“Marea Carte a Destinelor” despre naşterea lui Mihai Eminescu (basm)

Totul a început într-o seară geroasă de iarnă, într-un sat liniştit unde  doar păsările cerului, libere şi nestingherite cereau zgomotos pe la câte o fereastră mici firimituri de pâine. Noaptea, în măreţia ei, paznic al tainelor şi martor al iubirii cântate de poeţi veghea la siguranţa muzelor dornice să zburde printre linii melodice şi poezie.

            În acea seară, într-o casă ţărănească simplă, unde doar focul sobei fremăta şi ofta adânc a nerăbdare se născu un băieţel cu ochii-i de lumină şi chipul asemănător suspinului adânc. Privirea lui putea dezgheţa suflete dar, totuşi, ascundea o mare suferinţă.

            În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”. Mai stătea scris că, nu va cunoaşte dragostea adevărată decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşa-zişilor prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va dezice de ele iar, spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ. Acest copil, născut în atâta linişte, unde doar în pustietate mai găseşti, acest viitor „tânăr cu nume mare” avea să ofere bucurie nemărginită multor generaţii, cântând universul şi romantismul naturii lui.

            Doi îngeri i-au fost alături la naştere şi amândoi au trăit sentimentul amărăciunii la vederea destinului său.

            -  Vom putea, oare, să-i oferim ceva ca răsplată pentru dreptatea şi dragostea lui faţă de oameni, întrebă unul dintre îngeri.

            - Nu, răspunse celălalt înger. Dumnezeu i-a dat harul de a-şi apropia muzele şi, astfel, să aibă, sufleteşte, alături de el, oameni minunaţi din toate generaţiile care îl vor urma. Şi, abia ce rosti îngerul ultimele sale cuvinte şi camera în care se afla copilul se îmbrăcă în miresme de pădure tânără, de nuferi proaspăt înfloriţi şi arome de flori de tei.

Niciodată iarna nu oferise pământului atâta alb şi nici cerul stele-ochi limpezi pentru luminarea cărărilor şi aleilor călcate de îndrăgostiţi. Ape tulburi se limpeziră deodată şi toate păsările cerului începură să cânte în cor 39 de versuri de slavă şi mărire, bucurie şi încântare, un ceresc recital pentru viitorul „tânăr cu nume mare”, Mihai Eminescu.

                                                                                                                                  Gabriel Dragnea