Veronica Porumbacu despre sentimente ireversibile

În urmă cu doi ani, în numărul dublu din martie-aprilie, amintindu-mi de aceia care ne-au părăsit atât de tragic la cutremurul din 1977 scriam despre poeta Daniela Caurea, considerând că amintindu-ne despre ea și versurile ei deosebite facem un gest de recuperare lirică, dar și morală. Acum, deoarece a mai trecut un martie peste conștiințele noastre, nu vreau să dau curs uitării lăsând-o să macine filă cu filă din albumul nostru literar – atât cât a mai rămas - cu poeți și scriitori care au fost. Și de data aceasta

voi aduce în discuție versurile unei poete foarte apreciată de critica literară a vremii și de revistele literare care au publicat-o, chiar dacă unii ar spune că succesul ei literar ar fi unul datorat mai ales activității ei politice în slujba Partidului Comunist din România, ea debutând editorial în 1947, la doi ani de la intrarea acesteia în partid. Dincolo de versurile dedicate activităților comuniștilor în lupta lor pentru așa-zisa câștigare a drepturilor omului sau poeme exaltate insuflate de timpul și spațiul în care se căuta, poeziile Veronicăi Porumbacu sunt confesiuni așezate în vers clasic dar și în vers alb, unele dintre ele subtile declarații de dragoste: „căprioare ușoare îmi aleargă prin vine./ Te caută-n codru/ pe tine.// Și-n umbra trupului tău se apleacă ușor:/ în sfârșit au ajuns/ la izvor.” Ca-ntr-un joc al conștientizărilor, al căutării răspunsurilor, poeta aduce în versuri nu doar simple interogații, ci prin ele evidențiază efecte iminente generate din aparenta simplitate a faptelor petrecute. Discursul liric comparativ, congruența dintre aspectele naturii și cele ale omului vin să sublinieze într-un mod aluziv frământările și tulburările care tind să devină un tăvălug emoțional dificil de gestionat: „Știi tu când pământul/ tăcerile-și sună/ și clipa când vântul/ se face furtună?// Știi tu când în zboru-i/ o pasăre piere/ și clipa când dorul/ se face durere?”

În antologia comemorativă 9 pentru eternitate dedicată scriitorilor decedați în cumplitul cutremur din martie 1977, într-un fragment de interviu acordat lui Dan Manolescu, la o întrebare cu referire la ierarhiile literare și poziția ei în această ierarhie, Veronica Porumbacu (născută Schwefelberg) răspundea concret lăsând să se înțeleagă că poet este acela care creditează versul să vorbească despre

sine, împuternicește poezia să vorbească despre autorul ei cu sinceritate și asumare. Atunci, poeta mărturisea: „Există ierarhii de moment, ierarhii la zi, la an, la decenii. Dar există și o stratificare pe care timpul, judecător mai imparțial decât fiecare dintre noi, o face treptat, în memorie, pentru locul fiecărui poet. În genere nu cred că există poeți mari, mijlocii, mici; împărțirea este între poeți și nepoeți. Și poet e cel care redescoperă lumea cu ochii lui, nu cu unghiul de vedere comod, acceptat al altora. În momentul când ți-ai dat măsura ta de sinceritate, de afectivitate, în măsura asta ești poet sau nu ești poet.” Iar ea, Veronica Porumbacu rămâne poeta despre care se vorbește prea puțin, cum de altfel puțini sunt aceia care îi cunosc versurile, tulburătoare destăinuiri, unele fiind chiar confesiuni atipice într-un monolog construit și adresat divinității cum ar fi cel prezent în scurtul poem „Legenda”: „Așa credeam eu, că vom merge până la capăt,/ prietene, - alături. Și n-aș fi gândit niciodată/ c-am să te însoțesc pe calvar, cu fruntea străpunsă/ de spinii lăuntrici ai morții, cu fața scăldată-n/ sudoare de sânge...Încet ți-o usuc c-un ștergar/ nevăzut, de cuvinte, ce poate păstrează pe pânză/ urma chipului tău chinuit, ca-ntr-o veche legendă.”

La scurt timp de la dispariția poetei, Ov. S. Crohmălniceanu mărturisea cu deosebită tristețe pe marginea romanului Voce și val, apărut la Cartea românească în 1976, și pe care acesta nu apucase să-l parcurgă decât după moartea ei: „Peste fantazarea transparentă, autoarea reușește să reconstituie o epocă de dăruire civică și comuniune umană în care și-a zidit sufletul. Nu atât exactitatea detaliului convinge, deși există și el, cât adevărul unei atmosfere morale.” Despre poezia ei, același critic literar subliniază următoarele: „Ambițiile, căutările, irosirile și regăsirile poetei conferă o notă suplimentară de interes versurilor ei. Distingem mărturia lăuntrică, strecurată sfios printre strofe – pierdute în coralul vremii. Zărim o inflexiune grațioasă și umanizată a liricii în portretele idealizate de care vorbește. Recunoaștem apoi șuvoiul liric pur de izvor eliberat, rostogolind pietricele admirabil șlefuite, în volumele din urmă.”

