“Singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă”

interviu cu poeta Ana Blandiana (Otilia-Valeria Coman)

(n. 25 martie 1942)

- Otilia Valeria Coman şi Ana Blandiana...

- Am o adevărată colecţie de nume... Aţi uitat să-l spuneţi pe cel mai important. Toată lumea îmi spune Doina. Doina este singurul nume care este absolut neoficial, nu am fost botezată cu el şi nu este în niciun act şi, totuşi, toată lumea mi-a spus întotdeauna aşa. E ciudat dar, deja am două nume în buletin foarte frumoase, Otilia şi Valeria şi nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu unul dintre ele. Poate că numele au şi ele destinul lor.

- Cum s-a născut, numele în sine, Ana Blandiana?

- Ana Blandiana s-a născut când eu aveam vreo 16-17 ani. Am scris la “Revista Tribuna” din Cluj nişte poezii semnate aşa pentru că eram un grup de prieteni din aceeaşi clasă şi fiecare am semnat cu un nume cât mai răsunător. Blandiana era satul mamei iar, Ana era rima pentru Blandiana. Fiecare am trimis la “Revista Tribuna” poeziile pe care ni le citisem reciproc. Ale mele au apărut şi m-am simţiit vinovată, dovadă că nu prea ştiam ce înseamnă “pseudonim”. Mi se părea că am făcut ceva incorrect şi am scris o scrisoare scuzându-mă că, de fapt, pe mine nu mă cheamă aşa şi totul a fost doar o glumă. Urmarea a fost că un redactor de la această revistă a venit la Oradea, unde eram elevă. Cu prilejul ăsta a aflat cine sunt de fapt şi că tatăl meu este la închisoare şi atunci mi-a spus că a fost norocul meu şi ar trebui să rămână aşa pentru că, în condiţiile normale nu aş fi putut publica. Şi, oricum, această aventură literară nu a durat foarte mult deoarece, o profesoară din Oradea a scris tuturor publicaţiilor din ţară că sunt un duşman al poporului şi nu trebuie să fiu publicată. Acest document a apărut acum câţiva ani într-o carte de documente din arhivele Iaşiului, publicată de Lucian Dumbravă. Deci, iată că a ajuns şi la Iaşi. După ce a trecut totul şi eu am devenit un adult mi-a fost jenă de cât de sonor este numele meu dar, ar fi fost mai neserios să îl schimb a doua oară. Deja, Ana Blandiana eram eu.

- Aţi folosit acum ceva vreme în urmă expresia “fericirea poeţilor”. Sunt fericiţi poeţii?

- Da, cred că da. Indiferent de cât de dramatică viaţă ar avea, nu cred sau, cel puţin, nu sunt în stare să-mi imaginez ceva mai minunat decât sentimentele care te încearcă după ce ai scris ceva care, poate, nici măcar nu este adevărat. Dar simţi că ai rostit “cuvântul care exprimă adevărul”, asta ca să citez un poet mult mai mare.

- Ce înseamnă, de fapt, poezia pentru dumneavoastră?

- Este izvorul tuturor lucrurilor, tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea, inclusive cărţile de proză, inclusiv implicarea mea în viaţa public. Toate aceste activităţi extraliterare au avut la origine legătura dintre mine şi poezie şi datoria pe care am avut-o faţă de poezie.

- Dacă aţi avea din nou posibilitatea de a vă întoarce în timp, să aveţi iar 25 de ani, conştientă de tot ce aţi trăit până la momentul întoarcerii, ar mai fi scrisul un mod de a fotografia clipa? V-aţi mai apleca asupra scrisului?

- Da, fără îndoială. Scriam cândva că, singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă. Nu eu am ales, ci am fost aleasă şi cred că este cazul tuturor scriitorilor, al artiştilor, în general, indiferent de domeniu. În măsura în care sunt autentici, talentul nefiind o opţiune.

- Cum aţi putea recunoaşte un scriitor autentic? Aceeaşi întrebare i-am adresat-o şi d-lui Nicolae Manolescu, dar era vorba despre recunoaşterea unei cărţi bune.

- Nu pot să explic, dar simt. Mi se întâmplă, chiar de prea multe ori să mi se aducă versuri nepublicate şi am sentimentul că simt corect care sunt creatori adevăraţi şi care nu.

- Din atitudinea poetică şi socială reiese că nu doriţi să rămâneţi datoare nimănui. Care este cauza intransigenţei dumneavoastră?

- Da, este o poezie scrisă în prima tinereţe şi cred că, într-un anumit fel, m-am purtat aşa toată viaţa. N-am acceptat niciodată să primesc, am făcut cât am putut pentru a oferi.

- Ce poate compromite destinul unui scriitor?

- Cred că, în cea mai mare măsură, oportunismul.

- Dar n-ar putea fi şi o poartă deschisă pentru un scriitor?

- Nu, chiar dacă pare, uneori. Există experienţa ultimilor 50 de ani în care oportunismul nu a făcut decât să îngroape talente. Chiar dacă le îngropa în onoruri.

- Cum apreciaţi poezia tânără, poezia actuală?

- Primul lucru extraordinar care se poate spune este că se scrie în continuare, într-o lume care nu mai pare interesată deloc de poezie şi, totuşi, poeţii continuă să se nască şi să nu se dezică. Adică să se supună chemării şi destinului lor. Vedeţi câte cărţi de poezie apar, ceea ce este, în sine, o dovadă că sunt autentici pentru că, efectiv, nu mai au niciun interes. N-ar avea niciun interes să-şi canalizeze viaţa pe un drum carte este, sigur, din toate punctele de vedere, perdant.

- Care este diferenţa dintre poezia prezentului şi cea a tinereţii dumneavoastră literare? Există diferenţe?

- Criticii literari ar zice că, da. Eu sunt convinsă că nu sunt diferenţe pentru că nu există diferenţe esenţiale nici măcar între Homer, Shakespeare şi Rilke, de exemplu. Poezia cu majuscule şi în autenticitatea ei nu este circumstanţială. Sigur că există caracteristici ale diverselor epoci, ale diverselor temperamente, ale diverselor sexe, dar, în măsura în care este adevărată şi mare, poezia este aceeaşi. Aşa cum, în trecut, pictorii încercau să semene cu maeştrii lor nu să se deosebească de ei şi, în felul acesta deveneau ei înşişi originali. Tot aşa şi poeţii.

- Aveţi ceva de reproşat lumii cultural româneşti de acum?

- Da, faptul că se lasă pradă unui fenomen care seamănă cu “fenomenul Piteşti”. Sunt învrăjbiţi ca să nu poată să devină solidari şi să nu reprezinte o forţă. Tocmai pentru că, eu personal cred asta, n-am scris niciodatăniciun cuvânt rău despre niciun coleg şi n-am răspuns niciodată vreunei insulte care venea din lumea literară.

- Încerc să găsesc o întrebare de încheiere a interviului nostru, într-o notă optimistă, în condiţiile în care afară plouă şi cititorii, încă vă aşteaptă autograful. Cum aţi vrea să se termine acest interviu?

- Aţi pus o întrebare pe care mi-a adresat-o şi George Arion, cred că la primul interviu al vieţii mele şi eu i-am răspuns: “zâmbind”.

                  interviu realizat în 2004, cu prilejul lansării a trei cărţi de poezie ale Anei Blandiana la Librăria Humanitas din Bucureşti