Veronica Porumbacu despre sentimente ireversibile

În urmă cu doi ani, în numărul dublu din martie-aprilie, amintindu-mi de aceia care ne-au părăsit atât de tragic la cutremurul din 1977 scriam despre poeta Daniela Caurea, considerând că amintindu-ne despre ea și versurile ei deosebite facem un gest de recuperare lirică, dar și morală. Acum, deoarece a mai trecut un martie peste conștiințele noastre, nu vreau să dau curs uitării lăsând-o să macine filă cu filă din albumul nostru literar – atât cât a mai rămas - cu poeți și scriitori care au fost. Și de data aceasta

voi aduce în discuție versurile unei poete foarte apreciată de critica literară a vremii și de revistele literare care au publicat-o, chiar dacă unii ar spune că succesul ei literar ar fi unul datorat mai ales activității ei politice în slujba Partidului Comunist din România, ea debutând editorial în 1947, la doi ani de la intrarea acesteia în partid. Dincolo de versurile dedicate activităților comuniștilor în lupta lor pentru așa-zisa câștigare a drepturilor omului sau poeme exaltate insuflate de timpul și spațiul în care se căuta, poeziile Veronicăi Porumbacu sunt confesiuni așezate în vers clasic dar și în vers alb, unele dintre ele subtile declarații de dragoste: „căprioare ușoare îmi aleargă prin vine./ Te caută-n codru/ pe tine.// Și-n umbra trupului tău se apleacă ușor:/ în sfârșit au ajuns/ la izvor.” Ca-ntr-un joc al conștientizărilor, al căutării răspunsurilor, poeta aduce în versuri nu doar simple interogații, ci prin ele evidențiază efecte iminente generate din aparenta simplitate a faptelor petrecute. Discursul liric comparativ, congruența dintre aspectele naturii și cele ale omului vin să sublinieze într-un mod aluziv frământările și tulburările care tind să devină un tăvălug emoțional dificil de gestionat: „Știi tu când pământul/ tăcerile-și sună/ și clipa când vântul/ se face furtună?// Știi tu când în zboru-i/ o pasăre piere/ și clipa când dorul/ se face durere?”

În antologia comemorativă 9 pentru eternitate dedicată scriitorilor decedați în cumplitul cutremur din martie 1977, într-un fragment de interviu acordat lui Dan Manolescu, la o întrebare cu referire la ierarhiile literare și poziția ei în această ierarhie, Veronica Porumbacu (născută Schwefelberg) răspundea concret lăsând să se înțeleagă că poet este acela care creditează versul să vorbească despre

sine, împuternicește poezia să vorbească despre autorul ei cu sinceritate și asumare. Atunci, poeta mărturisea: „Există ierarhii de moment, ierarhii la zi, la an, la decenii. Dar există și o stratificare pe care timpul, judecător mai imparțial decât fiecare dintre noi, o face treptat, în memorie, pentru locul fiecărui poet. În genere nu cred că există poeți mari, mijlocii, mici; împărțirea este între poeți și nepoeți. Și poet e cel care redescoperă lumea cu ochii lui, nu cu unghiul de vedere comod, acceptat al altora. În momentul când ți-ai dat măsura ta de sinceritate, de afectivitate, în măsura asta ești poet sau nu ești poet.” Iar ea, Veronica Porumbacu rămâne poeta despre care se vorbește prea puțin, cum de altfel puțini sunt aceia care îi cunosc versurile, tulburătoare destăinuiri, unele fiind chiar confesiuni atipice într-un monolog construit și adresat divinității cum ar fi cel prezent în scurtul poem „Legenda”: „Așa credeam eu, că vom merge până la capăt,/ prietene, - alături. Și n-aș fi gândit niciodată/ c-am să te însoțesc pe calvar, cu fruntea străpunsă/ de spinii lăuntrici ai morții, cu fața scăldată-n/ sudoare de sânge...Încet ți-o usuc c-un ștergar/ nevăzut, de cuvinte, ce poate păstrează pe pânză/ urma chipului tău chinuit, ca-ntr-o veche legendă.”

La scurt timp de la dispariția poetei, Ov. S. Crohmălniceanu mărturisea cu deosebită tristețe pe marginea romanului Voce și val, apărut la Cartea românească în 1976, și pe care acesta nu apucase să-l parcurgă decât după moartea ei: „Peste fantazarea transparentă, autoarea reușește să reconstituie o epocă de dăruire civică și comuniune umană în care și-a zidit sufletul. Nu atât exactitatea detaliului convinge, deși există și el, cât adevărul unei atmosfere morale.” Despre poezia ei, același critic literar subliniază următoarele: „Ambițiile, căutările, irosirile și regăsirile poetei conferă o notă suplimentară de interes versurilor ei. Distingem mărturia lăuntrică, strecurată sfios printre strofe – pierdute în coralul vremii. Zărim o inflexiune grațioasă și umanizată a liricii în portretele idealizate de care vorbește. Recunoaștem apoi șuvoiul liric pur de izvor eliberat, rostogolind pietricele admirabil șlefuite, în volumele din urmă.”

Acel „șuvoi liric pur de izvor eliberat” remarcat de criticul și istoricul literar amintit este o certitudine, indiferent de volumul analizat, fie el de poezie sau „«roman» în formă de evocări”, așa cum precizează însăși Veronica Porumbacu în autograful oferit poetei Nina Cassian pe cartea Voce și val. Și, cum tot ea spunea în acel autograf, „forma, genul sunt reversibile, nu și sentimentele”.

 

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista Sud