Acel „șuvoi liric pur de izvor eliberat” remarcat de criticul și istoricul literar amintit este o certitudine, indiferent de volumul analizat, fie el de poezie sau „«roman» în formă de evocări”, așa cum precizează însăși Veronica Porumbacu în autograful oferit poetei Nina Cassian pe cartea Voce și val. Și, cum tot ea spunea în acel autograf, „forma, genul sunt reversibile, nu și sentimentele”.

 

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista Sud

Nu mă clătinați că sunt plin de lacrimi!

          Despre tineri poeți care au fost selectați mult prea devreme pentru cenaclul celest am mai scris, analizându-le puținele scrieri, evidențiind ceea ce este valoros din ceea ce ar fi putut să fie o frumoasă moștenire spirituală - aici amintindu-i pe Ronald Gasparic (21 de ani, ucis în Brăila), Daniela Caurea (26 de ani,

victimă a cutremurului din `77), Ion Siugariu (31 de ani, secerat de gloanțe pe rîul Hron din Slovacia, în al doilea război mondial), Cătălin Bursaci (18 ani, leucemie), Anta Raluca Buzinschi (19 ani, suicid). La avizierul amintirilor cu și despre poeți tineri mai adăugăm un nume: George Boldea (29 de ani, tifos). 

Născut pe 16 mai 1905, în Mercheașa Brașovului, poetul de pe malul Homorodului este unul dintre fondatorii revistei Abecedar de la Brad, alături de bunul său prieten Emil Giurgiuca, poet și traducător care afirma astfel: „Poemele lui par uvertura unui amurg preatimpuriu. Dense ca flăcările, ele luminează cele dintâi pe rugul cel nou aprins artei în tânăra inimă ardelenească”. Mărturie stau versuri precum cele din poemul „Chemare”, publicat în volumul postum Soliloquii (1938): „Mișcarea dă lumină/ În praf ca și-n planete/ Ca-n arătarea-ți fină/ Încoronată-n plete.// Cu părul tău de soare/ Tu mișcă lângă mine/ Să-mi pari o lumânare/ Lipită de ruine// Să-ți picure pleoapa/ Pe-a feței mele lespezi/ Scobind în mine groapa/ Durerii tale repezi.// Și flacăra să-ți zboare/ L-a veșniciei vatră/ Iar sloiul tău de ceară/ Să-mi stea lipit de piatră.” În plin flux liric, George Boldea construiește atent un puzzle al unui romantism dramatic, cu puternice accente funeste. Poemul este o confesiune construită în notă testamentară, cu o evidentă profunzime a imaginilor care se întrepătrund. Întunericul și lumina potențează misterul întregii acțiuni, răceala trupului și fierbințeala pietrei, o alăturare de termeni într-un enunț comparativ paradoxal menit a amplifica starea trăirii sentimentelor poetului.

Portretul lui poetic a fost creat în diverse ipostaze favorabile, laudative, dovadă fiind expresii precum „făuritor de cântec ardelean”, „aristocrat al versului”, „poet cu suflet de înger”, „poet al înserării și al amurgurilor de toamnă”. Da, poetul George Boldea este, așa cum preciza Nae Antonescu, „un hoinar al câmpurilor de la țară, un păstor de stele”. Versurile poemului „Nocturnă”, vin să sublinieze întocmai aceste emoții, aceste trăiri ale poetului din Mercheașa Brașovului, în comuniune directă cu o natură care i-a fost și scenă a creației și muză și spațiu al evadării din lumea constrângerilor, monocromă și ternă:  „Mi-am risipit pe grâuri gândurile-n van/ S-adoarmă-n așternuturi de hodină,/ Le ciugulește cloșca de pe bolți, în lan,/ Când luna-I cerne boabe de lumină./ Pe văi, tristețea-n ceață mi-am lăsat/ Din cupa lunei bând să se-nsenine,/ De-a fi să se strecoare iar la mine/ Să nu mi-o muște câinii-n sat”.

Asemenea poeților amintiți în deschiderea acestui material, și în versurile poetului George Boldea se remarcă presentimentul morții. Chemarea neverbalizată a divinității sau invitația la veșnicie trimisă la nivel senzorial, ni-l developează, totuși, pe poetul ardelean în nuanțe de resemnare și relativă împăcare cu sine: „M-a fulgerat, dureroasă dorința plecării. Îmi  iau cortul/ să mă strecor fără urme, singur, în sălbăticie, sărutând/ în urmă zarea...Poate că undeva depărtările îmi deschid/ o poartă înflorită cu alte visuri și-mi sună fericirea. Nu știu, nu știu./ Dar chipul drag al visătoarei mele îmi stăruie, tremurător,/ în suflet ca luna în iaz. Umbra tristeții mele/ acopere lumea. De ce mai plânge cineva când sufăr / eu destul? Nu mă clătinați că sunt plin de lacrimi!/ Acum numai florile mă înțeleg.”

