitate de mai marii lui, pretutindeni. El însă a păstrat intact, și peste mizeriile zilnice, un suflet luminos și o inimă de prinț”. Un „suflet luminos”, apropiat cerului, poate singurul spațiu al poetului în care își găsește nu doar pacea sufletească, dar și echilibrul interior generator de vers de o apăsătoare tristețe și în același timp scăldat într-o liniște pe care numai divinitatea o poate oferi unui suflet tulburat, doritor de pace. Evadarea spirituală spre cerul îngerilor cu care dialoghează încrezător și empatic este una dintre marile certitudini ale poetului: „De ce-ți curg lacrimi, cerule cu heruvimi,/ Că-ți rupi năvoadele albastre, grele de mărgăritare?/ Pământu’-și moaie’n tine buzele amare/ Și scoate argintul iernii în pomi spre limpezimi.// Tăcut în slăvi, murmuri în ape de cleștar/ Și vorbele-ți aud în cupa sufletului meu - / Liturgic clopoțel în plângător altar./ Care-o să-mi tremure în vers mereu."

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica "Pretexte" a revistei Sud

„atât cât aur cade de pe un fluture!”

Când urcați Colina Bucuriei spre Catedrala Patriarhală, chiar înainte de a ajunge la altarul de vară din lemn, în ultima casă aflată pe partea stângă a acestui deal al nesfârșitelor rugăciuni către Dumnezeu, a locuit o perioadă poetul Nicolae Ioana. Deși aproape de ecoul gândurilor celor asemeni lui, de plânsul sacadat în fața sfinților înveșniciți în culoare și prin lacrimile ochilor rugători, poetul și-a protejat spiritul încălzindu-se adeseori cu hainele însingurării, mereu atent la toate care se-ntâmplă-n jur, mereu prudent la reacțiile lui în raport cu fireasca manifestare a naturii, dar și martor al răspunsului naturii la atitudinea lumii.

Poetul însuși își probează toate curiozitățile de om perisabil pentru a-și descoperi rosturile. Întregul sistem exteroceptiv este activ în procesul concret de înțelegere și descifrare a tainei creației lumii, de a-și dezlega propria integramă a plăcerilor vieții și posibilitățile de atingere a inefabilului: „O zi întreagă am fumat, am stat rezimat de un fotoliu/ am privit hârtii vechi, mi-am trecut mâna/ pe frunte, am dat drumul/ robinetelor, am tăiat pâine,/ am sărutat o fată, am ajuns în câmp/ am vorbit cu o pasăre. Mi-am lăsat umbra jos pe floarea pământului/ să văd dacă se mai aude, dacă mai poate/ fi undeva. Am auzit troznetul lemnelor,/ fulgerele iernii. Am stat sub o lumină,/ să mă poată vedea cel ce vrea dinadins să mă vadă,/ am chemat iarba și pe cei mai buni prieteni,/ am deschis niște lacăte și am ridicat/ capacul unei lăzi de plumb/ și apoi am închis-o și am fluierat fericit/ convins că am prins înăuntru o pasăre./ Da!/ Dar numai atât cât aur cade/ de pe un fluture!” (Am vorbit cu o pasăre)

În Antologia poeților tineri, editată de Cartea Românească, în 1982, prozatoarea și criticul literar Dana Dumitriu observa faptul că „nota distinctivă a poeziei lui Nicolae Ioana o oferă tensiunea elaborată a viziunilor și austeritatea expresiei. Sondarea zonelor profunde ale conștiinței, provocarea trăirilor celor mai stranii sunt însoțite de o contemplare rece, activă estetic, care imprimă versului o severitate de bun augur.” În acest sens, edificator este poemul „Martorul”: „Tânăr și sărac, sărac și tânăr/ Stai și asculți vocile.// Cu urechea lipită de zid/ într-o mare încordare/ aștepți să vezi ce se petrece în curtea interioară.// Voci se întretaie, strigăte, suspine/ ca de măcel.// Nu mai sunt decât câțiva cu soldă/ câteva slugi bine plătite/ cîțiva muritori nefericiți.// Și singurul martor tu,/ neplătit de nimeni,/ fără soldă,/ aflat întâmplător pe aici/ și tu la fel de păcătos ca el/ La sfârșit vine cineva – probabil un bătrân/ de obicei nu se știe cine,/ unul mut sau unul căruia/ i s-a tăiat limba/ și liniștit șterge petele de sânge/ până în zori!” „Tânăr și sărac”, condiția vulnerabilității absolute într-un prim contact direct și serios cu o comunitate deja rodată într-un sistem care știe foarte bine regulile continuității vieții, cu tot ceea ce presupune aceasta, cu concesii, compromisuri și omisiuni voluntare. El, în liniștea propriei alegeri, a unei moralități nedisimulate, dar periculoasă, nu are nimic de pierdut. A fi etic într-o societate maculată atrage după sine plasarea în zona unui periculos iminent, a unei perdanțe asumate. Aparent singur, el cunoaște neputințele celor de-o condiție ca a lui, zbaterile, chinurile până la epuizarea totală. Toate acestea în fața acelor „muritori nefericiți”, dar înrolați „cu soldă” în sistemul opresiv” unde instrumentul „educării” colective este violența profesionalizată.

În apropierea curții interioare, a propriei conștiințe pasive am putea spune, ne regăsim mai mulți. În genere, toți aceia care, deși cunosc adevărul, îl refuză. Deși își doresc lumina și o văd undeva în depărtare, o ignoră din teamă întorcându-i spatele. Finalul poemului „Martorul” al poetului argeșean Nicolae Ioana este semnat cu o tușă mistică foarte puternică, metaforizată excelent prin apariția bătrânului mut, necunoscut, liniștit în atitudine, deducem resemnat în fața unei lumi pentru care nu trebuie să intervină. Este poate uitarea prin timpul care trece spălându-le pe toate, asemenea vântului puternic care prăfuiește obiecte nemaifolosite și locuri nemaivizitate. Poate este iertarea, la fel de silențioasă, mută chiar, asemenea unei rugăciuni întru mântuirea sufletului plecat. Poemul acesta nu descrie metaforic doar o izolată scenă a lumii, ci un întreg spațiu geografic în care zeci de generații au învățat să recite poemele degradării și ale renunțării, interiorizându-și însăși esența negativă a lor. Și, poate nu întîmplător, poetul a ales să publice acest deosebit poem într-o antologie a anului 1985, "Nu ucideți pasărea albă".

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei SUD

"În fiecare zi ne batem joc"

Revizitarea poetului născut la începutul unui aprilie 1933, an marcat de diverse evenimente tulburi, sociale și politice, dar și de apariția primul roman călinescian, Cartea nunții, este ca un popas printre vinilurile prăfuite din subsolul unui anticariat dezafectat. Dincolo de unele experiențe literare care vor să devină tot mai publice, în care emoția conturată și transmisă prin cuvânt este aproape inexistentă, asemenea unui trup exanguu, încă rămân versurile

revistatango.ro

acestui poet al trăirilor recognoscibile și azi în pași, tăceri, gesturi și priviri, dezmorțite chiar și din sufletele înfășate-n piatră. 

