“Fug de ţarcurile vieţii literare, în orice parte a lumii aş fi”

Interviu cu Doina Uricariu, poet şi critic literar

(n. 5 octombrie 1950)

- Doamnă Doina Uricariu, merită să fii poet în ziua de azi?

- Să scrii poezie înseamnă să-ţi porţi vocaţia şi crucea, ceea ce presupune, de fapt, bucurie şi sacrificiu. Dacă cineva scrie poezie pentru că visează să câştige bani, îşi alege cea mai greşită cale. Întorcându-mă în timp şi gândindu-mă la viitor, pentru mine a fost, este şi va fi o mare împlinire să fiu poet. Poezia este  puntea mea către oameni. Faptul că mă-ntâlnesc cu cititorii din ţară şi din alte ţări şi aceştia îmi mulţumesc pentru ceea ce fac şi ceea ce scriu, pentru absenţa compromisului moral şi estetic şi puterea de a fi eu însămi, nu poate fi răscumpărat de mine decât prin volume de poezie. Şi forţa de a rămâne autentică, indiferentă la presiunile modei, cenzurii, clanurilor literare... şi o mafie a prostului gust... Datorită cărţii mele de vizită, care este lumea mea imaginară, universul meu liric, şi numai ca poet am reuşit să public două albume splendide în Italia, ce au ales poeziile mele „Architettura scavata” (ediţie trilingvă, română, italiană, engleză) şi „En plein air” (italiano-engleză). Poeziile mele acut vizuale şi dramatice, seismograf al condiţiei umane, cum au fost definite, sunt ilustrate de cei mai buni fotografi din Italia, Enzo şi Raffaello Bassotto, având prefaţa marelui critic internaţional Paolo Portoghesi. Reuşita, rară, rarissimă, nu este la îndemâna oricui, şi mă repet, o datorez poeziei, faptului că am crezut în ea şi m-am încăpăţânat să cred, într-o lume ce se ruşinează de frumos şi de bine, alegând violenţa şi vulgaritatea. Sub zodia poeziei am fost şi sunt un om fericit. Şi, nu întâmplător, am ales titlul volumului meu de debut „Vindecările”, pentru antologia din 1998. Poezia este vindecare. Ea lucrează precum ecologia sufletului şi a spiritului.

- Ce le-aţi recomanda tinerilor, care vor să aibă succesul dumneavoastră?

- Să iasă din ţarcul grupului de vârstă, al cenaclului, unde pot să fie mari vedete. Să intre în universul bibliotecilor de poezie, al marilor poeţi de ieri şi de azi, şi să-şi măsoare forţele. Un artist are nevoie de orgoliu, iar cel care spune că nu e aşa, minte. Este o flacără care arde la capătul lumânării noastre şi, cât este aprinsă, e bine. Dacă orgoliul vrea să fie totul, şi ceara şi sfoara lumânării, abia atunci este o nenorocire. Să aibă forţa şi demnitatea de a lupta şi scrie de unii singuri. Fără proptele, fumigene generaţioniste şi confortul unor universităţi în care programa de studiu este făcută de universitarii iconoclaşti şi subiectivi ai unei singure generaţii aflate pe creasta valului. Orice val se sparge şi rămâne doar spuma din el. Iar marea poezie nu o poate umple şi înlocui niciodată un cenaclu de poeţi, o singură promoţie a Varbului. Eu fug de ţarcurile vieţii literare, în orice parte a lumii aş fi...

- Aveţi duşmani în lumea literară? Cum sunt relaţiile cu aceştia?

- Numai în pomul plin cu fructe se aruncă cu pietre. Nu-mi doresc să am duşmani. Bănuiesc că-i am, dar niciodată nu m-au interesat duşmanii. Eu nu trăiesc pentru ei şi refuz să mă gândesc la ei. Nu sunt un om care să lucreze doar la armurile cu care se îmbracă. Cel mai mare duşman al nostru este compromisul. Pactul cu Diavolul. Fie acesta cenzura, slugărnicia pe lângă dictatori mai vechi şi mai noi, obedienţă faţă de putere, reverenţă în faţa celor trecătoare.

- Comparativ cu Statele Unite, unde staţi din 1999, ce aveţi de reproşat lumii literare româneşti?