Poetul, memorialistul, diplomatul și criticul de artă Ștefan Baciu este unul dintre aceia care și-au manifestat tristețea față de timpuria plecare a poetului răpus de tifos în data de 9 decembrie 1934: „poetul George Boldea a scoborât în toamna târzie a anului trecut, pe scări de vis și de veșnicie, sub pământ. ...A fost în toată viața lui un om hărțuit, aruncat cu brutalitate de mai marii lui, pretutindeni. El însă a păstrat intact, și peste mizeriile zilnice, un suflet luminos și o inimă de prinț”. Un „suflet luminos”, apropiat cerului, poate singurul spațiu al poetului în care își găsește nu doar pacea sufletească, dar și echilibrul interior generator de vers de o apăsătoare tristețe și în același timp scăldat într-o liniște pe care numai divinitatea o poate oferi unui suflet tulburat, doritor de pace. Evadarea spirituală spre cerul îngerilor cu care dialoghează încrezător și empatic este una dintre marile certitudini ale poetului: „De ce-ți curg lacrimi, cerule cu heruvimi,/ Că-ți rupi năvoadele albastre, grele de mărgăritare?/ Pământu’-și moaie’n tine buzele amare/ Și scoate argintul iernii în pomi spre limpezimi.// Tăcut în slăvi, murmuri în ape de cleștar/ Și vorbele-ți aud în cupa sufletului meu - / Liturgic clopoțel în plângător altar./ Care-o să-mi tremure în vers mereu."

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica "Pretexte" a revistei Sud

„atât cât aur cade de pe un fluture!”

Când urcați Colina Bucuriei spre Catedrala Patriarhală, chiar înainte de a ajunge la altarul de vară din lemn, în ultima casă aflată pe partea stângă a acestui deal al nesfârșitelor rugăciuni către Dumnezeu, a locuit o perioadă poetul Nicolae Ioana. Deși aproape de ecoul gândurilor celor asemeni lui, de plânsul sacadat în fața sfinților înveșniciți în culoare și prin lacrimile ochilor rugători, poetul și-a protejat spiritul încălzindu-se adeseori cu hainele însingurării, mereu atent la toate care se-ntâmplă-n jur, mereu prudent la reacțiile lui în raport cu fireasca manifestare a naturii, dar și martor al răspunsului naturii la atitudinea lumii.

Poetul însuși își probează toate curiozitățile de om perisabil pentru a-și descoperi rosturile. Întregul sistem exteroceptiv este activ în procesul concret de înțelegere și descifrare a tainei creației lumii, de a-și dezlega propria integramă a plăcerilor vieții și posibilitățile de atingere a inefabilului: „O zi întreagă am fumat, am stat rezimat de un fotoliu/ am privit hârtii vechi, mi-am trecut mâna/ pe frunte, am dat drumul/ robinetelor, am tăiat pâine,/ am sărutat o fată, am ajuns în câmp/ am vorbit cu o pasăre. Mi-am lăsat umbra jos pe floarea pământului/ să văd dacă se mai aude, dacă mai poate/ fi undeva. Am auzit troznetul lemnelor,/ fulgerele iernii. Am stat sub o lumină,/ să mă poată vedea cel ce vrea dinadins să mă vadă,/ am chemat iarba și pe cei mai buni prieteni,/ am deschis niște lacăte și am ridicat/ capacul unei lăzi de plumb/ și apoi am închis-o și am fluierat fericit/ convins că am prins înăuntru o pasăre./ Da!/ Dar numai atât cât aur cade/ de pe un fluture!” (Am vorbit cu o pasăre)

În Antologia poeților tineri, editată de Cartea Românească, în 1982, prozatoarea și criticul literar Dana Dumitriu observa faptul că „nota distinctivă a poeziei lui Nicolae Ioana o oferă tensiunea elaborată a viziunilor și austeritatea expresiei. Sondarea zonelor profunde ale conștiinței, provocarea trăirilor celor mai stranii sunt însoțite de o contemplare rece, activă estetic, care imprimă versului o severitate de bun augur.” În acest sens, edificator este poemul „Martorul”: „Tânăr și sărac, sărac și tânăr/ Stai și asculți vocile.// Cu urechea lipită de zid/ într-o mare încordare/ aștepți să vezi ce se petrece în curtea interioară.// Voci se întretaie, strigăte, suspine/ ca de măcel.// Nu mai sunt decât câțiva cu soldă/ câteva slugi bine plătite/ cîțiva muritori nefericiți.// Și singurul martor tu,/ neplătit de nimeni,/ fără soldă,/ aflat întâmplător pe aici/ și tu la fel de păcătos ca el/ La sfârșit vine cineva – probabil un bătrân/ de obicei nu se știe cine,/ unul mut sau unul căruia/ i s-a tăiat limba/ și liniștit șterge petele de sânge/ până în zori!” „Tânăr și sărac”, condiția vulnerabilității absolute într-un prim contact direct și serios cu o comunitate deja rodată într-un sistem care știe foarte bine regulile continuității vieții, cu tot ceea ce presupune aceasta, cu concesii, compromisuri și omisiuni voluntare. El, în liniștea propriei alegeri, a unei moralități nedisimulate, dar periculoasă, nu are nimic de pierdut. A fi etic într-o societate maculată atrage după sine plasarea în zona unui periculos iminent, a unei perdanțe asumate. Aparent singur, el cunoaște neputințele celor de-o condiție ca a lui, zbaterile, chinurile până la epuizarea totală. Toate acestea în fața acelor „muritori nefericiți”, dar înrolați „cu soldă” în sistemul opresiv” unde instrumentul „educării” colective este violența profesionalizată.