În cazul de față, Romulus Vulpescu nu este doar strungarul cu atestat profesional, ci, mai ales, un word designer, un arhivar al emoțiilor generate prin alinierea inspirată a cuvintelor: „Noi ne iubim în paturi de-mprumut:/ Pe-o canapea îngustă, fără pernă,/ Crezând că aventura de-un minut/ Devine lesne "dragoste eternă".// Noi ne iubim pe scenă, -ntr-un decor:/ Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă/ Eu par un ceas truver rătăcitor,/ Tu ești o oră magică prințesă.// Speram cu disperare amândoi/ Că ni-e deajuns o-mbrățișare-n fugă/ Și că statutul nostru de eroi/ Nu poate-apoteoza să-i distrugă.// Noi ne iubim visându-ne-n secret/ Perechea pasionată și celebră/ Trăind în moarte, fără de regret,/ Un scurt și iluzoriu act de febră.// Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,/ Culcat calm, în culcuș fără alarme,/ Am deveni doar într-un simplu pat/ În care-am învăța cum se și doarme. (Destin) 

Conștient și asumat în alegerea sa de a se dedica scrisului, Romulus Vulpescu explica la un moment dat în paginile Jurnalului ce presupune această formă de asceză în preajma cuvântului: „Ce face un scriitor? Ei bine, un scriitor adevărat citeşte. Asta este o meserie, dacă ea poate fi numită eventual meserie, şi este. Dar ce este acela un scriitor adevărat? - mă veți întreba. Din când în când scrie şi el ceva, dacă îi vine, dacă nu-i vine, adio. Dar așa cum există diaree verbală, există şi diaree în scris. Sunt unii care au incontinență la scris. Scriu numai prostii, iar de citit, mai citesc câte ceva sau nimic. Adevărata profesie a scriitorului este însă lectura. Cititul este meseria de credinţă, dacă vreţi. Cititori adevărați au ajuns să fie din ce în ce mai puţini...”. 

Romulus Vulpescu, deosebit traducător în română al creațiilor lui Dante, Villon, Rabelais, Baudelaire sau Marivaux, a monitorizat o întreagă lume, radiografiind atitudini și reacții, tipologii întregi de oameni, ajungând să creioneze un trist final al analizei ființei, o concluzie tot mai evidentă, preponderent în prezentul acesta din care Romulus lipsește, ales de Dumnezeu acum 13 ani pentru a răspunde la apelul poeților în toate diminețile Paradisului: „În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare,/ Și nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deșert de disperare.// Ne amăgește lenea unui vis/ Pe care-l anulăm cu-o șovăire;/ Ne reculegem într-un cerc închis/ Ce nu permite ochilor s-admire;// Ne răsucim pe-un așternut posac,/ Însingurați în doi, din lașitate,/ Mințindu-ne cu guri care prefac/ În zgură sărutările uzate;// Ne pomenim prea goi într-un târziu,/ Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:/ Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,/ Ca să mai știm că dragostea există.// În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare,/ Și nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deșert de disperare. (În fiecare zi)

Știut fiind faptul că în genere talentul, munca artistului este răsplătită abia postum (sau niciodată), ca-ntr-un gest de împlinire totală a ipocriziei, conștiența poetului îi conferă o oarecare liniște prin resemnare în fața ignoranței care-i întârzie acordarea meritată a laurilor: „Ştiind că studiat voi fi în școală/ Și clasic voi ajunge (abia mort),/ La port și-n vorbă-s grav, grav mă comport,/ Svârl mici biografii pe-un colţ de coală/ Şi-s vesel când prevăd cu cât efort/ M-o comenta un critic-din-greşală/ Găsind că-n orice strofă e-o scofală:/ Nu dau pe glosa lui măcar un ort!” (Testament)

Cât despre cele de mai sus, dacă pașii noștri s-ar fi întâlnit prin intersecții aș fi spus astfel: „Nu, maestre, nu m-am aplecat din greșeală asupra textelor! Știindu-le într-atât cât să le devin fidel, am considerat că trebuie să fiți invitat alături de toți aceia amintiți în această rubrică, deoarece la fel ca și ei sunteți un nou rătăcit prin cetate.”

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica "Pretexte" a revistei SUD

„…aripa casei, jumătate zăpadă, jumătate văzduh”

          Citind din Poeți români de azi a criticului Gheorghe Grigurcu am ajuns la paginile dedicate poetului Liviu Călin, file în care am descoperit câteva metafore citate din poeziile lui care m-au determinat să-l caut pentru a-l cunoaște mai în amănunt:

„Ca o vulpe ora trece/ prin venele mele” sau „Am aprins ultimul cărbune/ (…) îl țin în palmă,/ de frica lupilor/ care mi-au zgâriat numele pe copaci”. Și l-am găsit la fel de rătăcit, asemenea tuturor acelora pe care i-am convocat în spațiul rezervat pentru a se prezenta în grabă însoțiți de mostre ale inspirației lor. Pagină cu pagină, i-am străbătut gândurile cu o lăcomie rudă cu disperarea. Parcă nu mai primisem de multă vreme doza de metaforă și sevrajul se făcea remarcat în atitudinea care nu accepta întreruperi, prins și agitat între cuvintele așezate în volumul Spirale parcă discret și timid, figurile de stil fiind popasuri pentru noi exerciții de admirație. „Pagina albă o acoperi cu

mâna/ și vezi în ea cuvintele nescrise,/ rotunde și roșii ca ochiul de iepure…/ Le știi pe toate, le-ai desenat pe nisip și pe carte,// Le-ai sunat în ureche/ să nu-ți fie teamă de tine/ și nu mai vor să te-asculte./ Fug unul de altul cuvintele tale nescrise// ca păsările când știu vânătorii.” (Pagina albă, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
          Ca-ntr-un ring al trăirilor intense, neputința creatorului lasă loc curajului, nerăbdării lui de a fi portavocea originală în dezvăluirea mereu tulburătoarei și minunatei reînvieri a naturii, primăvara, mereu o broderie fină de emoție și culoare pe trupul pământului. „Ora e tulbure, ca mărgeanul în ape,/ o umbră albastră sau verde cu puțină lumină – / cât a rămas printre arbori și case/ din soarele zilei de martie./ Dar nu poți, cum stai la fereastră/ și auzi vântul tăind mătasea grădinii,/ blând, ca un bătrân gospodar, să nu duci mâna la gură,/ ca și când ai vrea să cânți/ sau să șoptești ceva unui prieten,/ că mâine,/ zborul păsărilor va fi mai aproape de pământul/ din care ies aburii ierbii curate.” (Anotimpul începe, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Douăzeci de ani mai târziu, metafora devine mai elaborată, lasă loc interpretărilor variate pe tema vieții și a morții, a resemnării, a căderii în

neputință: „Rostogoliri de bolovani, se-aud în văi cu umbre și ferigi/ cad peste tine ani/ și dacă strigi/ ecoul moare între stânci./ Ai vrea să-l vezi incendiar/ nu coborând încet/ doar bănuită frunză de ierbar./ Adună-te, îmi spun, a câta oară/ și urlă urlă râul te învață/ că în deșert poți fi și Niagară/ dar glasul uită de povață/ când cățărat rămâi lângă izvor/ și cicatricele pe față/ bolborosesc în apă/ umbra lor/ despre atâtea urlete ucise.// Hai, du-ți acasă/ sicriul tău cu vise.” (ianuarie, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          Interesant ar putea părea faptul că în ambele volume de versuri amintite – a se remarca prin comparație o altă calitate a versului gândit în anii 80, mai încifrat, cu