- Reproşul nu este şi nu va fi modul meu de a mă situa faţă de cultură şi literatură. Simţul de observaţie, spiritul critic, viziunea legată de proiecte şi destine sunt mai importante. Nu-mi plac ţuţerii ce sfătuiesc sau reproşează celor aflaţi în joc, pe cale să-l piardă sau să câştige. Am mulţi prieteni scriitori în toate generaţiile. Le-am scos peste 250 de volume ca editor privat. Mă şochează lipsa de solidaritate şi generozitate a confraţilor mei, unii faţă de ceilalţi, lipsa de miză a proiectelor, lipsa de forţă şi de profunzime în a se situa în lumea valorilor. Prea mulţi cred că afirmarea de sine este un pustiu din care pot fi excluse [„rase”] oazele celorlalţi. Nu agreez provincialismul care decretează colocvii, simpozioane şi festivaluri zonale drept internaţionale, dacă participanţii nu au o carte de vizită internaţională. „Poesis” face excepţie. Mai sunt, poate, şi alte excepţii în care eticheta acoperă conţinutul din sticlă. Această viaţă sub formă de ţarc, în care trei-patru poeţi trăiesc şi se desfăşoară în cadrul unui grup, care are şi criticul şi editura lui,

care aruncă cu pietre în ţarcurile celelalte, nu este idealul meu. Există un soi de fragmentare şi atomizare a lumii literare, parcelată sub semnul unei „concurenţe”, pe care mulţi o înţeleg foarte greşit. În artă, concurenţa făcută în acest mod nu are nici o semnificaţie. Duce la o înfundătură. E îngrozitor să trăieşti cu un orizont meschin în faţa ochilor. Discriminările sunt penibile, nu doar dovezi de politici incorecte. Apoi, nu înţeleg lipsa de civilizaţie, vedetismul, demonul demolărilor, bârfa, zvonistica înlocuind informaţia la surse. Vânătoarea bătrânilor şi a modelelor este făcută cu o cruzime mediocră, care câştigă teren nu doar în tribunale, unde copiii obţin sentinţe de evacuare împotriva părinţilor, dar şi în istoriile literare şi cursurile universitare, unde sumarul se reduce la cei de un leat. Între dictatură şi autoritatea şi demnitatea modelelor nu se poate pune semnul egal. Ura, invidia, orizontul redus la capra vecinului. Puterea de a spune „mulţumesc” şi iubirea faţă de celălalt sunt esenţiale în cultură şi nu pot fi înlocuite de armate de fii rătăcitori.

- Cum vi se pare poezia românească de azi?

- Slavă Domnului că am atâtea cărţi bune şi atâţia poeţi buni şi mari, pe care îi citesc şi recitesc. Mă deranjează, însă, enorm un singur aspect: punerea la acelaşi nivel a poeziei şi a non poeziei. Nu există o separare a grâului de neghină. În diverse înşiruiri sunt puşi alături poeţii semnificativi, poeţii de duzină sau „masa de manevră” şi chiar cei care nu sunt deloc poeţi. „Băieţii de cartier” ai poeziei înţeleasă ca o emisiune „Big Brother”. Nu reproşez nimic poeziei, indiferent în ce stil ar fi scrisă ea, cu rimă sau nu, apocaliptică la modul cel mai sumbru sau paradisiacă în revelaţie. Nu am prejudecăţi şi reţete în legătură cu doza de ironie, dramă, senzualitate, contemplaţie ori meridian geografic. Trebuie să mi se impună, cu forţa inconfundabilului, universul constituit al poetului. În cărţile tinerilor caut universuri individuale, articulate, emblematice. Caut miracolul universalului şi neasemănării cu celălalt. Singurătatea vocii. Poezia nu este un cor de tineri, de copii sau de bătrâni, nici un cor de femei [„feministe”].

- În ce relaţii sunteţi cu Uniunea Scriitorilor din România?

