Despre pandemie și restricții s-a tot
vorbit. Lămuritoare sau nu, reale sau false, informațiile se succedau cu repeziciunea unui film derulat pe repede înainte, pe treapta cea mai mare de viteză, urmare a unei erori tehnice. Televizorul gemea la propriu. Sute de relatări și informări zilnice ne forțau să ne reconfigurăm existența făcând slalom printre temeri, dezinformări, minciuni, reportaje cu cruci noi și depresii. În toată această perioadă de autoarest la domiciliu, combinat cu rația de libertate și acces în magazine condiționați de un vaccin care generează și azi semne de întrebare, mulți oameni au înțeles că adaptarea este singura soluție pentru a rezista psihic în fața acestui tăvălug informațional generat în fluxuri contradictorii. În muzică au apărut piese noi, actorii și-au spus replicile pe laptop, cortina retrăgându-se doar ca urmare a tastării corecte a datelor de autentificare în online. Creațiile pictorilor și-au găsit loc pentru a fi admirate pe rafturile rețelelor social-media, iar poeții, retrași la masa lor de lucru, în singurătatea propriilor gânduri și temeri au creat poeme-vestă de salvare în fața neputinței și a disperării. Unii au ieșit din acest labirint al incertitudinilor și restricțiilor foarte grav afectați psihic, alții s-au adaptat situației refugiindu-se în activități plăcute sufletului lor. La fel și artiștii, creatorii diverși, poeții. Da, poeții și unul dintre aceia care a fructificat din plin timpul petrecut în izolare este și doamna Victoria Milescu, reușind să scrie un volum dedicat acestei perioade care a lăsat urme adânci în viața multora dintre noi. Așadar, ca urmare a experiențelor trăite personal sau auzite, văzute în spațiul audio-vizual a apărut cartea „Planeta stă acasă”, volum tipărit anul acesta de Ed. Neuma și lansat în data de 12 mai la sediul Uniunii Scriitorilor din România: „Este un volum elegant dar, desigur, contează, în primul rând conținutul și, așa cum am scris și pe copertă, consider că maturitatea și sensibilitatea doamnei Victoria Milescu s-au conjugat pentru a da un corp de texte substanțial și în care, îmi permit să spun că tema la care a apelat autoarea într-un mod aproape firesc nu constituie o limitare. Nu veți citi o carte cu lamentații despre cât de greu a fost în ultimii doi ani de pandemie. Abordarea poetei este mult mai complexă și vizează mai multe aspecte ale existenței noastre, ale dumneaei, până la urmă, pentru că este un volum liric. Eul poetei, desigur, așa cum se întâmplă cu toate cărțile bune se transfigurează în poeme, ne parvin și ne fac să ne identificăm cu trăirile domniei sale”, a mărturisit Horia Gârbea, cu prilejul lansării cărții. Și, pe drept vorbind, nu ai cum să nu rezonezi cu poemele acestui volum care evidențiază momentele cele mai apăsătoare care s-au succedat implacabil timp de doi ani de zile peste existența fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta: „Frunzele stau acasă/ nu mai pleacă din copacii încoronați/ păsările stau acasă/ puii lor s-au făcut mari/ dar nu mai zboară spre alte zări/ țările și-au pus lacăt la cer/ la râuri,la drumul de fier/ nisipul nu mai urcă lipit de/ tălpile temerarilor/ până pe culmile munților/ unde zăpezile nu se mai topesc/ au rămas unde s-a întâmplat să cadă/ cu fulgii în balans/ așteptând ca soarelesă facă dreptate/ blând sau nemilos, dar și el stă acasă/ inima mea îndrăgostită/ nu mai sare din piept/ să întâlnească inima ta/ la jumătatea drumului ca altădată/ fiindcă și inima ta stă acasă/ încerci să-ți deschizi pieptul dar/ cuțitul rămâne acasă, în teacă/ va rugini cu firul de sânge pe lamă/ numai ziua de azi pleacă, eliberată/ poeții lumii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea/ pe planeta albastră.”