îndemn la reluarea lecturii pentru a debloca noi posibile sensuri - poetul Liviu Călin construiește cu sau fără voia lui un echilibru al trăirilor, al emoțiilor etalate prin cuvânt: „E un sunet înalt/ cu pene albastre/ născut din oul bălții/ în stuf/ care apropie polii/ și lasă bruma să cadă/ pe ferestre/ înainte ca aripa casei/ să fie jumătate zăpadă/ jumătate văzduh.” (Pasăre, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Barbilian sau nu, așa cum s-a spus la un moment dat în diverse intervenții critice, Liviu Călin reușește să încline balanța de partea poeziei autentice, a talentului evident, fapt care i-a atras poetului născut la Craiova un meritat Premiu Herder în 1990: „Pe umeri cad întâmplări/ și le simți greutatea/ în încălțămintea prea nouă/ să poți merge înainte/ iar dintr-odată/ când vântul scutură fluturii plopilor/ te oprești în dreptul vitrinei cunoscute/ confidentă senină de la o vreme/ încât poți vedea dacă piciorul/ te minte/ sau/ într-adevăr/ ceva e schimbat la față/ și greutatea întrebării strălucește aici/ sub lacătul buzelor/ adevăr de care n-ai știut niciodată/ până azi dimineață.” (Revelație, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          În căutările mele de a-l cunoaște mai bine pe Liviu Călin, i-am descoperit Frica de duminică, un roman publicat în 1982 de Editura Eminescu, dar și câteva Portrete și opinii literare (Ed. Albatros, 1972) care ajută la conturarea portretului acestui scriitor și critic literar peste care au trecut 30 de ani de la prea grabnica sa plecare dincolo de granițele lumilor știute. Cu prea puține referințe sau trimiteri la opera sa Liviu Călin rămâne creatorul citadin cu dese evadări într-o natură participativă, provocatoare, activă la construcția acestui labirint liric al poetului.
 
Gabriel Dragnea

Recviem și colind în luna geminidelor

Tot mai rar, omul urbei, prins între zidurile propriilor gânduri, frământări și neputințe nu mai îndrăznește să meargă din ușă în ușă pentru a vesti în modul cel mai frumos și creștinește Nașterea Domnului. Altele sunt prioritățile și poate că simpla prezență la ușa vecinului generează acel sentiment de ridiculozitate, de poziționare greșită în raport cu satisfacerea nevoilor de bază. Puține mai sunt locurile unde colindul se manifestă între parantezele momentelor tradiționale creștine.

Totul se simplifică, începând cu rugăciunea de seară și un semn al crucii croșetat în fugă pe pieptul obosit și până la datoria de a transmite mai departe copiilor noștri ștafeta unor obiceiuri și tradiții românești importante. Ele pierd tot mai mult teren în fața manifestărilor și sărbătorilor occidentale, îmbrățișate rapid ca-ntr-un gest reflex și asimilate fără prea mare discernământ  în numele unei globalizări care tulbură conștiențe minore. Ne vor rămâne palide amintiri pe buzele bătrânilor și zeci de cufere cu nume și cărți, înregistrări audio și reviste, toate arhivate cu grijă într-un loc unde majoritatea nu va știi să caute. 

Un poet dintre aceia despre care se va vorbi prea puțin sau chiar deloc este și Costache Ioanid, un poet creștin născut în 1912 în Comăndăreștii Bucovinei de Nord. După terminarea în 1934 a Academiei de Artă Dramatică proaspătul absolvent deschide o primă expoziție de sculptură caricaturală, ca mai apoi, în decurs de 18 ani să mai deschidă încă șapte expoziții la Iași și la București. Se pare că, în 1940, citind în parc dintr-o Biblie este observat de rude apropiate celebrului pastor Richard Wurmbrand, care îl invită pe Ioanid la Biserica Lutherană. Acesta este începutul noii vieți în Hristos, ceea ce îl determină să scrie primele poezii creștine. În anii care au urmat, deoarece a refuzat să scrie în favoarea regimului comunist, Costache Ioanid este anchetat de mai multe ori fără a se dezice de credința sa. În timp devine unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz sau Constantin Goran. 

Drept exemplu de poezie creștină scrisă de Ioanid am ales versurile poemului „Domn, Domn să-nălţăm!” pe care o redau aici integral: „Am pornit să colindăm,/ pe la geamuri să cântăm,/ să cântăm cu bucurie, îngerii cu noi să fie!/ Am pornit să dăm de veste/ c-a venit un Prunc în iesle./ A venit pe iarbă rece/ ca pe oameni să-i încerce.// A venit pe sub şindrilă/ ca să vadă cui i-e milă./ A venit pe buruiană/ ca să vadă cine-L cheamă.// Cine-L cheamă în ogradă/ capătă în toate roadă./ Cine-L cheamă în pridvor/ capătă un Salvator.// Cine-L ia cu el în casă/ are-o viaţă luminoasă./ Cine-L ia la el în piept/ are-un cuget înţelept.// La poarta Sionului/ sta-va Fiul omului,/ să primească fericit/ pe cei care L-au primit.// Să ne-mbrace-n haine noi/ cum L-am îmbrăcat şi noi/ Să ne-mbrace-n strai curat/ cum şi noi L-am îmbrăcat.// Să ne ia cu El în casă/ cum şi noi L-am pus la masă./ Să ne dăruie bucate/ cum şi noi I-am dat de toate.// Floricică de sulfină,/ să ne dea Isus lumină,/ să ne scrie-n cartea Lui/ cu pecetea Mielului!// Mielul cel din Betleem/ să ne facă să veghem!/ Mielul cel de pe calvar/ să ne dea Edenu-n dar!”
            Decembrie nu este doar luna cu o simbolistică aparte pentru creștinătate, dar este și momentul în care geminidele creează o imagine deosebită. În căderea lor, cerul pare plin de săgeți trase din înalt spre o lume care nu se cutremură și nu se lasă impresionată. Astfel putem vorbi despre naștere și moarte într-un spectacol grandios al universului. Un univers care și-a primit marii creatori cu brațele deschise, chemându-i să devină un întreg cu spațiul care i-a inspirat și hăruit. Printre aceia care au fost chemați să bucure cerul în decembrie se numără Ion Creangă, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Dinu Lipatti, Petre Țuțea, Marin Sorescu, Spiru Haret sau I.A.Brătescu-Voinești.
            Așadar, un recviem pentru cei care au devenit stele și un colind care ne vestește cea mai frumoasă naștere sub steaua creștinătății.