În apropierea curții interioare, a propriei conștiințe pasive am putea spune, ne regăsim mai mulți. În genere, toți aceia care, deși cunosc adevărul, îl refuză. Deși își doresc lumina și o văd undeva în depărtare, o ignoră din teamă întorcându-i spatele. Finalul poemului „Martorul” al poetului argeșean Nicolae Ioana este semnat cu o tușă mistică foarte puternică, metaforizată excelent prin apariția bătrânului mut, necunoscut, liniștit în atitudine, deducem resemnat în fața unei lumi pentru care nu trebuie să intervină. Este poate uitarea prin timpul care trece spălându-le pe toate, asemenea vântului puternic care prăfuiește obiecte nemaifolosite și locuri nemaivizitate. Poate este iertarea, la fel de silențioasă, mută chiar, asemenea unei rugăciuni întru mântuirea sufletului plecat. Poemul acesta nu descrie metaforic doar o izolată scenă a lumii, ci un întreg spațiu geografic în care zeci de generații au învățat să recite poemele degradării și ale renunțării, interiorizându-și însăși esența negativă a lor. Și, poate nu întîmplător, poetul a ales să publice acest deosebit poem într-o antologie a anului 1985, "Nu ucideți pasărea albă".

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei SUD

"În fiecare zi ne batem joc"

Revizitarea poetului născut la începutul unui aprilie 1933, an marcat de diverse evenimente tulburi, sociale și politice, dar și de apariția primul roman călinescian, Cartea nunții, este ca un popas printre vinilurile prăfuite din subsolul unui anticariat dezafectat. Dincolo de unele experiențe literare care vor să devină tot mai publice, în care emoția conturată și transmisă prin cuvânt este aproape inexistentă, asemenea unui trup exanguu, încă rămân versurile

revistatango.ro

acestui poet al trăirilor recognoscibile și azi în pași, tăceri, gesturi și priviri, dezmorțite chiar și din sufletele înfășate-n piatră. 

În cazul de față, Romulus Vulpescu nu este doar strungarul cu atestat profesional, ci, mai ales, un word designer, un arhivar al emoțiilor generate prin alinierea inspirată a cuvintelor: „Noi ne iubim în paturi de-mprumut:/ Pe-o canapea îngustă, fără pernă,/ Crezând că aventura de-un minut/ Devine lesne "dragoste eternă".// Noi ne iubim pe scenă, -ntr-un decor:/ Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă/ Eu par un ceas truver rătăcitor,/ Tu ești o oră magică prințesă.// Speram cu disperare amândoi/ Că ni-e deajuns o-mbrățișare-n fugă/ Și că statutul nostru de eroi/ Nu poate-apoteoza să-i distrugă.// Noi ne iubim visându-ne-n secret/ Perechea pasionată și celebră/ Trăind în moarte, fără de regret,/ Un scurt și iluzoriu act de febră.// Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,/ Culcat calm, în culcuș fără alarme,/ Am deveni doar într-un simplu pat/ În care-am învăța cum se și doarme. (Destin) 

Conștient și asumat în alegerea sa de a se dedica scrisului, Romulus Vulpescu explica la un moment dat în paginile Jurnalului ce presupune această formă de asceză în preajma cuvântului: „Ce face un scriitor? Ei bine, un scriitor adevărat citeşte. Asta este o meserie, dacă ea poate fi numită eventual meserie, şi este. Dar ce este acela un scriitor adevărat? - mă veți întreba. Din când în când scrie şi el ceva, dacă îi vine, dacă nu-i vine, adio. Dar așa cum există diaree verbală, există şi diaree în scris. Sunt unii care au incontinență la scris. Scriu numai prostii, iar de citit, mai citesc câte ceva sau nimic. Adevărata profesie a scriitorului este însă lectura. Cititul este meseria de credinţă, dacă vreţi. Cititori adevărați au ajuns să fie din ce în ce mai puţini...”. 