„Planeta stă acasă” este un veritabil jurnal sufletesc, fără datele de identificare ale momentului trăirilor. Nu știm ziua și ora pătrunderii în labirintul emoțiilor și al tulburărilor, dar știm că fiecare poem este o declarație în numele unei libertăți inexistente. Poeta Victoria Milescu știe care sunt cuvintele potrivite pentru a surprinde diversitatea trăirilor și senzațiilor care macină și agită ființa aflată într-o altă formă, modificată a clasicei sechestrări la domiciliu. Criticul Aureliu Goci, prezent și el la lansarea cărții consideră că „autoarea este de o polivalență extraordinară. Se manifestă în cel puțin patru specii literare exprimându-se la nivelul cel mai înalt. Dumneaei scrie o poezie pesimistă, i-aș spune chiar depresivă, un pesimism nuanțat și completat cu o referință apocaliptică. O putem numi o poezie fatalistă care nu dă nicio șansă umanității: „v-ați trezit târziu iar târziul/ s-a terminat și el/ după ce s-a dat peste cap/ să facă rost de ceva tragedie/ veritabilă, de la sursa primară/ cei mai mulți încă nu-și dau seama/ că asta a fost tot, lumea s-a terminat/ stimați deținuți, sunteți liberi...” (Terminus) Cunoscând tipologia umană și formația intelectuală a autoarei aproape că nu am bănui o asemenea identitate specifică. Trebuie spus că, în contextul specializărilor postmoderniste dna Milescu este o raritate, un poliscriptor de mare suprafață. Autoarea încearcă să mitologizeze societatea de tipul nostru listând o risipă de termeni: pandemie, mască, traume, covid, care au o apariție fulminantă însă, care nu pot genera decât sentimente neplăcute acutizând spiritul comunitar depresiv. Actantul liric este un homo ludens, un om care, totuși, se joacă. El deambulează haotic de dimineață până seara prin orașul tentacular. Vremurile noastre pandemice, restrictive au generat o adevărată tragedie a deriziunii: „Pisica ce trece strada nu și-a pus mască/ nici umbra ei loială/ fluturele zburând spre becul aprins/ s-a făcut cenușă/ nu purta masca indicată/ nici câinele pierdut de stăpân/ nu are mască/ nici floarea-soarelui nu poartă mască/ pescărușii deasupra mării nu poartă mască/ stelele nu au mască/ cine va amenda universul/ că nu se conformează legilor în vigoare/ pentru protecția tuturor/ împotriva tuturor/ aerul nu poartă mască/ n-are nevoie, el respiră prin noi toți - / simple petice de pânză ieftină/ pe gura pământului strigând/ nu mai pot să respir...”
Acum, privind cu o oarecare liniște în albumul celor întâmplate, citind poemele doamnei Victoria Milescu se poate observa detașarea și liniștea cu care înfruntă nu doar vizibilele frici ale celor din jur, ci și propriile temeri. Resemnarea în fața morții, indiferent de sosirea ei, calmul cu care poeta se semnează pe foile curente ale vieții demonstrează o reală și corectă înțelegere a lucrurilor, a ecuației naturii care se manifestă cu acordul deplin al divinității: „Doamna celestă/ ține în mână anii mei/ îi numără/ mi-așdori să se mai încurce puțin/ cum mă încurcam eu odată/ când adunam bucurii, scădeam tristeți/ înmulțeam nedumeriri, împărțeam/ visele la iluzii și de fiecare dată rămânea/ un rest de speranță/ dar doamna celestă e as la matematică/ știe cu precizie/ câte întâmplări mai am, câte izbânzi/ câte grimase, cât hohot/ ea calculează fără greș când va coborâ noaptea/ peste pleoapele mele/ când mi se vor aprinde pe brațe primele stele.”
„Planeta stă acasă” nu va rămâne doar o carte pe raftul cu realizări lirice ale poetei. Ea va purta mereu ecoul neputințelor lumii și ale poetei. Va fi pentru totdeauna de aici înainte purtătorul de cuvânt al interiorului sufletesc al poetei. Cartea aceasta, mai mult decât orice altă carte pe care o va scrie va rămâne un important indicator de drum cu prioritate pe traseul care a mai rămas de parcurs. Acest volum va deveni peste ani un simbol al participării la cel mai dur maraton al vieții din ultimii 30 de ani.