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista SUD (nr. 11-12, nov-dec 2022)

Emil Botta sau gestica emoțiilor

 „Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”

          Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
          Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
         

Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
          Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea

în Revista Sud, nr. 9-10, sept.-oct. 2022

Pe raftul de sus al uitaților: Aurel Gurghianu

             Așa mi se întâmplă mie în ultima vreme! Scormonesc printre file de carte asemenea
unui motor de căutare în spațiul virtual și ajung, uneori, ca într-un vis, în fața unei scene de teatru, parcă ascunsă de ochii lumii, unde eu sunt singurul martor al recitărilor de poezie din uitații lumii. Parcă anesteziat, încerc să intervin, să pun întrebări, să aflu detalii, dar toate încercările mele îmi sunt interzise. De undeva, din spatele cuvintelor, pare a se auzi o voce care șoptește: „Descoperă singur! Trăiește momentul!” Așa aș descrie atmosfera în care citesc o carte de poezie sau o antologie de versuri. În ultimii doi ani am tot căutat prin anticariate online, prin librării, cărți mute, reduse la tăcere de aceste vremuri noi în care altfel sunt oamenii, altele sunt valorile, nevoile și interesele urmărite. Dacă nu găsesc pe rafturile frumos etichetate și organizate, îmi îndrept pașii spre trotuarele unde știu că sunt vânzătorii ambulanți care-și negociază cărțile pentru câțiva lei încercând să mai adauge o porție de speranță vieții lor înnegurate, aflată la marginea disperării. Și, când găsesc, ce mare bucurie! Așa s-a întâmplat și cu poetul Aurel Gurghianu, pe care l-am descoperit printre paginile virtuale ale internetului citindu-i poezia „Nocturnă” din volumul „Poarta cu săgeți”, apărut la Editura Eminescu în anul 1972. Iat-o: „Umbrela mare și neagră,/ umbrela mică și roză/ umblară un timp suprapuse./ Apoi umbrela roză rămase locului/ urmând a urca niște trepte,/ în timp ce umbrela neagră/ trecu de cealaltă parte-a orașului./ Era aproape de ziuă./ Se descărcau la poartă butelii de lapte./ Umbrela neagră se duse în bucătărie/ și deschise-o sticlă cu whisky.” Și m-am lăsat purtat de aceste imagini citadine, încărcate cu atâta autenticitate și veridicitate, că îmi și imaginam cuplul măcinat de probleme nerezolvate, de gânduri spuse prea târziu sau deloc.

          Aurel Gurghianu este un poet care se ferește de metaforele clasice, îmbogățindu-și discursul liric prin modul de construcție aparent simplist, în care sunt relatate fapte și atitudini din viața reală lipsite de orice figură de stil. În lucrarea „Poeți români de azi”, apărută la Ed. Cartea Românească în 1979, autorul acesteia, Gheorghe Grigurcu spunea despre versurile lui Gurghianu că „o anume suficiență în trăire, o oscilație între inchietudine și oboseală și, în orice caz, o acceptare a lumii date, fac ca insurgența târzie a acestui lirism să se consume în bună măsură în cercul său de la început fixat.”
Aspectele mai sus semnalate de criticul literar de la Soroca se regăsesc și în versurile poemului „Cu flori galbene” din volumul „Curenții de seară”, apărut în 1976 la Editura Dacia: „Cu flori galbene am ieșit înaintea timpului/ și i-am spus:/ - Colorează-le-n roșu, prefă-le în flori de mărgean./ Colorează-le-n negru, prefă-le-n flori de cărbune./ Colorează-le-n verde, prefă-le-n flori de otravă.../ (Nu pare a mă fi auzit.)/ Colorează-le-n alb... - Albe sunt oasele (mi-a răspuns),/ albă e lacrima și punctul terminus al tuturora.” Uneori, construcțiile lui Aurel Gurghianu par poeme neterminate. În fond, ele nu sunt decât niște provocări ale poetului pentru a-l face pe cititor să-și imagineze posibile continuări, pe linia sentimentelor deja trăite de autor. Ca într-un joc-concurs în care premiate sunt cele mai expresive și mai originale comentarii pe marginea unor fotografii simple din natura ruralului, poetul vine natural, își prezintă textul ca o radiografie de suflet și pleacă fără nicio explicație în plus: „Toamna se sfătuiește cu magii pe câmp./ În cumpănă soarele - sânge călduț./ Dovlecii s-au copt,/ baloane captive/ cu sâmburi pline de uraniu - / Îi întorc mișcându-i ușor cu vârful piciorului/ și parc-aștept explozia/ să văd cum carnea lor galbenă/ umple văzduhul ca o mireasmă de frezie.”
           Constantin Cubleșan a mărturisit, la un moment dat, că poezia lui Aurel Gurghianu „vine dintr-o vibrație discretă și calmă la fiorul existenței; cultul creației găsind la el un desăvârșit oficiant, cu smerenie. Tocmai de aceea lirica sa poate fi asemuită unei muzici de cameră, fără stridențe, fără accente puternice, dramatice, fără alămuri, ci împlinită doar din armonia catifelată a corzilor de violină cu bărbăția tandră a sonorităților suflante ale flautului…”. Într-adevăr, o muzică de cameră cu acorduri dintre cele mai plăcute urechii celui care știe să aprecieze notele lirice autentice. Oricât l-am muta spre rafturile de sus, destinate uitării, Aurel Gurghianu va rămâne unul dintre reprezentanții valoroși ai grupului revistei Steaua, poate cel mai serios poet care a reușit să concretizeze în vers direcția dată de A. E. Baconsky, rămânând în istoria literaturii un poet al concretului, al orașului cu toate trăirile lui nemascate de metaforă, de farduri care să ascundă grotescul unor realități evidente.

material semnat de Gabriel Dragnea 

și apărut în revista Sud, 

la rubrica Pretexte (nr. 7-8, iulie-august 2022)

„Dragule, nouă nu ne plac amănuntele”

            Mie îmi plac amănuntele. Ele fac diferența dintre o mișcare oarecare pe un trotuar prăfuit și grația unei balerine într-un spectacol stradal, dintre culoarea unei firme luminoase și nuanța unui cer la apusul soarelui, dintre o privire atentă la actorul cu replica-i șoptită la căderea în admirație, anesteziat de ochii ei, de părul ca un voal de întuneric. Da, îmi plac amănuntele, în general. Și i-au plăcut și

