„Nu-s decât o pasăre, cu o altă pasăre în inimă”

La nici 26 de ani, poeta născută la Târgu Ocna pe 7 iulie 1951 scria ultimul ei poem: „Iar mama îmi pare ca o umbră ușoară de sticlă./ Își umple destinul cu pana moale a lacrimei și somnuri albite de frică.//Pasăre obosită urcă pe sufletul meu,/ Luminii i-ascunde izvorul și-o poartă pe creștet mereu.// Nici nu cunoaște bolțile sub care mă-ndoi/ Nici zăpada în părul meu negru, diademă bătută-n

noroi.//Nici ascunzișul, nici pata pudrată, nici elogiul căzut în cenușă./ Nici moartea și zilnicul praf ridicat din hora ei jucăușă.// Pe deget inelul ca o zare încet i se subție./Mama ne-ngroapă definitiv în copilărie.// Pe fratele meu, bărbat cu sfinte arme de țară,/ Gata de luptă și pace, de glonț și de lan de secară.// O, mama cu mâinile ei de ctitoriță și pe mine mă-ngroapă/ Într-o mănăstire, unde fericirea îmi urcă lin până la gât, ca o apă.” (Ca o apă). Apoi, peste oameni și artă s-a așternut liniștea. În contractul nostru cu lumea, cu universul, cu toții suntem datori cu o plecare definitivă. Doar că, uneori, pământul bolnav de greutatea atâtor trupuri și conștiințe maculate mai tremură și ne cutremură cerându-ne, parcă o taxă suplimentară pentru șederea noastră temporară. Și, așa cum s-a întâmplat la cutremurul din 1977, prețul a fost parcă prea mare. Printre cei dispăruți atunci s-au numărat actorii Toma Caragiu și Eliza Petrăchescu, interpretele de muzică Doina Badea și Filofteia Lăcătușu, omul de televiziune Alexandru Bocăneț dar și scriitori, poeți și critici literari precum A.E Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafița, Veronica Porumbacu, Mihail Petroveanu, Savin Bratu, Virgil Gheorghiu, Nicolae Ștefănescu dar și poeta Daniela Caurea, cu ale cărei versuri ați făcut cunoștință în debutul acestui articol. Da, de la plecarea ei și a celor menționați mai devreme spre departele necunoscut de nimeni se împlinesc 45 de ani.
               Poeta Daniela Caurea, la cei 26 de ani neîmpliniți construia metafore cum numai un adevărat arhitect al cuvântului o poate face. Iar ea, cu o limpezime a gândului de invidiat, cu un echilibru al termenilor alăturați realiza tablouri de un modernism pur: „Auzi cum strugurii se coc, cum urcă/ zahărul din frunză, cum doarme/ pe stânga ursul, păstorul de rouă?/ Cu inima spre primăvară te-aştept,/ cu inima şi cu plânsul, înmugurit/ şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile/ înspre primăvară te-aştept./ Se-ngroaşă fumul în grindă,/ ca-ntr-un cimitir suspendat,/ liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,/ te aştept ca o lebădă ninsă/ şi-aşa cum trec în şir vânătorii/ robiţi de lupii şi vulpile lor de departe,/ mi

se pare că gura puştii lor e lacrima/ ce ne desparte” (XXVII, din vol. Postum Adalbert Ignotus, 1977). Versul ei nu este doar un reprezentant al emoției transpusă în imagini, este punctul de plecare pentru adevărata înțelegere a sentimentelor poetei. Când învăluită în tristețe sau îmbrăcată în mantia anotimpurilor perfecte, lângă Daniela Caurea s-a așezat pe neașteptate un întuneric asemenea unei eclipse în miezul zilei. O poetă ca un mugur blând îmbrățișat de adieri în policromia celui mai frumos răsărit peste care s-a coborât un îngheț brutal împiedicându-l să devină floare. Daniela Caurea, în prea scurta ei trecere între parantezele vieții a arătat tuturor un exemplu de poezie din care astăzi nu a mai rămas decât un ecou, rătăcit și el printre ani: „Soarele dragostei mele trece furiş/pe după dealuri, ca un oştean/ nedeprins cu muncile câmpului/ şi plecat de dimineaţă în grâu/ să se culce. Creşti pădure tânără,/ creşti şi nu te gândi la mine,/ la tălpile mele moi care vin înspre/ tine, la somnul meu/ vegheat galeş/ de un sobor de bursuci, la mâinile mele/ reci, alunecând ca două pâraie/ din umăr spre tâmple, creşti/ pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi/ lăstarii la soare şi arborii veştezi/ lângă furtună, creşti şi nu/ te uita la mine, nu-s decât/ o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,/ lunecând în derivă, creşti pădure tânără,/ şi sună din salbele toamnei/ pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.”

În cartea „9 pentru ETERNITATE – 4 martie 1977” editată de Asociația Scriitorilor din București, dedicată scriitorilor decedați în cumplitul cutremur de acum 45 de ani, scriitorul Al. Raicu o descria pe tânăra poetă Daniela Caurea astfel: „Fata aceasta abia ieșită din adolescență făcea dovada, neîndoielnic, a unui talent de mari promisiuni. Virtuțile ei deveneau un arc larg deschis în orizontul fanteziei, o tijă de libelulă ce vibrează intens, o aripă de pasăre somptuos colorată, - și totul într-un registru de nedisimulată modestie”. Citindu-i versurile se remarcă freamătul fiecărei idei despre viață, tulburarea gândurilor îmbrăcată în metaforă și o profunzime surprinzătoare a construcției lirice. Daniela Caurea, o minunată crisalidă căreia destinul i-a interzis să experimenteze și ipostaza de fluture, mândru de zborul lui între pământ și cer.

 

Gabriel Dragnea

material publicat în paginile revistei SUD, mar.-apr. 2022