„Trebuie să trăieşti şi să lupţi”

Interviu imaginar cu scriitorul şi publicistul Panait Istrati

(n. 10 august 1884 - d. 16 aprilie 1935)

Partea I

- Domnule Panait Istrati sunteţi autorul unei lucrări care a stârnit multe controverse la nivel internaţional, “Spovedanie pentru învinşi.” Cine sunt aceşti învinşi?

- Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate. Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O ştiu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare şi mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepţii – câteodată măreţe, dar care nu modifică drama – toţi cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burţii sau ambiţiei şi care se duc pe acelaşi drum.

- Cum vedeţi atmosfera societăţii româneşti de după 1989?

- A fost o lungă aşteptare, care durează încă în România, ca şi în restul lumii. Trebuie să trăieşti şi să lupţi. Ca să trăieşti poţi avea mai multe mijloace, dar ca să lupţi nu-i decât unul, singur: să loveşti adversarul. Şi adversarul meu a fost, rămâne şi va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construieşte elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea şi-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!”

- Şi, iată că situaţia aceasta tinde să se uniformizeze în toate societăţile europene de tradiţie.

- Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere. Nu-i oare, aici, pentru totdeauna, falimentul unei Revoluţii?

- Datorită poziţiei dumneavoastră intransigente şi a declaraţiilor cu ecou internaţional aţi primit de curând o nouă invitaţie de a reintra în politică.

- Am afirmat demult şi repet că în ce mă priveşte – de când am renegat comunismul criminal, în care un moment am crezut, atitudinea mea definitivă este: neaderarea la nimic. Ce înseamnă asta? Înseamnă: nu mai cred în nicio idee, niciun partid, niciun om. Consecinţă logică: nimic nu m-ar mai putea face să accept un rol şi o funcţie de militant al unei doctrine, al unui program.

- Neaderarea la nimic denotă lipsa dumneavoastră de speranţă în ceea ce priveşte societatea românească?

- Atitudinea aceasta a mea absolută nu înseamnă că eu nu mai cred într-o posibilă ameliorare a existenţei omeneşti, că dacă ar fi aşa m-aş sinucide imediat. Eu continui să cred în perfecţionarea, umanizarea relaţiilor dintre oameni într-un viitor îndepărtat. Dar convingându-mă definitiv că reformatorul cel mai pur e totdeauna trădat de colaboratorii lui, m-am hotărât să renunţ la acest rol de Don Quichote pe care toată viaţa l-am jucat în proprii mei ochi şi să mă apăr de acele deziluzii pe care le-am trăit atât de crâncen, când, o clipă, mă făcusem frate de cruce cu nişte bandiţi. Resping deci orice alianţă, orice sudură, fie perspectiva cât de seducătoare.

sfârșitul părții întâi

Răspunsurile acestor întrebări sunt cuvinte exprimate de însuși scriitorul Panait Istrati în lucrările „Spovedanie pentru învinși” și „Cruciada mea sau a noastră”