poetului Vasile Petre Fati: „Sunt fluturi care se aseaza pe miinile mele/ Sunt zile cind nici eu nu mai exist./ Piinea s-a terminat ! ziua s-a sfirsit!/ Deschid ușa casei, cer apă verișoarei mele./ Am grijă să nu ating raftul cu flori,/ Am grijă să nu ating cele o sută de piciorușe ale nopții./ Bat în perete încet, bat repede în perete/ Pînă ce cineva de dincolo îmi răspunde:/ Dragule, nouă nu ne plac amănuntele.”
            Pe acest poet l-am cunoscut anul trecut când am cumpărat „Antologia poeților tineri” a lui George Alboiu, editată de Cartea Românească în 1982. El era prezent între „Satul cu lupi” a lui Marin Mincu și dorința lui Dan Mutașcu de a vedea „cum din abstracta agitație a aerului/ se lasă peste valuri/(...) glaciale perechi de cortine, cuvinte...”
            Deși a fost chemat Sus, la mansarda lumii cu circuit închis, cu tot cu poezie, la doar 52 de ani, gândurile lui transformate în semne grafice au rămas prin anticariate și vechi biblioteci care se încăpățânează să reziste în fața altor pasiuni sau hobby-uri contemporane. Vasile Petre Fati este, într-adevăr un om al detaliului care provoacă involuntar deschideri spre profunzimile micilor gesturi, se construiesc universuri în miniatură, fiecare univers cu întâmplarea și efectele ei, universuri paralele dependente unele de celelalte prin sentimente și foste ecouri devenite tăceri și singurătăți: „Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,/ Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng./ Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică./ Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.// După apusul soarelui sunt mulți care-ți bat la ușă./ Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix./ Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,/ Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.// În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul/ Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof./ Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi/ Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.” (După apusul soarelui, vol. Amănuntele, 1984). În versurile lui Fati se prăbușesc și se reclădesc lumi în lacrimi risipite în locuri comune, pe străzi, la marginea urbei, „la gurile de canalizare ale orașului” (Corp comun): „Frumoasa poloneză plângea atât de ușor,/ I-am dat țigările mele și-am râs./ I-am dat fularul meu ca o bătrână cazemată/ În care puteți să trageți cu toții./Când vântul se porni apoi i-am zis:/ Acum nimic nu ți se mai poate întâmpla./ Dar când furtuna începu să bată/ Am fumat toate țigările de peste zi./ Prin ochelarii ei de soare se vedea/ Cum se scufundă-n larg vapoare./ Cineva îmi făcu semn: nu se poate/ Altcineva îmi spuse: totul se poate./ (...) Când poloneza ochii albaștri-i închise/ Eu nu mai eram. Plângea atât de ușor.” (Frumoasa poloneză)
            În majoritatea poemelor sale, întâmplările diverse, care trecătorului simplu îi sunt episoade de normalitate socială, poetului Vasile Petre Fati i se dezvăluie ca elemente tulburătoare, neliniști care resuscitează conștiințe. În jurul poetului, toate obiectele au un sens, un rol în trecerea lui însingurată prin lume, mai ales în așteptarea morții care îl tensionează vizibil: „După ce închid ochii văd peretele alb,/ El este acolo ca un căluţ de munte,/ El nu mă părăseşte, el nu spune:/ Acum totul s‑a sfîrşit, Petre./ Cu mîna îl ating în somn. În locul acela/ Răsuflarea mea a făcut un mic semn,/ Ceva ca paiul, ca picioruşele de păianjen./ Acum nu-l mai poţi şterge./ Îl lovesc cu pumnul, îl ating,/ Peretele alb ca burta unui peşte./ Doar sus e un tablou cu cîini/ Din care se vede că nu sunt singur./ Eu voi închide ochii, eu voi lovi cu pumnul,/ Peretele alb va fi acolo/ Cînd moartea va veni la mine cu-o mică oglinjoară/ Şi-mi va spune: priveşte-te, Petre“ (Peretele alb).
            Surprins sau nu de cele care s-au oglindit înainte de plecarea sa definitivă, tulburat în fața bănuitului, dar necunoscutului moment al trecerii dincolo de pragul lumii maculate, noi nu putem decât să bănuim ce i-ar fi putut răspunde morții: să mergem, sunt doar un poet!
 
material semnat de Gabriel Dragnea și apărut în revista Sud, nr.5-6 (mai-iunie 2022)
 

„Planeta stă acasă” sau poeme despre neputință și disperare

Despre pandemie și restricții s-a tot

vorbit. Lămuritoare sau nu, reale sau false, informațiile se succedau cu repeziciunea unui film derulat pe repede înainte, pe treapta cea mai mare de viteză, urmare a unei erori tehnice. Televizorul gemea la propriu. Sute de relatări și informări zilnice ne forțau să ne reconfigurăm existența făcând slalom printre temeri, dezinformări, minciuni, reportaje cu cruci noi și depresii. În toată această perioadă de autoarest la domiciliu, combinat cu rația de libertate și acces în magazine condiționați de un vaccin care generează și azi semne de întrebare, mulți oameni au înțeles că adaptarea este singura soluție pentru a rezista psihic în fața acestui tăvălug informațional generat în fluxuri contradictorii. În muzică au apărut piese noi, actorii și-au spus replicile pe laptop, cortina retrăgându-se doar ca urmare a tastării corecte a datelor de autentificare în online. Creațiile pictorilor și-au găsit loc pentru a fi admirate pe rafturile rețelelor social-media, iar poeții, retrași la masa lor de lucru, în singurătatea propriilor gânduri și temeri au creat poeme-vestă de salvare în fața neputinței și a disperării. Unii au ieșit din acest labirint al incertitudinilor și restricțiilor foarte grav afectați psihic, alții s-au adaptat situației refugiindu-se în activități plăcute sufletului lor. La fel și artiștii, creatorii diverși, poeții. Da, poeții și unul dintre aceia care a fructificat din plin timpul petrecut în izolare este și doamna Victoria Milescu, reușind să scrie un volum dedicat acestei perioade care a lăsat urme adânci în viața multora dintre noi. Așadar, ca urmare a experiențelor trăite personal sau auzite, văzute în spațiul audio-vizual a apărut cartea „Planeta stă acasă”, volum tipărit anul acesta de Ed. Neuma și lansat în data de 12 mai la sediul Uniunii Scriitorilor din România: „Este un volum elegant dar, desigur, contează, în primul rând conținutul și, așa cum am scris și pe copertă, consider că maturitatea și sensibilitatea doamnei Victoria Milescu s-au conjugat pentru a da un corp de texte substanțial și în care, îmi permit să spun că tema la care a apelat autoarea într-un mod aproape firesc nu constituie o limitare. Nu veți citi o carte cu lamentații despre cât de greu a fost în ultimii doi ani de pandemie. Abordarea poetei este mult mai complexă și vizează mai multe aspecte ale existenței noastre, ale dumneaei, până la urmă, pentru că este un volum liric. Eul poetei, desigur, așa cum se întâmplă cu toate cărțile bune se transfigurează în poeme, ne parvin și ne fac să ne identificăm cu trăirile domniei sale”, a mărturisit Horia Gârbea, cu prilejul lansării cărții. Și, pe drept vorbind, nu ai cum să nu rezonezi cu poemele acestui volum care evidențiază momentele cele mai apăsătoare care s-au succedat implacabil timp de doi ani de zile peste existența fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta: „Frunzele stau acasă/ nu mai pleacă din copacii încoronați/ păsările stau acasă/ puii lor s-au făcut mari/ dar nu mai zboară spre alte zări/ țările și-au pus lacăt la cer/ la râuri,la drumul de fier/ nisipul nu mai urcă lipit de/ tălpile temerarilor/ până pe culmile munților/ unde zăpezile nu se mai topesc/ au rămas unde s-a întâmplat să cadă/ cu fulgii în balans/ așteptând ca soarelesă facă dreptate/ blând sau nemilos, dar și el stă acasă/ inima mea îndrăgostită/ nu mai sare din piept/ să întâlnească inima ta/ la jumătatea drumului ca altădată/ fiindcă și inima ta stă acasă/ încerci să-ți deschizi pieptul dar/ cuțitul rămâne acasă, în teacă/ va rugini cu firul de sânge pe lamă/ numai ziua de azi pleacă, eliberată/ poeții lumii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea/ pe planeta albastră.”
            „Planeta stă acasă” este un veritabil jurnal sufletesc, fără datele de identificare ale momentului trăirilor. Nu știm ziua și ora pătrunderii în labirintul emoțiilor și al tulburărilor, dar știm că fiecare poem este o declarație în numele unei libertăți inexistente. Poeta Victoria Milescu știe care sunt cuvintele potrivite pentru a surprinde diversitatea trăirilor și senzațiilor care macină și agită ființa aflată într-o altă formă, modificată a clasicei sechestrări la domiciliu. Criticul Aureliu Goci, prezent și el la lansarea cărții consideră că „autoarea este de o polivalență extraordinară. Se manifestă în cel puțin patru specii literare exprimându-se la nivelul cel mai înalt. Dumneaei scrie o poezie pesimistă, i-aș spune chiar depresivă, un pesimism nuanțat și completat cu o referință apocaliptică. O putem numi o poezie fatalistă care nu dă nicio șansă umanității: „v-ați trezit târziu iar târziul/ s-a terminat și el/ după ce s-a dat peste cap/ să facă rost de ceva tragedie/ veritabilă, de la sursa primară/ cei mai mulți încă nu-și dau seama/ că asta a fost tot, lumea s-a terminat/ stimați deținuți, sunteți liberi...” (Terminus) Cunoscând tipologia umană și formația intelectuală a autoarei aproape că nu am bănui o asemenea identitate specifică. Trebuie spus că, în contextul specializărilor postmoderniste dna Milescu este o raritate, un poliscriptor de mare suprafață. Autoarea încearcă să mitologizeze societatea de tipul nostru listând o risipă de termeni: pandemie, mască, traume, covid, care au o apariție fulminantă însă, care nu pot genera decât sentimente neplăcute acutizând spiritul comunitar depresiv. Actantul liric este un homo ludens, un om care, totuși, se joacă. El deambulează haotic de dimineață până seara prin orașul tentacular. Vremurile noastre pandemice, restrictive au generat o adevărată tragedie a deriziunii: „Pisica ce trece strada nu și-a pus mască/ nici umbra ei loială/ fluturele zburând spre becul aprins/ s-a făcut cenușă/ nu purta masca indicată/ nici câinele pierdut de stăpân/ nu are mască/ nici floarea-soarelui nu poartă mască/ pescărușii deasupra mării nu poartă mască/ stelele nu au mască/ cine va amenda universul/ că nu se conformează legilor în vigoare/ pentru protecția tuturor/ împotriva tuturor/ aerul nu poartă mască/ n-are nevoie, el respiră prin noi toți - / simple petice de pânză ieftină/ pe gura pământului strigând/ nu mai pot să respir...”
            Autoare a peste 50 de volume de poezie, traduceri, critică literară, cronici literare, dar și cărți pentru copii, Victoria Milescu este conștientă de importanța și forța cuvântului bine ales, astfel că profită frumos de toate conjuncturile pentru a evidenția trăsăturile oamenilor, simbolistica lucrurilor, varietatea accepțiilor lor prin metaforă. Lucian Gruia, fără a se complica în formulări sofisticate a conchis spunând că „de la un volum la altul Victoria Milescu ne surprinde prin noul unghi de abordare, prin noua perspectivă elaborată. Volumul de față este dedicat pandemiei, măsurilor restrictive uneori abuzive. O caracteristică specială a Victoriei Milescu este faptul că folosește puține figuri de stil. Este o poezie care caută esențele. Poeta procedează ca un sculptor, ea turnându-și poemele în bronz. Ea își modelează poezia pe care, ulterior o pune în matrițe eliminând arabescurile, plusurile inutile, adăugând, în schimb, esență.”