Romulus Vulpescu, deosebit traducător în română al creațiilor lui Dante, Villon, Rabelais, Baudelaire sau Marivaux, a monitorizat o întreagă lume, radiografiind atitudini și reacții, tipologii întregi de oameni, ajungând să creioneze un trist final al analizei ființei, o concluzie tot mai evidentă, preponderent în prezentul acesta din care Romulus lipsește, ales de Dumnezeu acum 13 ani pentru a răspunde la apelul poeților în toate diminețile Paradisului: „În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare,/ Și nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deșert de disperare.// Ne amăgește lenea unui vis/ Pe care-l anulăm cu-o șovăire;/ Ne reculegem într-un cerc închis/ Ce nu permite ochilor s-admire;// Ne răsucim pe-un așternut posac,/ Însingurați în doi, din lașitate,/ Mințindu-ne cu guri care prefac/ În zgură sărutările uzate;// Ne pomenim prea goi într-un târziu,/ Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:/ Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,/ Ca să mai știm că dragostea există.// În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare,/ Și nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deșert de disperare. (În fiecare zi)

Știut fiind faptul că în genere talentul, munca artistului este răsplătită abia postum (sau niciodată), ca-ntr-un gest de împlinire totală a ipocriziei, conștiența poetului îi conferă o oarecare liniște prin resemnare în fața ignoranței care-i întârzie acordarea meritată a laurilor: „Ştiind că studiat voi fi în școală/ Și clasic voi ajunge (abia mort),/ La port și-n vorbă-s grav, grav mă comport,/ Svârl mici biografii pe-un colţ de coală/ Şi-s vesel când prevăd cu cât efort/ M-o comenta un critic-din-greşală/ Găsind că-n orice strofă e-o scofală:/ Nu dau pe glosa lui măcar un ort!” (Testament)

Cât despre cele de mai sus, dacă pașii noștri s-ar fi întâlnit prin intersecții aș fi spus astfel: „Nu, maestre, nu m-am aplecat din greșeală asupra textelor! Știindu-le într-atât cât să le devin fidel, am considerat că trebuie să fiți invitat alături de toți aceia amintiți în această rubrică, deoarece la fel ca și ei sunteți un nou rătăcit prin cetate.”

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica "Pretexte" a revistei SUD

„Mă duc odată cu primăvara”

          „M-am născut într-o seară geroasă de iarnă. Luat drept mort au pus să-mi tragă clopotul”, mărturisește Corneliu Popel înr-una dintre epistolele sale publicate postum, în 2019. Un clopot care avea să bată din nou pentru el foarte devreme, în ziua despărțirii lui de lume. Un clopot care a bătut prea intempestiv, cu un ecou grav al chemării de urgență alături de alți tineri poeți aleși de Dumnezeu pentru o altă mare lucrare neștiută de noi, amintindu-i din nou pe Max Blecher, Ronald Gasparic, Anta Buzinschi, Daniela Caurea, Daniel Turcea sau Cătălin Bursaci. Citindu-le versurile, inevitabil mă gândesc la o întrebare: De ce așa repede, când potențialul lor era imens, când promisiunea unor mari creații era evidentă, când glasul lor poetic era tot mai clar asemenea unei harpe în nopțile adormite?

Interogația mea subiectivă generează la rându-i două posibile răspunsuri: poate nu eram pregătiți îndeajuns să fim părtașii gândurilor lor construite în nota unui firesc atins de sublim sau poate ei, acești poeți sunt apariții meteorice având sarcina clar trasată pentru resuscitarea emoțională a tuturor acelora care se intersectează cu trăirile lor: „Voi întreba din nou/ care e sufletul fără de/ Prihană/ cu brațele în atîrnare și/ plutind spre/ mărire/ dar taina nu va/ putea fi dezvăluită și în/ misterioase plante se va/ ascunde piciorul/ meu cel rănit de/ prea îndelung adevăr/ și cu o/ aplecare ciudată/ „spune tu/ lumină a Muntelui/ care-i lumea mea/ și care-i întunecarea/ celui întors la/ greșalele noastre/ căci iertare nu/ poate fi și/ nici iubire statornică/ știe el aburii/ care-l acoperă” („dar pînă sus”, poem inedit publicat în aprilie 2020 în revista Expres cultural). Corneliu Popel debutează editorial în 1974, cu volumul Frații mei blânzi, urmat de Aurea saecula (1977), fiind colaborator al revistelor Convorbiri literare, Luceafărul, Ateneu sau Iașul literar. Postum, i-au fost publicate volumele Elogiul înțelepciunii (1979) și Vocea eternă Pro Patria (1985), dar și o culegere de scrisori Cu sete cerească. Epistolar, Iaşi, Ed. Timpul, 2019. Poet premonitoriu, ca mai toți amintiți mai sus, este corodat sufletește de un eros temător, profund afectat de amenințările singurătății, vizibile în scrisorile trimise soției sale: „tare aş voi să nu mă mai tem niciodată pentru tine şi de tine, să ştiu că eşti sănătoasă şi eşti a mea (...) şi nimeni n-ar putea să mă clintească din dragoste, în afară de lipsa ta de dragoste”. Moartea este o altă obsesie a poetului, parcă expresia iminenței, devoalând în versurile sale o atitudine a unei plecări programate: „Dar dus îs eu/ în lupta cu ghearele/ monştrii tîrzii. Deasupră-mi/ e Poezia – gheara de aur,/ deasupră-mi e moartea - / gheare ascunse./ Mă plec în faţa lor,/ violentă lumină.” („Lumină, doar lumină”)

