„Sunt săracă, dar nu muritoare de foame”

interviu cu poeta, eseista şi traducătoarea Nina Cassian

(n. 27 noiembrie 1924)

Lume multă, agitaţie şi nerăbdare pentru a o vedea la Institutul Cultural Român pe scriitoarea Nina Cassian (Renée Annie Cassian), plecată din România cu 18 ani în urmă şi stabilită la New York. Obligată să rămână acolo din pricina ideilor sale politice, dar mai ales din cauza poeziilor ironice la adresa Elenei Ceauşescu,

Nina Cassian a rămas doar cu dorinţa de a reveni în ţară. Dincolo de vârsta înaintată, aproape 80 de ani, poeta a dovedit că poate trăi cu intensitate orice moment, bucurându-se de orice clipă rămasă, oferită de viaţă. Argumentul viu este prezenţa alături a noului său soţ, de origine americană, cu care s-a căsătorit în urmă cu aproximativ cinci ani. Venirea în ţară a poetei a culminat cu lansarea cărţii sale:”Memoria ca zestre”, apărută la Editura Institutului Cultural Român. Referitor la acest jurnal scriitoarea a declarat: “Dacă memoria mea este o zestre – sunt foarte bogată, prin profunzimea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărţi, artă, muzică, fiinţe etc. care  mă cutreieră şi azi cu o vitalitate şi o prospeţime aproape insuportabile”.

Iată ce a mărturisit poeta într-un scurt interviu.

- Doamnă Nina Cassian, v-aţi gândit să vă reîntoarceţi în România?

- Dacă s-ar putea...E prea complicat pentru că, în mod miraculos, acum patru ani, chiar cinci ani aproape, m-am măritat cu un american. Asta începe să îmi pună o problemă. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să stau şase luni în România şi şase luni la celălalt domiciliu al meu, cel american. Visul e imposibil, căci la Bucureşti nu am un spaţiu de locuit, sunt absolut lăsată pe drumuri. În trecut, autorităţile s-au purtat foarte urât cu mine. Deci, acum, repatrierea este mai complicată pentru că sunt măritată acolo.

- Credeţi că cititorii americani vă apreciază mai mult decât românii?

- Nu ştiu. E dreptul lor, al cititorilor, al criticilor literari să mă coteze la o bursă a valorilor. Tot ce pot să fac e să prezint oferta mea, cărţile mele. Restul nu mai depinde de mine. Dacă ei nu mă vor, eu nu pot să spun ca Lăpuşneanu, „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Aştept să mă vrea.

- Care a fost motivul pentru care aţi plecat din România, în 1985?

- Eu am plecat să predau un curs de, pardon, măiestrie poetică la Universitatea din New-York. În nici un caz nu plecam de tot. Dar, a izbucnit, cum scrie şi-n carte, acel scandal politic, acea tragedie cu Gheorghe Babu Ursu. În jurnalele lui eram foarte des citată şi implicată cu părerile mele politice, cu versurile mele satirice la adresa soţilor Ceauşescu. Un văr sau o verişoară a domnului Iordan Chimet mi-a telefonat la New-York şi mi-a spus: „Nu te întoarce!” Şi bine a făcut, pentru că, imediat după aceea Gheorghe Ursu a fost arestat şi apoi ucis în închisoare.

- Aveţi să le reproşaţi ceva acelora care nu vă gustă poezia?

- Nu, este lipsit de demnitate să vii şi să spui: „eu sunt mai bun poet decât credeţi voi!” Asta nu pot s-o fac.

- Dar sufletul, ce vă dictează în aceste condiţii?

- Nu-mi dictează nimic, decât să merg înainte. Adică, voi continua să scriu poezii la capacitatea mea, atât cât pot. Restul, Dumnezeu ştie!

- Ce veţi mai pregăti, atât pentru cititorii dumneavoastră de acasă şi de peste Ocean?

- În primul rând, scriu volumul al II-lea şi al III-lea din memorii. Asta este o prioritate, pentru că versuri scrie toată lumea, iar memoriile mele numai eu pot să le scriu. Poeziile vin când se impun ele. Eu niciodată nu mi le programez.

- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?

- Ştiu eu ce să spun...Este o întrebare profundă şi iată de ce ezit, pentru că nu e vorba de ceva concret. Adică, nu pot să mă plâng. Sunt săracă, dar nu muritoare de foame. Am găsit iubire la o vârstă la care nu se mai poate aştepta nimic. Dacă regret ceva este că simt un atac concentric la biologia mea. Totul mi-a fost afectat: picioarele, braţele, ochii, urechile, tot, în afară de mansardă. Ea funcţionează.

- Vă mai amintiţi prima poezie scrisă de dumneavoastră la vârsta de 5 ani?

- Bineînţeles, poezia aceasta este cea pe care mama a păstrat-o cu  drag ani la rând:

„Zăpada proaspătă se lasă

Pe câte-o casă, pe câte-o casă

Şi geamul este îngheţat

E linişte, toţi sunt în pat.

Iar eu, un om, un rătăcit

Caut un loc de-adăpostit”.

- Sunteţi, ca întotdeauna, jovială. Cum v-aţi păstrat această tinereţe sufletească?

- Probabil, asta pentru că spun şi în carte, îmi trăiesc simultan toate vârstele. Eu nu simt bătrâneţea sub nici o formă, decât biologic.

interviu realizat în noiembrie 2003 la Institutul Cultural Român