            Acum, privind cu o oarecare liniște în albumul celor întâmplate, citind poemele doamnei Victoria Milescu se poate observa detașarea și liniștea cu care înfruntă nu doar vizibilele frici ale celor din jur, ci și propriile temeri. Resemnarea în fața morții, indiferent de sosirea ei, calmul cu care poeta se semnează pe foile curente ale vieții demonstrează o reală și corectă înțelegere a lucrurilor, a ecuației naturii care se manifestă cu acordul deplin al divinității: „Doamna celestă/ ține în mână anii mei/ îi numără/ mi-așdori să se mai încurce puțin/ cum mă încurcam eu odată/ când adunam bucurii, scădeam tristeți/ înmulțeam nedumeriri, împărțeam/ visele la iluzii și de fiecare dată rămânea/ un rest de speranță/ dar doamna celestă e as la matematică/ știe cu precizie/ câte întâmplări mai am, câte izbânzi/ câte grimase, cât hohot/ ea calculează fără greș când va coborâ noaptea/ peste pleoapele mele/ când mi se vor aprinde pe brațe primele stele.”
            „Planeta stă acasă” nu va rămâne doar o carte pe raftul cu realizări lirice ale poetei. Ea va purta mereu ecoul neputințelor lumii și ale poetei. Va fi pentru totdeauna de aici înainte purtătorul de cuvânt al interiorului sufletesc al poetei. Cartea aceasta, mai mult decât orice altă carte pe care o va scrie va rămâne un important indicator de drum cu prioritate pe traseul care a mai rămas de parcurs. Acest volum va deveni peste ani un simbol al participării la cel mai dur maraton al vieții din ultimii 30 de ani.
 
Gabriel Dragnea despre „Planeta stă acasă”
de Victoria Milescu, Ed. Neuma, 2022

„Nu-s decât o pasăre, cu o altă pasăre în inimă”

La nici 26 de ani, poeta născută la Târgu Ocna pe 7 iulie 1951 scria ultimul ei poem: „Iar mama îmi pare ca o umbră ușoară de sticlă./ Își umple destinul cu pana moale a lacrimei și somnuri albite de frică.//Pasăre obosită urcă pe sufletul meu,/ Luminii i-ascunde izvorul și-o poartă pe creștet mereu.// Nici nu cunoaște bolțile sub care mă-ndoi/ Nici zăpada în părul meu negru, diademă bătută-n

noroi.//Nici ascunzișul, nici pata pudrată, nici elogiul căzut în cenușă./ Nici moartea și zilnicul praf ridicat din hora ei jucăușă.// Pe deget inelul ca o zare încet i se subție./Mama ne-ngroapă definitiv în copilărie.// Pe fratele meu, bărbat cu sfinte arme de țară,/ Gata de luptă și pace, de glonț și de lan de secară.// O, mama cu mâinile ei de ctitoriță și pe mine mă-ngroapă/ Într-o mănăstire, unde fericirea îmi urcă lin până la gât, ca o apă.” (Ca o apă). Apoi, peste oameni și artă s-a așternut liniștea. În contractul nostru cu lumea, cu universul, cu toții suntem datori cu o plecare definitivă. Doar că, uneori, pământul bolnav de greutatea atâtor trupuri și conștiințe maculate mai tremură și ne cutremură cerându-ne, parcă o taxă suplimentară pentru șederea noastră temporară. Și, așa cum s-a întâmplat la cutremurul din 1977, prețul a fost parcă prea mare. Printre cei dispăruți atunci s-au numărat actorii Toma Caragiu și Eliza Petrăchescu, interpretele de muzică Doina Badea și Filofteia Lăcătușu, omul de televiziune Alexandru Bocăneț dar și scriitori, poeți și critici literari precum A.E Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafița, Veronica Porumbacu, Mihail Petroveanu, Savin Bratu, Virgil Gheorghiu, Nicolae Ștefănescu dar și poeta Daniela Caurea, cu ale cărei versuri ați făcut cunoștință în debutul acestui articol. Da, de la plecarea ei și a celor menționați mai devreme spre departele necunoscut de nimeni se împlinesc 45 de ani.
               Poeta Daniela Caurea, la cei 26 de ani neîmpliniți construia metafore cum numai un adevărat arhitect al cuvântului o poate face. Iar ea, cu o limpezime a gândului de invidiat, cu un echilibru al termenilor alăturați realiza tablouri de un modernism pur: „Auzi cum strugurii se coc, cum urcă/ zahărul din frunză, cum doarme/ pe stânga ursul, păstorul de rouă?/ Cu inima spre primăvară te-aştept,/ cu inima şi cu plânsul, înmugurit/ şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile/ înspre primăvară te-aştept./ Se-ngroaşă fumul în grindă,/ ca-ntr-un cimitir suspendat,/ liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,/ te aştept ca o lebădă ninsă/ şi-aşa cum trec în şir vânătorii/ robiţi de lupii şi vulpile lor de departe,/ mi