Și totuși, singurătatea era haina tot mai des purtată de poetul născut în Darabanii Botașaniului, dovadă fiind și mărturisirea poetului și jurnalistului Victor Teișanu: „Era mai totdeauna singur, trecînd absent pe străzile Iaşului, preocupat exclusiv pe-atunci doar de proiectul său astral: o operă poetică veritabilă, cu timbru propriu, nu atît pentru glorie cît pentru faptul că, printr-un exerciţiu spiritual de visare şi adaptare continuă, îşi modelase existenţa doar ca să poată trăi şi respira poezie”. Așadar, o poezie-prevestire, o poezie asemenea unui testament din care înțelegem fără echivoc mesajul patern, cu privire la o altfel de atitudine în construcția pasului prin viață, în nuanțe policrome asumate, respectând norme și valori localizate în pragul unei evidente extincții: „Vara aceasta mi-au apărut primii peri albi./ Scriu această frază, pruncule,/ de parcă aş scrie începutul unui testament./ N-am averi nemăsurate,/ Doar durerea şi bucuria./ Bucuria eşti tu,/ Durerea se naşte acum/ Şi-mi pune sîngele pe buze./ Cînd vei muri/ Tu să nu o cunoşti/ Aceasta-i voinţa mea/ Rob al trupului care moare/ Să ştii a face paşii/ Pe ţărmul ceresc/ Fără sfială,/ Să iubeşti lumea întreagă/ Căci moartea nu poate învinge lumea.”

Cu grave afecțiuni oncologice, se internează în spital în septembrie 1977, iar, cu două săptămâni înainte de a fi chemat de Dumnezeu la apelul poeților (18 iunie 1978), Corneliu Popel, liniștit și parcă mulțumit de misiunea îndeplinită cu succes mai scrie doar atât: „A venit şi rândul meu / Mă duc odată cu primăvara”. Deși umbrele lui s-au intersectat cu ale noastre numai pentru 28 de ani și cinci luni, poetul Corneliu Popel, în poemul „Mă voi întoarce” ne developează în tonuri profetice și în aceeași notă moralizatoare o condiționată revenire: „Când lumea căuta-va armonia/ pe culmi mă voi întoarce – acasă/ și voi striga: nevastă caii/ pasc chipul meu departe// astfel vorbi-voi și când ghinda/ la sânul său mă va cuprinde/ te-oi auzi cum dai putere/ acelui prunc sortit nălțării// și-apoi când se vor naște mieii/ cu brațul dulce primăvara/ pe buze îmi voi pune cântec/ și-oi înflori oi înflori”.

Gabriel Dragnea, pentru rubrica „Pretexte” a revistei Sud

Un creator al tablourilor lirice ravisante

            Mereu am considerat că întâlnirea mea cu toate cărțile, fie ele primite sau cumpărate nu este întâmplătoare. Știu că există ceva, ca un fir nevăzut care ne leagă, un glas imperceptibil care ne apropie de oameni și cărțile lor. La fel s-

a întâmplat și cu Florentin Palaghia și cartea sa Întoarcerea cailor, apărută la Casa de editură și presă Deliana în 1994. Beneficiind de o prefață semnată de Nichita Stănescu, acesta îl vede pe poet astfel: „Florentin Palaghia, ca poet, se dizolvă în propriile sale metafore în irezistibila și instinctiva regăsire a unei măști pierdute cândva în copilărie și poate cândva regăsită într-un viitor sugerat.” Edificatoare în acest sens sunt versurile în care trupul poetului este cucerit de natura vie până la nivelul celulei, ca-ntr-n proces al reîncarnării rapide, parcă de teama unei posibile risipiri a trupului, sortit unei renașteri într-o altă lume, spre o altă soartă, un proaspăt destin: „Plouă mărunt/ și păsări mici/ îmi intră în vene./ Se zbat să zboare,/ le simt cum dau din aripi.// Sângele freamătă/ și ele țâșnesc/ prin nări, prin ochi, prin degete./ Sunt pasăre îmi zic/ și turiștii aplaudă.// M-am suit într-un turn,/ încerc să nu-i privesc./ Plouă mărunt/ iar eu zbor, zbor/ spre o altă lume.” (pag. 10)           
          Uneori descriptiv, asemenea unui pictor

