Nu mă clătinați că sunt plin de lacrimi!

          Despre tineri poeți care au fost selectați mult prea devreme pentru cenaclul celest am mai scris, analizându-le puținele scrieri, evidențiind ceea ce este valoros din ceea ce ar fi putut să fie o frumoasă moștenire spirituală - aici amintindu-i pe Ronald Gasparic (21 de ani, ucis în Brăila), Daniela Caurea (26 de ani,

victimă a cutremurului din `77), Ion Siugariu (31 de ani, secerat de gloanțe pe rîul Hron din Slovacia, în al doilea război mondial), Cătălin Bursaci (18 ani, leucemie), Anta Raluca Buzinschi (19 ani, suicid). La avizierul amintirilor cu și despre poeți tineri mai adăugăm un nume: George Boldea (29 de ani, tifos). 

Născut pe 16 mai 1905, în Mercheașa Brașovului, poetul de pe malul Homorodului este unul dintre fondatorii revistei Abecedar de la Brad, alături de bunul său prieten Emil Giurgiuca, poet și traducător care afirma astfel: „Poemele lui par uvertura unui amurg preatimpuriu. Dense ca flăcările, ele luminează cele dintâi pe rugul cel nou aprins artei în tânăra inimă ardelenească”. Mărturie stau versuri precum cele din poemul „Chemare”, publicat în volumul postum Soliloquii (1938): „Mișcarea dă lumină/ În praf ca și-n planete/ Ca-n arătarea-ți fină/ Încoronată-n plete.// Cu părul tău de soare/ Tu mișcă lângă mine/ Să-mi pari o lumânare/ Lipită de ruine// Să-ți picure pleoapa/ Pe-a feței mele lespezi/ Scobind în mine groapa/ Durerii tale repezi.// Și flacăra să-ți zboare/ L-a veșniciei vatră/ Iar sloiul tău de ceară/ Să-mi stea lipit de piatră.” În plin flux liric, George Boldea construiește atent un puzzle al unui romantism dramatic, cu puternice accente funeste. Poemul este o confesiune construită în notă testamentară, cu o evidentă profunzime a imaginilor care se întrepătrund. Întunericul și lumina potențează misterul întregii acțiuni, răceala trupului și fierbințeala pietrei, o alăturare de termeni într-un enunț comparativ paradoxal menit a amplifica starea trăirii sentimentelor poetului.

Portretul lui poetic a fost creat în diverse ipostaze favorabile, laudative, dovadă fiind expresii precum „făuritor de cântec ardelean”, „aristocrat al versului”, „poet cu suflet de înger”, „poet al înserării și al amurgurilor de toamnă”. Da, poetul George Boldea este, așa cum preciza Nae Antonescu, „un hoinar al câmpurilor de la țară, un păstor de stele”. Versurile poemului „Nocturnă”, vin să sublinieze întocmai aceste emoții, aceste trăiri ale poetului din Mercheașa Brașovului, în comuniune directă cu o natură care i-a fost și scenă a creației și muză și spațiu al evadării din lumea constrângerilor, monocromă și ternă:  „Mi-am risipit pe grâuri gândurile-n van/ S-adoarmă-n așternuturi de hodină,/ Le ciugulește cloșca de pe bolți, în lan,/ Când luna-I cerne boabe de lumină./ Pe văi, tristețea-n ceață mi-am lăsat/ Din cupa lunei bând să se-nsenine,/ De-a fi să se strecoare iar la mine/ Să nu mi-o muște câinii-n sat”.

Asemenea poeților amintiți în deschiderea acestui material, și în versurile poetului George Boldea se remarcă presentimentul morții. Chemarea neverbalizată a divinității sau invitația la veșnicie trimisă la nivel senzorial, ni-l developează, totuși, pe poetul ardelean în nuanțe de resemnare și relativă împăcare cu sine: „M-a fulgerat, dureroasă dorința plecării. Îmi  iau cortul/ să mă strecor fără urme, singur, în sălbăticie, sărutând/ în urmă zarea...Poate că undeva depărtările îmi deschid/ o poartă înflorită cu alte visuri și-mi sună fericirea. Nu știu, nu știu./ Dar chipul drag al visătoarei mele îmi stăruie, tremurător,/ în suflet ca luna în iaz. Umbra tristeții mele/ acopere lumea. De ce mai plânge cineva când sufăr / eu destul? Nu mă clătinați că sunt plin de lacrimi!/ Acum numai florile mă înțeleg.”

Poetul, memorialistul, diplomatul și criticul de artă Ștefan Baciu este unul dintre aceia care și-au manifestat tristețea față de timpuria plecare a poetului răpus de tifos în data de 9 decembrie 1934: „poetul George Boldea a scoborât în toamna târzie a anului trecut, pe scări de vis și de veșnicie, sub pământ. ...A fost în toată viața lui un om hărțuit, aruncat cu brutalitate de mai marii lui, pretutindeni. El însă a păstrat intact, și peste mizeriile zilnice, un suflet luminos și o inimă de prinț”. Un „suflet luminos”, apropiat cerului, poate singurul spațiu al poetului în care își găsește nu doar pacea sufletească, dar și echilibrul interior generator de vers de o apăsătoare tristețe și în același timp scăldat într-o liniște pe care numai divinitatea o poate oferi unui suflet tulburat, doritor de pace. Evadarea spirituală spre cerul îngerilor cu care dialoghează încrezător și empatic este una dintre marile certitudini ale poetului: „De ce-ți curg lacrimi, cerule cu heruvimi,/ Că-ți rupi năvoadele albastre, grele de mărgăritare?/ Pământu’-și moaie’n tine buzele amare/ Și scoate argintul iernii în pomi spre limpezimi.// Tăcut în slăvi, murmuri în ape de cleștar/ Și vorbele-ți aud în cupa sufletului meu - / Liturgic clopoțel în plângător altar./ Care-o să-mi tremure în vers mereu."

material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica "Pretexte" a revistei Sud