se pare că gura puştii lor e lacrima/ ce ne desparte” (XXVII, din vol. Postum Adalbert Ignotus, 1977). Versul ei nu este doar un reprezentant al emoției transpusă în imagini, este punctul de plecare pentru adevărata înțelegere a sentimentelor poetei. Când învăluită în tristețe sau îmbrăcată în mantia anotimpurilor perfecte, lângă Daniela Caurea s-a așezat pe neașteptate un întuneric asemenea unei eclipse în miezul zilei. O poetă ca un mugur blând îmbrățișat de adieri în policromia celui mai frumos răsărit peste care s-a coborât un îngheț brutal împiedicându-l să devină floare. Daniela Caurea, în prea scurta ei trecere între parantezele vieții a arătat tuturor un exemplu de poezie din care astăzi nu a mai rămas decât un ecou, rătăcit și el printre ani: „Soarele dragostei mele trece furiş/pe după dealuri, ca un oştean/ nedeprins cu muncile câmpului/ şi plecat de dimineaţă în grâu/ să se culce. Creşti pădure tânără,/ creşti şi nu te gândi la mine,/ la tălpile mele moi care vin înspre/ tine, la somnul meu/ vegheat galeş/ de un sobor de bursuci, la mâinile mele/ reci, alunecând ca două pâraie/ din umăr spre tâmple, creşti/ pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi/ lăstarii la soare şi arborii veştezi/ lângă furtună, creşti şi nu/ te uita la mine, nu-s decât/ o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,/ lunecând în derivă, creşti pădure tânără,/ şi sună din salbele toamnei/ pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.”

În cartea „9 pentru ETERNITATE – 4 martie 1977” editată de Asociația Scriitorilor din București, dedicată scriitorilor decedați în cumplitul cutremur de acum 45 de ani, scriitorul Al. Raicu o descria pe tânăra poetă Daniela Caurea astfel: „Fata aceasta abia ieșită din adolescență făcea dovada, neîndoielnic, a unui talent de mari promisiuni. Virtuțile ei deveneau un arc larg deschis în orizontul fanteziei, o tijă de libelulă ce vibrează intens, o aripă de pasăre somptuos colorată, - și totul într-un registru de nedisimulată modestie”. Citindu-i versurile se remarcă freamătul fiecărei idei despre viață, tulburarea gândurilor îmbrăcată în metaforă și o profunzime surprinzătoare a construcției lirice. Daniela Caurea, o minunată crisalidă căreia destinul i-a interzis să experimenteze și ipostaza de fluture, mândru de zborul lui între pământ și cer.

 

Gabriel Dragnea

material publicat în paginile revistei SUD, mar.-apr. 2022

Dan Laurențiu, „un diamant strălucind într-un cuib de mătase neagră”

          Ipoteză de lucru: un tânăr de 24 de ani într-un anticariat, ținând în mână, ușor confuz, o carte de poezie. Ar putea fi oricare dintre acestea: „Poziția aștrilor”, „Zodia leului”, „Privirea lui Orfeu”,

„Mountolive” sau „Femeie dormind”. Nu este unul dintre autorii studiați, alții adeseori întâlniți prin toate rețelele media sau cele internaute, de socializare. Îl simți că nu îndrăznește să ceară informații care să-i potolească starea de curiozitate, devenită neliniște. În momentele acelea de revelație în care se află, i-ai putea spune tânărului că autorul este un altceva dintre aceia buni, puțini ai generației lui, un poet al anilor 70 și, totuși, unul proaspăt, cu versuri care te determină să ai involuntar reprize de respirație profundă, grea, apăsătoare, alteori blândă, curată, ca și cum ai fi prezent într-un tablou al desfătării sentimentelor în mijlocul unei naturi vii, proiecție a unui imaginar, purtător de cuvânt al unui suflet tulburat și, totodată, paradoxal, lucid. „Totdeauna m-am temut de femeie/ascunde-mă mamă primește-mă/ înapoi în pântecul tău/ voi sta acolo ghemuit// ca un diamant/ strălucind/ într-un cuib/ de mătase nocturn// voi fi ocrotit/ de primejdii/ nimeni nu va bănui/ că m-am ascuns chiar acolo// la adăpost de privirile dogorâte de febră/ ale acestor tinere

preotese/ care mă opresc în drum mă conduc/ în fața altarului și-mi susură-n ureche// liturghia cea neagră răstignit pe crucea de foc/ parfumuri violete penumbra iatacurilor/ cu muzica anotimpurilor/ Vivaldi la căpătâi și Elvis la călcâie// ce ospăț senzual ce sudoare de cal/ mamă ia-mă înapoi ascunde-mă în pântecul tău/ voi sta acolo pitit adormit ca un diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră” (On revient toujours, din vol. 101 poezii, 1993). 
          Dan Laurențiu, „ultimul poet orfic”, după cum îl numea Nora Iuga, a reușit în cei 39 de ani de activitate poetică să se remarce printr-un vers care să vorbească deschis și cu trimitere clară la propriile temeri, evidențiază dezordinea lumii, care pare să-i spulbere orice măsuri de securitate. Lumea însăși este un atentat la viața pe care autorul o vede altfel, particularizată, în care nu este loc pentru cei care nu-i înțeleg visul, atitudinea, propria creație, ființa în întregul ei. Stăpân peste o anume formă crescută de egotism, poetul însuși este un „diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră”, ca atare, consideră că prezența lui nu este potrivită în mijlocul lumii ingrate, nepregătite pentru acceptarea și înțelegerea lui ca actor pe scena aceleiași lumi. Pântecul mamei, prin repetabilitate în poemele sale tinde să devină un laitmotiv pentru evidențierea unui alt univers, închis, izolat, oul lui Ion Barbu, un spațiu al liniștii imperturbabile, un paradis particular și particularizat, accesibil doar în poeme. Odată devenit parte a lumii concrete, poetul Dan Laurențiu vede lumea ca un univers cu acțiuni și oameni care se manifestă la voia întâmplării, mânați de plăceri sporadice, în lipsa prezenței lui Dumnezeu, singurul autor al lumii perfecte, locul primelor experiențe înaintea nașterii: „Ce fericire să-l/ descoperi pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei/ acolo unde se naşte copilul// acolo unde arta absolută/ nu mai are nici un sens/ acolo unde toţi poeţii/ ne naştem// şi toti oamenii trebuie să murim/ dar ce fericire/ să-l găseşti pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei. (Fericirea castă, din vol. Patul metafizic, 2000). 
     

