 |
| Cornelis van Poelenburgh - Feast of gods |
Acum
știu de ce tresar
Când,
rătăcit printre linii
Desenez
vagoane uitate
De
călători și de drum,
Roase
de lacrimile cerului
Și
rugina anilor,
Tulburând
designul orașului.
Aici
ne odihneam trupurile
Vlăguite
de rugile oamenilor,
Aici
ne îmbrățișam aripile
Ca-ntr-un
ritual al amărăciunii
Jertfindu-ne
amintirile sub un cer
Care
a uitat ce este zâmbetul
Și
copilăria sculptată în suflet.
Aici,
între linii, înnodam
Iubirile
oamenilor, păsărilor
Și
le puneam pe buze sărutul
Florilor,
zorilor
Și-n
trup liniștea sfinților.
Doar
copacii mai tresar în vis
Când
își ating cu brațele-ramuri
Trupurile
însemnate cu numele noastre.
 |
| Frans Floris - Banquet of the Gods |
Acum
știu de ce tresar
Când,
rătăciți între linii
Desenăm
vagoane uitate,
Roase
de lacrimile cerului,
Tulburând
designul orașului...
Suntem
ultimii semizei
Păstrători
ai tăcerii
Care-am
îmbătrânit
Căutându-ne
doar noaptea
În
gările vechi ce vorbesc
Despre
iubiri trăite pe fugă, între stații.
Este superbă această poezie, transmite o stare, pe care nu ştiu s-o descriu, ceva între "copilăria sculptată în suflet" şi "gările vechi ce vorbesc/ despre iubiri trăite pe fugă, între staţii". Mărturisesc că am o slăbiciune pentru gările vechi, cu romantismul lor desuet, dar nu acesta e motivul pentru care m-a încântat lectura acestei poezii. Aţi găsit tonul şi cuvintele potrivite. Felicitări!
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc pentru aprecieri, d-nă Florentina Dalian. Într-adevăr, există un mister pe care îl simt nedefinit în fiecare gară provincială. Ea poartă în istoria ei nescrisă sentimente și experiențe diverse care au provocat în timp și lacrimi și zâmbet.
RăspundețiȘtergere