- Civilizate. Profesionale. Prieteneşti. Faptul că Uniunea s-a schimbat mult din punct de vedere al concepţiei manageriale este un lucru pozitiv. Există colocvii interesante cu românii din străinătate şi cu traducătorii. Apoi, este bine că se ocupă de starea socială a scriitorilor. Nemulţumirile mele sunt legate de modul în care sunt concepute şi oferite premiile literare. Am luat premiile Uniunii, ale Asociaţiei din Bucureşti. Personal, am avut şocul să fiu nominalizată anul trecut la premiul naţional de poezie cu unanimitate de voturi şi să mă trezesc scoasă din cursă, în momentul decernării, şi eu şi celălalt poet care primise multe voturi la nominalizare, Ion Mircea. Toată lumea spunea că volumele noastre de poezie sunt cele mai bune şi totuşi ele au fost „sărite” de acelaşi juriu. Care au fost criteriile de acordare a respectivelor premii?? Absenţa mea din ţară nu mi-a fost favorabilă. Faptul că am mai luat premiu nu a înclinat în favoarea mea. Am înţeles apoi că, la „Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti” au fost tăiaţi de pe lista candidaturilor scriitorii care trăiesc în străinătate. Dacă vom perpetua în România această împărţire a scriitorilor, în funcţie de rezidenţă, nu cred că mai putem crede că anul 1989 a existat şi că el a produs o schimbare.

- După ce criterii credeţi că se acordă aceste premii?

- Premiile s-au acordat de când lumea, şi în perioade de mare emulaţie şi libertate, şi în perioade mai critice, dar şi de tranziţie, pe solidaritatea şi prieteniile dintre un scriitor şi un grup. Există criterii obiective care amestecă valoarea unei cărţi, reală sau parţială, cu criterii subiective: un scriitor a divorţat anul acesta, n-a mai luat premiu de mult timp etc. Apoi sunt obligaţii vechi care trebuie plătite. Ţin minte că, fiind şi eu membră în juriul USR, se vehicula despre o poetă importantă, la un moment dat, că trebuie să-şi termine bucătăria de amenajat şi, deci, trebuie ajutată cu un premiu, pentru că are nevoie de bani. Cartea era bună dar, în loc de un laudatio al ei auzeam argumente din afara literaturii. M-am luptat altădată alături de Gabriela Adameşteanu ca să ia premiu Ion Negoiţescu, neagreat pe motiv că este bine merci la München. Premiile nu vor fi niciodată total obiective sau subiective. Când le primim noi, le considerăm obiective, când ne ocolesc, le socotim nedrepte, subiective. Să nu ne facem iluzii de nici o parte. Toate aceste poziţii obiective şi subiectivităţi acumulate în timp acreditează sau discreditează premiile. Cred că ar trebui un statut mai credibil al premiilor în România. Dacă eu aduc sponsorul, ce valoare poate avea premiul primit?

- La ce lucraţi în prezent?

- La o carte cu mai mulţi autori, între care şi eu, despre restaurarea „Ansamblului de la Târgu-Jiu” realizat de Brâncuşi. Cartea o voi scoate la New Zork sub egida”World Monument Found”. Am discutat cu toţi şefii de proiect implicaţi în restaurarea „Coloanei Infinitului”. Sunt mii de pagini care desfăşoară proiecte şi schiţe pentru fiecare centimentru pătrat al „Coloanei”, „Porţii Sărutului” şi „Mesei Tăcerii”. Apoi, la un volum de versuri care conţine peste 80 de poezii din `86-`87, care nu au mai fost publicate. Am un titlu provizoriu, „Caietul sărac”. Va apărea în România, dar se traduce şi în engleză şi în italiană şi în spaniolă. La New-York va apărea un volum numit „Casa de sticlă”, iar în Italia trebuie să intre în librării, cât de curând, cartea „Casa de piatră”, care porneşte chiar de la urarea făcută mirilor, urare foarte apreciată de italieni. Mari constructori şi mari sentimentali. Pentru ei „casa de piatră” este o bijuterie de limbaj, o metaforă cu o încărcătură estetică şi morală desăvârşită. Am scris enorm în ultimii ani. În cea mai concurenţială şi pragmatică dintre lumi, am redescoperit poezia mare la ea acasă. Când poezia mare este la ea acasă, într-o anume ţară, şi valorile şi oamenii sunt acasă.

interviu realizat în 2004 la domiciliul poetei