    Deși mai puțin pregnant decât în versurile lui Cezar Ivănescu, regăsim și în versurile poetului Dan Laurențiu filonul religios, în care, uneori, autorul se vede în ipostaza hristică de a se chinui, de a suferi fără a beneficia de vreun sprijin din partea divinității. Strict din poziția sa creștină, autorul își manifestă amărăciunea, nu doar din ipostaza lui de fiu al lui Dumnezeu, ci și din aceea de martor al durerilor și lacrimilor lumii: „Am coborât într-o dimineaţă/ era linişte era o mişcare/ a astrelor/ am coborât de pe cruce/ şi m-am uitat/ la marea roşie ca sângele/ care clipocea la picioarele mele/ răstignite/ eu mă rugam/ Doamne de ce m-ai prigonit”(Dumnezeu l-a răstignit pe Fiul său iubit).
          Așadar, Dan Laurențiu, o posibilă revelație a oricărui tânăr de astăzi, pasionat de poezie, un creator liric concret, tulburat și tulburător, sensibil și sensibilizator, un poet care, în viziunea criticului Alexandru Cistelecan a scris o poezie „elegiacă, de atmosferă, într-un limbaj de simboluri, în care temele fundamentale ale morții și ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru început derizoriul și parodia – tinzând spre maxima esențializare”.

material apărut în revista Sud, nr.1-2, 2022

Zorica Lațcu sau colindul uitat al unei lumi amorțite

            În loc să ne bucurăm de succesiunea anotimpurilor, ne întristăm în umbrele toamnei, lăcrimând lângă neputința noastră de a schimba cursul acestei vieți trăite în restricții generatoare de deznădejde și resemnare. Am deschis din nou ușa unei ierni care nu mai vine în zgomot de clopoței, ascunși în

buzunarele înghețate ale copiilor, mirosul cozonacilor se risipește rapid în casele în care se zâmbește greu, iar cerul parcă și-a epuizat resursele pentru a îmbrăca pământul cu nenumărate flori albe de ger care, odată ajunse la picioarele omului și la rădăcina copacilor se transformă în lacrimi. Colindele sunt ca ecourile unor glasuri tânguite ale copilăriei îndepărtate. Buna Vestire trebuie să vină și anul acesta, indiferent cine o anunță. Poate fi un înger, poate fi Dumnezeu coborât din cer în chip de bătrân binevoitor sau în ochii mamei plângând singură lângă vatră sau lângă caloriferul rece. Dar eu, totuși, aș prefera un copil care să-mi vestească nașterea lui Hristos, bătându-mi la ușă, fotografiindu-i privirea cu care nu mă voi mai întâlni, poate, niciodată. Dincolo de tristețea acestor rânduri, doar încrederea în mersul înainte ne poate face să deschidem ochii dimineața și să transformăm zorii într-un nou colind care să ne elibereze de stihiile care încorsetează zborul și sufletul.
            Un astfel de sentiment l-am avut citind versurile unei poete care continuă să trăiască doar în memoria unora, prea puțini pentru a reuși să echilibreze balanța. Ea este Zorica Lațcu, iar versurile ei reprezintă punctul de intersecție dintre libertatea controlată într-un regim comunist și gratiile unei lumi care nu a cunoscut-o niciodată așa cum ar fi meritat: „Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară, /Cu sufletul tot mai adânc, m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.// Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit,/ M-am coborât în lumea nerostirii,/ Și-n cutele de piatră i-am gătit,/ Acolo-n fund, un ascunziș Iubirii.// Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tacere:/ Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.// De-acolo, din limanul necuprins,/ Din lumea fără mal a nerostirii,/ Pe treptele tăcerii s-au prelins/ Din ascunziș, luminile iubirii” (Tăcere, din vol. Poezii, Ed. Sophia, 2008).
            Dacă nu ar fi existat un site în care să ni se prezinte aspecte din viața și activitatea poetei, cu greu am fi descoperit-o. Și, cu toate acestea simt că doar o pagină de internet în marea de informații diverse nu este de ajuns. Născută la 17 martie 1917 în Ungaria, în oraşul Mezötúr, tânăra Zorica Lațcu ajunge cu familia la Brașov unde își petrece copilăria și tinerețea. Deși având o inteligență deosebită ea este diagnosticată cu o boală considerată genetică, cu deficiențe locomotorii și de vorbire. Între anii 1936 - 1940 urmează cursurile Facultăţii de Filologie, Secţia Limbi Clasice – greacă şi latină, în paralel urmând şi Filologia Modernă – limba şi literatura franceză. Talentul fiind cartea ei de vizită, Zorica Lațcu publică primele poezii cu teme inspirate din mitologia greacă, în revista “Gândirea” începând din anul 1941, acestea fiind apreciate de mentorul revistei, Nichifor Crainic. Iată câteva versuri în acord cu încercările noastre de a simți Crăciunul, altfel decât ni-l dictează acest timp care nu mai are răbdare cu nimeni: „Tu nu mai ai, copile, azi,/ Crăciun cu ramuri verzi de brazi./ Colindul sfânt tu nu-l mai ai,/ Cu glasuri coborând din rai./ Şi nu-ţi mai vine Moş Crăciun,/ Cu ţurţuri - perie - pe zăbun./ Şi ,,Moş Ajun'' şi ,,Dalbe flori''/ La Pruncul mic şi luminat,/ Tu nu mai vii la închinat.// Copil al veachului de acum,/ Opreşte-te o clipă-n drum!/ Căci vreau să-ţi cânt şi vreau să-ţi spun,/ Încet Colindul de Crăciun./ Să ştii şi tu că Dumnezeu,/ Făuritorul tău şi-al meu,/ Copil ca tine S-a făcut/ Şi într-o iesle S-a născut./ Şi iar se naşte pentru voi,/ Copii ai vremurilor noi!” (Crăciunul, din vol. Poezii, Ed. Sophia, 2008). Datorită deselor vizite la Mănăstirea “Sâmbăta de Sus” și aflată sub povăţuirea părintelui Arsenie Boca se intensifică dorinţa poetei de a intra în monahism, fapt care se concretizează în anul 1948. De aici înainte poeta face cunoștință cu experiențele cumplite din închisorile comuniste, arestări efectuate pe considerente politice și din cauza versurilor cu caracter religios. În același an 1990, când se redeschide Mănăstirea Vladimirești, închisă tot de comuniști, maica Teodosia Zorica Lațcu moare împăcată cu sine și cu Dumnezeu.
            I.P.S. Bartolomeu Anania, în volumul intitulat „Memorii”, mărturiseşte că poeta Zorica Lațcu făcea parte din membrii cenaclului literar care avea loc în casa soţilor Mureşan, alături de: Lucian Blaga,Victor Papilian, Francisc Păcuraru, Titus Ţifu şi alţii. Despre Zorica Laţcu, același Bartolomeu Anania mărturiseşte: „pe lângă o minte foarte lucidă şi o bogată cultură clasică, Zorica avea şi un talent real, unul dintre talentele pierdute, risipite, alungate în anonimat”.
 
 
material semnat de Gabriel Dragnea, publicat în revista SUD, nr. 11-12 (nov.-dec. 2021)