îndrăgostit de detalii, alteori lapidar, ca o bătaie de inimă cuprinsă de teamă, poetul devine un fel de maestru telegrafist, agitat să scrie repede mesajul concret din dorința de a salva cuvintele purtătoare de sentiment: „În picioare, lângă o mulțime de obiecte/ insignifiante/ scriu acest poem./ La o sută de metri e miezul nopții/ și în fereastra de vizavi trec trenurile.// Ai aprins o candelă și aplecată/ aștepți vești din inima poetului./ Obiectele se balansează plutind într-un dans aerobic./ Paharele zbârnăie, telefonul sună strident.// E vocea voalată din inima poetului./ Vino, vino să mă privești ca altădată,/ tu ești singurul meu prieten!/ Obiectele se prăbușesc obosite pe mochetă, debordez de imaginație/ și îmiaduc aminte că scriu acest poem fără tine.” (pag 28)
          Necunoscându-l inițial decât din cartea mai sus amintită și din aparițiile domniei sale în revistele literare, dar niciodată personal, i-am căutat tot mai multe poeme publicate, în încercarea de a pătrunde tot mai mult în universul gândirii poetului născut pe 1 septembrie 1945. Poet al generaţiei ’80, debutând editorial în 1981 cu volumul Sintagme, Florentin Palaghia și-a câștigat un destin literar aparte fiind unul dintre frumoșii creatori ai  tablourilor lirice ravisante: „Mai aveam un cuvânt/ până-n suta de crini/ înotând ca un sfânt/ între-atâţi heruvimi/ mai aveam încă ani/ să mă rog şi să sper/ că din lutul luminii/ mă voi face un cer/ mai aveam de iubit/ înc-un veac şi un veac/ şi pământ de umbrit/ ani de rugă şi leac/ mai aveam paşii mei/ către tine să-i cern/ răspândiţi însă grei/ între rai şi infern.” (Ani de rugă) Așa cum se poate observa din versurile anterioare, îmbrățișat de regrete, nu se înfrânează din a-și declara nemulțumirea în fața divinității pentru timpul prea scurt care i-a fost alocat pentru a îmblânzi cuvântul devenit atât de drag până la obsesie, prin atitudinea lui, a poetului, mereu în competiție cu îngerii, prin rugile adresate Lui parcă în buclă, ca un manifest al disperării. Poetul încă mai speră, prin poeme și dincolo de ele, să fie lăsat măcar să atingă Porțile Cerului. 
          Deși s-a conturat de-a lungul timpului ca un creator al introspecțiilor sufletești, el este totodată și un poet fin al citadinului, al urbanului tot mai tulburat, ba chiar mai sălbatic decât acela al anilor 2011, când i-au fost

publicate aceste rânduri în revista Ramuri: „Când în icoană/ lumea în goană/ transformă-n gânduri/ sute de rânduri/ serafii-n boare/ apele-n stări/ oamenii-n mări/ unde te duci/ vezi numai cruci/ vorbe şi zgură/ frig şi căldură/ răi şi haini/ coroane spini/ Golgote-n fum/ imperii scrum.” (Golgote-spini) Cu toate acestea există, totuși, schițată printre cuvinte atent și reprezentativ alese, speranța prin rugăciune, ca unica soluție disperat aleasă la nivel macro de către o societate sătulă de negru, de umbre înșelătoare și de atâta neputință în a-și purta public lumina prin întunericul societății, al lumii însăși: „fum de vecernii/ spini şi coroane/ boală şi foame/ zgură şi ură/ hoţi care fură/ mări ferecate/ oameni păcate/ sute de file/ mii de reptile/ lumea le sfarmă/ într-o icoană.” (Scrum şi imperii).
          Da, Florentin Palaghia este un poet deja construit întru totul, un emițător avizat în a disemina în pagini de revistă și cărți propriile reflecții asupra existenței sinelui, dar mai ales a lumii. Versurile sale adeseori apodictice ne introduc într-un spațiu al trăirilor complexe

unde întâlnim deopotrivă și regrete, frustrări, bucurii, mari emoții ca urmare a unor întâlniri memorabile, lacrimi, incertitudini și popasuri sufletești necesare: „Efemeri ne naştem vii/ iubim cerul peste vii/ călători cu pirostrii/ Călători murim sublim/ încercând să ne iubim/ vindecaţi de nebunii./ Viitor ne nemurim/ înspinaţi în ţintirim/ pe pământul heruvim./ Ce lumină ce descânt,/ ce speranţă în cuvânt/ ca să facem legământ/ pe pământ şi sub pământ.” (Rugăciune)
          Condamnat a-și purta harul până la capăt, Florentin Palaghia și-a scris deja discursul testamentar în calitatea sa de aparținător al lumii, construit efemer, cu incertitudini dezvăluite liric ca expresie a lucidității, dar mai ales a împăcării cu sinele care știe că a fost totul și a trecut prin toate, mereu alături de cel mai bun partener de drum pe aleile strâmte ale vieții, adeseori aglomerate și sufocante, cuvântul: „De voi fi nu voi fi/ cine ştie că sunt/ cer lumină ori veghe/ călător ori cuvânt.// De voi fi nu voi fi/ nici în cer nici în vânt/ voi rămâne un verb/ ancorat de pământ.// De voi fi ori voi fi/ ori călugăr ori schit/ ori un verb, a iubi,/ voi trăi c-am iubit.// Alfabet de voi fi/ rătăcit pe pământ/ infinit voi iubi/ substantivul cuvânt.” (De voi fi...)