Gabriel Dragnea despre „Planeta stă acasă”
de Victoria Milescu, Ed. Neuma, 2022
vorbit. Lămuritoare sau nu, reale sau false, informațiile se succedau cu repeziciunea unui film derulat pe repede înainte, pe treapta cea mai mare de viteză, urmare a unei erori tehnice. Televizorul gemea la propriu. Sute de relatări și informări zilnice ne forțau să ne reconfigurăm existența făcând slalom printre temeri, dezinformări, minciuni, reportaje cu cruci noi și depresii. În toată această perioadă de autoarest la domiciliu, combinat cu rația de libertate și acces în magazine condiționați de un vaccin care generează și azi semne de întrebare, mulți oameni au înțeles că adaptarea este singura soluție pentru a rezista psihic în fața acestui tăvălug informațional generat în fluxuri contradictorii. În muzică au apărut piese noi, actorii și-au spus replicile pe laptop, cortina retrăgându-se doar ca urmare a tastării corecte a datelor de autentificare în online. Creațiile pictorilor și-au găsit loc pentru a fi admirate pe rafturile rețelelor social-media, iar poeții, retrași la masa lor de lucru, în singurătatea propriilor gânduri și temeri au creat poeme-vestă de salvare în fața neputinței și a disperării. Unii au ieșit din acest labirint al incertitudinilor și restricțiilor foarte grav afectați psihic, alții s-au adaptat situației refugiindu-se în activități plăcute sufletului lor. La fel și artiștii, creatorii diverși, poeții. Da, poeții și unul dintre aceia care a fructificat din plin timpul petrecut în izolare este și doamna Victoria Milescu, reușind să scrie un volum dedicat acestei perioade care a lăsat urme adânci în viața multora dintre noi. Așadar, ca urmare a experiențelor trăite personal sau auzite, văzute în spațiul audio-vizual a apărut cartea „Planeta stă acasă”, volum tipărit anul acesta de Ed. Neuma și lansat în data de 12 mai la sediul Uniunii Scriitorilor din România: „Este un volum elegant dar, desigur, contează, în primul rând conținutul și, așa cum am scris și pe copertă, consider că maturitatea și sensibilitatea doamnei Victoria Milescu s-au conjugat pentru a da un corp de texte substanțial și în care, îmi permit să spun că tema la care a apelat autoarea într-un mod aproape firesc nu constituie o limitare. Nu veți citi o carte cu lamentații despre cât de greu a fost în ultimii doi ani de pandemie. Abordarea poetei este mult mai complexă și vizează mai multe aspecte ale existenței noastre, ale dumneaei, până la urmă, pentru că este un volum liric. Eul poetei, desigur, așa cum se întâmplă cu toate cărțile bune se transfigurează în poeme, ne parvin și ne fac să ne identificăm cu trăirile domniei sale”, a mărturisit Horia Gârbea, cu prilejul lansării cărții. Și, pe drept vorbind, nu ai cum să nu rezonezi cu poemele acestui volum care evidențiază momentele cele mai apăsătoare care s-au succedat implacabil timp de doi ani de zile peste existența fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta: „Frunzele stau acasă/ nu mai pleacă din copacii încoronați/ păsările stau acasă/ puii lor s-au făcut mari/ dar nu mai zboară spre alte zări/ țările și-au pus lacăt la cer/ la râuri,la drumul de fier/ nisipul nu mai urcă lipit de/ tălpile temerarilor/ până pe culmile munților/ unde zăpezile nu se mai topesc/ au rămas unde s-a întâmplat să cadă/ cu fulgii în balans/ așteptând ca soarelesă facă dreptate/ blând sau nemilos, dar și el stă acasă/ inima mea îndrăgostită/ nu mai sare din piept/ să întâlnească inima ta/ la jumătatea drumului ca altădată/ fiindcă și inima ta stă acasă/ încerci să-ți deschizi pieptul dar/ cuțitul rămâne acasă, în teacă/ va rugini cu firul de sânge pe lamă/ numai ziua de azi pleacă, eliberată/ poeții lumii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea/ pe planeta albastră.”
