Zorica Lațcu sau colindul uitat al unei lumi amorțite

            În loc să ne bucurăm de succesiunea anotimpurilor, ne întristăm în umbrele toamnei, lăcrimând lângă neputința noastră de a schimba cursul acestei vieți trăite în restricții generatoare de deznădejde și resemnare. Am deschis din nou ușa unei ierni care nu mai vine în zgomot de clopoței, ascunși în

buzunarele înghețate ale copiilor, mirosul cozonacilor se risipește rapid în casele în care se zâmbește greu, iar cerul parcă și-a epuizat resursele pentru a îmbrăca pământul cu nenumărate flori albe de ger care, odată ajunse la picioarele omului și la rădăcina copacilor se transformă în lacrimi. Colindele sunt ca ecourile unor glasuri tânguite ale copilăriei îndepărtate. Buna Vestire trebuie să vină și anul acesta, indiferent cine o anunță. Poate fi un înger, poate fi Dumnezeu coborât din cer în chip de bătrân binevoitor sau în ochii mamei plângând singură lângă vatră sau lângă caloriferul rece. Dar eu, totuși, aș prefera un copil care să-mi vestească nașterea lui Hristos, bătându-mi la ușă, fotografiindu-i privirea cu care nu mă voi mai întâlni, poate, niciodată. Dincolo de tristețea acestor rânduri, doar încrederea în mersul înainte ne poate face să deschidem ochii dimineața și să transformăm zorii într-un nou colind care să ne elibereze de stihiile care încorsetează zborul și sufletul.
            Un astfel de sentiment l-am avut citind versurile unei poete care continuă să trăiască doar în memoria unora, prea puțini pentru a reuși să echilibreze balanța. Ea este Zorica Lațcu, iar versurile ei reprezintă punctul de intersecție dintre libertatea controlată într-un regim comunist și gratiile unei lumi care nu a cunoscut-o niciodată așa cum ar fi meritat: „Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară, /Cu sufletul tot mai adânc, m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.// Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit,/ M-am coborât în lumea nerostirii,/ Și-n cutele de piatră i-am gătit,/ Acolo-n fund, un ascunziș Iubirii.// Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tacere:/ Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.// De-acolo, din limanul necuprins,/ Din lumea fără mal a nerostirii,/ Pe treptele tăcerii s-au prelins/ Din ascunziș, luminile iubirii” (Tăcere, din vol. Poezii, Ed. Sophia, 2008).
            Dacă nu ar fi existat un site în care să ni se prezinte aspecte din viața și activitatea poetei, cu greu am fi descoperit-o. Și, cu toate acestea simt că doar o pagină de internet în marea de informații diverse nu este de ajuns. Născută la 17 martie 1917 în Ungaria, în oraşul Mezötúr, tânăra Zorica Lațcu ajunge cu familia la Brașov unde își petrece copilăria și tinerețea. Deși având o inteligență deosebită ea este diagnosticată cu o boală considerată genetică, cu deficiențe locomotorii și de vorbire. Între anii 1936 - 1940 urmează cursurile Facultăţii de Filologie, Secţia Limbi Clasice – greacă şi latină, în paralel urmând şi Filologia Modernă – limba şi literatura franceză. Talentul fiind cartea ei de vizită, Zorica Lațcu publică primele poezii cu teme inspirate din mitologia greacă, în revista “Gândirea” începând din anul 1941, acestea fiind apreciate de mentorul revistei, Nichifor Crainic. Iată câteva versuri în acord cu încercările noastre de a simți Crăciunul, altfel decât ni-l dictează acest timp care nu mai are răbdare cu nimeni: „Tu nu mai ai, copile, azi,/ Crăciun cu ramuri verzi de brazi./ Colindul sfânt tu nu-l mai ai,/ Cu glasuri coborând din rai./ Şi nu-ţi mai vine Moş Crăciun,/ Cu ţurţuri - perie - pe zăbun./ Şi ,,Moş Ajun'' şi ,,Dalbe flori''/ La Pruncul mic şi luminat,/ Tu nu mai vii la închinat.// Copil al veachului de acum,/ Opreşte-te o clipă-n drum!/ Căci vreau să-ţi cânt şi vreau să-ţi spun,/ Încet Colindul de Crăciun./ Să ştii şi tu că Dumnezeu,/ Făuritorul tău şi-al meu,/ Copil ca tine S-a făcut/ Şi într-o iesle S-a născut./ Şi iar se naşte pentru voi,/ Copii ai vremurilor noi!” (Crăciunul, din vol. Poezii, Ed. Sophia, 2008). Datorită deselor vizite la Mănăstirea “Sâmbăta de Sus” și aflată sub povăţuirea părintelui Arsenie Boca se intensifică dorinţa poetei de a intra în monahism, fapt care se concretizează în anul 1948. De aici înainte poeta face cunoștință cu experiențele cumplite din închisorile comuniste, arestări efectuate pe considerente politice și din cauza versurilor cu caracter religios. În același an 1990, când se redeschide Mănăstirea Vladimirești, închisă tot de comuniști, maica Teodosia Zorica Lațcu moare împăcată cu sine și cu Dumnezeu.
            I.P.S. Bartolomeu Anania, în volumul intitulat „Memorii”, mărturiseşte că poeta Zorica Lațcu făcea parte din membrii cenaclului literar care avea loc în casa soţilor Mureşan, alături de: Lucian Blaga,Victor Papilian, Francisc Păcuraru, Titus Ţifu şi alţii. Despre Zorica Laţcu, același Bartolomeu Anania mărturiseşte: „pe lângă o minte foarte lucidă şi o bogată cultură clasică, Zorica avea şi un talent real, unul dintre talentele pierdute, risipite, alungate în anonimat”.
 
 
material semnat de Gabriel Dragnea, publicat în revista SUD, nr. 11-12 (nov.-dec. 2021)