Gabriel Dragnea

„…aripa casei, jumătate zăpadă, jumătate văzduh”

          Citind din Poeți români de azi a criticului Gheorghe Grigurcu am ajuns la paginile dedicate poetului Liviu Călin, file în care am descoperit câteva metafore citate din poeziile lui care m-au determinat să-l caut pentru a-l cunoaște mai în amănunt:

„Ca o vulpe ora trece/ prin venele mele” sau „Am aprins ultimul cărbune/ (…) îl țin în palmă,/ de frica lupilor/ care mi-au zgâriat numele pe copaci”. Și l-am găsit la fel de rătăcit, asemenea tuturor acelora pe care i-am convocat în spațiul rezervat pentru a se prezenta în grabă însoțiți de mostre ale inspirației lor. Pagină cu pagină, i-am străbătut gândurile cu o lăcomie rudă cu disperarea. Parcă nu mai primisem de multă vreme doza de metaforă și sevrajul se făcea remarcat în atitudinea care nu accepta întreruperi, prins și agitat între cuvintele așezate în volumul Spirale parcă discret și timid, figurile de stil fiind popasuri pentru noi exerciții de admirație. „Pagina albă o acoperi cu

mâna/ și vezi în ea cuvintele nescrise,/ rotunde și roșii ca ochiul de iepure…/ Le știi pe toate, le-ai desenat pe nisip și pe carte,// Le-ai sunat în ureche/ să nu-ți fie teamă de tine/ și nu mai vor să te-asculte./ Fug unul de altul cuvintele tale nescrise// ca păsările când știu vânătorii.” (Pagina albă, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
          Ca-ntr-un ring al trăirilor intense, neputința creatorului lasă loc curajului, nerăbdării lui de a fi portavocea originală în dezvăluirea mereu tulburătoarei și minunatei reînvieri a naturii, primăvara, mereu o broderie fină de emoție și culoare pe trupul pământului. „Ora e tulbure, ca mărgeanul în ape,/ o umbră albastră sau verde cu puțină lumină – / cât a rămas printre arbori și case/ din soarele zilei de martie./ Dar nu poți, cum stai la fereastră/ și auzi vântul tăind mătasea grădinii,/ blând, ca un bătrân gospodar, să nu duci mâna la gură,/ ca și când ai vrea să cânți/ sau să șoptești ceva unui prieten,/ că mâine,/ zborul păsărilor va fi mai aproape de pământul/ din care ies aburii ierbii curate.” (Anotimpul începe, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Douăzeci de ani mai târziu, metafora devine mai elaborată, lasă loc interpretărilor variate pe tema vieții și a morții, a resemnării, a căderii în

neputință: „Rostogoliri de bolovani, se-aud în văi cu umbre și ferigi/ cad peste tine ani/ și dacă strigi/ ecoul moare între stânci./ Ai vrea să-l vezi incendiar/ nu coborând încet/ doar bănuită frunză de ierbar./ Adună-te, îmi spun, a câta oară/ și urlă urlă râul te învață/ că în deșert poți fi și Niagară/ dar glasul uită de povață/ când cățărat rămâi lângă izvor/ și cicatricele pe față/ bolborosesc în apă/ umbra lor/ despre atâtea urlete ucise.// Hai, du-ți acasă/ sicriul tău cu vise.” (ianuarie, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          Interesant ar putea părea faptul că în ambele volume de versuri amintite – a se remarca prin comparație o altă calitate a versului gândit în anii 80, mai încifrat, cu

îndemn la reluarea lecturii pentru a debloca noi posibile sensuri - poetul Liviu Călin construiește cu sau fără voia lui un echilibru al trăirilor, al emoțiilor etalate prin cuvânt: „E un sunet înalt/ cu pene albastre/ născut din oul bălții/ în stuf/ care apropie polii/ și lasă bruma să cadă/ pe ferestre/ înainte ca aripa casei/ să fie jumătate zăpadă/ jumătate văzduh.” (Pasăre, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Barbilian sau nu, așa cum s-a spus la un moment dat în diverse intervenții critice, Liviu Călin reușește să încline balanța de partea poeziei autentice, a talentului evident, fapt care i-a atras poetului născut la Craiova un meritat Premiu Herder în 1990: „Pe umeri cad întâmplări/ și le simți greutatea/ în încălțămintea prea nouă/ să poți merge înainte/ iar dintr-odată/ când vântul scutură fluturii plopilor/ te oprești în dreptul vitrinei cunoscute/ confidentă senină de la o vreme/ încât poți vedea dacă piciorul/ te minte/ sau/ într-adevăr/ ceva e schimbat la față/ și greutatea întrebării strălucește aici/ sub lacătul buzelor/ adevăr de care n-ai știut niciodată/ până azi dimineață.” (Revelație, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          În căutările mele de a-l cunoaște mai bine pe Liviu Călin, i-am descoperit Frica de duminică, un roman publicat în 1982 de Editura Eminescu, dar și câteva Portrete și opinii literare (Ed. Albatros, 1972) care ajută la conturarea portretului acestui scriitor și critic literar peste care au trecut 30 de ani de la prea grabnica sa plecare dincolo de granițele lumilor știute. Cu prea puține referințe sau trimiteri la opera sa Liviu Călin rămâne creatorul citadin cu dese evadări într-o natură participativă, provocatoare, activă la construcția acestui labirint liric al poetului.
 
Gabriel Dragnea