„Planeta stă acasă” este un veritabil jurnal sufletesc, fără datele de identificare ale momentului trăirilor. Nu știm ziua și ora pătrunderii în labirintul emoțiilor și al tulburărilor, dar știm că fiecare poem este o declarație în numele unei libertăți inexistente. Poeta Victoria Milescu știe care sunt cuvintele potrivite pentru a surprinde diversitatea trăirilor și senzațiilor care macină și agită ființa aflată într-o altă formă, modificată a clasicei sechestrări la domiciliu. Criticul Aureliu Goci, prezent și el la lansarea cărții consideră că „autoarea este de o polivalență extraordinară. Se manifestă în cel puțin patru specii literare exprimându-se la nivelul cel mai înalt. Dumneaei scrie o poezie pesimistă, i-aș spune chiar depresivă, un pesimism nuanțat și completat cu o referință apocaliptică. O putem numi o poezie fatalistă care nu dă nicio șansă umanității: „v-ați trezit târziu iar târziul/ s-a terminat și el/ după ce s-a dat peste cap/ să facă rost de ceva tragedie/ veritabilă, de la sursa primară/ cei mai mulți încă nu-și dau seama/ că asta a fost tot, lumea s-a terminat/ stimați deținuți, sunteți liberi...” (Terminus) Cunoscând tipologia umană și formația intelectuală a autoarei aproape că nu am bănui o asemenea identitate specifică. Trebuie spus că, în contextul specializărilor postmoderniste dna Milescu este o raritate, un poliscriptor de mare suprafață. Autoarea încearcă să mitologizeze societatea de tipul nostru listând o risipă de termeni: pandemie, mască, traume, covid, care au o apariție fulminantă însă, care nu pot genera decât sentimente neplăcute acutizând spiritul comunitar depresiv. Actantul liric este un homo ludens, un om care, totuși, se joacă. El deambulează haotic de dimineață până seara prin orașul tentacular. Vremurile noastre pandemice, restrictive au generat o adevărată tragedie a deriziunii: „Pisica ce trece strada nu și-a pus mască/ nici umbra ei loială/ fluturele zburând spre becul aprins/ s-a făcut cenușă/ nu purta masca indicată/ nici câinele pierdut de stăpân/ nu are mască/ nici floarea-soarelui nu poartă mască/ pescărușii deasupra mării nu poartă mască/ stelele nu au mască/ cine va amenda universul/ că nu se conformează legilor în vigoare/ pentru protecția tuturor/ împotriva tuturor/ aerul nu poartă mască/ n-are nevoie, el respiră prin noi toți - / simple petice de pânză ieftină/ pe gura pământului strigând/ nu mai pot să respir...”
Acum, privind cu o oarecare liniște în albumul celor întâmplate, citind poemele doamnei Victoria Milescu se poate observa detașarea și liniștea cu care înfruntă nu doar vizibilele frici ale celor din jur, ci și propriile temeri. Resemnarea în fața morții, indiferent de sosirea ei, calmul cu care poeta se semnează pe foile curente ale vieții demonstrează o reală și corectă înțelegere a lucrurilor, a ecuației naturii care se manifestă cu acordul deplin al divinității: „Doamna celestă/ ține în mână anii mei/ îi numără/ mi-așdori să se mai încurce puțin/ cum mă încurcam eu odată/ când adunam bucurii, scădeam tristeți/ înmulțeam nedumeriri, împărțeam/ visele la iluzii și de fiecare dată rămânea/ un rest de speranță/ dar doamna celestă e as la matematică/ știe cu precizie/ câte întâmplări mai am, câte izbânzi/ câte grimase, cât hohot/ ea calculează fără greș când va coborâ noaptea/ peste pleoapele mele/ când mi se vor aprinde pe brațe primele stele.”
„Planeta stă acasă” nu va rămâne doar o carte pe raftul cu realizări lirice ale poetei. Ea va purta mereu ecoul neputințelor lumii și ale poetei. Va fi pentru totdeauna de aici înainte purtătorul de cuvânt al interiorului sufletesc al poetei. Cartea aceasta, mai mult decât orice altă carte pe care o va scrie va rămâne un important indicator de drum cu prioritate pe traseul care a mai rămas de parcurs. Acest volum va deveni peste ani un simbol al participării la cel mai dur maraton al vieții din ultimii 30 de ani.
Gabriel Dragnea despre „Planeta stă acasă”
de Victoria Milescu, Ed. Neuma, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu