„Ori de câte ori „am ucis” pe cineva, am făcut-o cu seriozitate”

interviu cu scriitorul Haralamb Zincă (Hary Isac Zilberman)

(4 iulie 1923 – 28 dec. 2008)

interviu realizat de Gabriel Dragnea în anul 2003, la domiciliul scriitorului 

         În vârstă de 80 de ani, autor a multor romane poliţiste, de spionaj şi aventuri, Haralamb Zincă, pe numele său adevărat Hary Isac Zilberman, poate şi vrea să scrie în continuare. Cărţile sale s-au născut din pasiunea pentru mister şi aventură, din experienţa acumulată în perioada războiului. Mai bine de 50 de ani s-a dedicat scrisului, cititorilor, oferindu-le acestora aproape 40 de cărţi. Pasiunea pentru romanul poliţist a apărut încă din copilărie, când citea cărţi din colecţiile de aventuri. „Ulterior au apărut cărţi din Occident traduse şi puse în vânzare. Mi-am zis: ce, noi nu putem scrie romane ca acestea?” Faptul că a reuşit a dovedit-o locul său în literatura de gen. Pentru că în romanele sale totul este ficţiune autorul mărturiseşte că „a fost nevoie de foarte multă atenţie ca acţiunea să curgă ca şi cum ar fi fost adevărată”.

- Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru romanul poliţist?

- A fost o provocare. Frecventând chioşcurile de ziare am constatat că apăruseră colecţiile de aventuri, care erau ca nişte broşurele. Şi pentru că nu mai văzusem aşa ceva până atunci, am început să le citesc foarte intens, pentru că eram curios. În aceste broşuri am început să caut, să descopăr realităţi pe care aş fi putut să le fotografiez, inspirându-mă astfel pentru lucrările mele. Ulterior au apărut în tipografii aşa-numitele colecţii de 15 lei. Ce erau aceste colecţii? Erau cărţi aduse din Occident şi traduse aici. Dar autori români nu erau. Şi atunci eu m-am simţit oarecum jignit şi mi-am spus: „Oare noi nu putem realiza aşa ceva?” Deci, cum spuneam, a fost o provocare venită din partea lui Mihu Dragomir – poet, traducător, mai în vârstă decât mine, cu care m-am împrietenit şi am început să schimbăm opinii. El citise foarte multe cărţi străine poliţiste şi mă încuraja să scriu şi eu.

- Cum vă alegeaţi personajele? Din lumea reală, pe baza unor evenimente întâmplate sau este pură ficţiune?

- Încă din timpul şcolii am compus diverse istorioare. Treptat-treptat totul s-a dezvoltat de la sine. Totul este ficţiune, dar ea te obligă să stabileşti cadrul, acţiunea, trebuie să ai în vedere tipurile de indivizi-personaj. Dacă, pe stradă, vedeam la o domnişoară ceva interesant pentru ideea cărţii mele – îmbrăcăminte, anumite mişcări, gesturi sau tipuri de comportament – îmi luam notiţe şi analizam tipul de om care-mi putea fi personaj. Este nevoie de foarte multă atenţie pentru ca acţiunea să curgă ca şi cum ar fi adevărată.

- Cu cine aţi colaborat pentru a beneficia de anumite informaţii, care ţin practic de tehnicile poliţiei judiciare? Există surse concrete în acest sens?

- Evoluând cu scrisul meu am avut o poziţie bună în cadrul Uniunii Scriitorilor şi, ulterior la Ministerul de Interne. Aici aveau loc sesiuni sau şedinţe de lucru – pe atunci se ţineau la Cercul Militar Naţional – iar cei care veneau cu cereri de a lua parte la aceste şedinţe erau acceptaţi. Iar nouă ne foloseau aceste discuţii. Aşa cum vă spuneam este nevoie de foarte multă atenţie pentru ca acţiunea să curgă ca şi cum ar fi adevărată. De aceea, mulţi cred că sunt un specialist, deşi nu este aşa. Unii cititori cred că am fost colonel în poliţie, alţii în Securitate. Nu este adevărat. N-am fost decât un simplu caporal de armată.

- Spuneţi-mi câteva cuvinte despre cartea-document.

- Cartea-document este îmbinarea ficţiunii cu documentele. Pe baza acestor documente şi a unor întâmplări reale din cel de-al doilea război mondial, am creat romane de spionaj în care personajele erau imaginare, dar acţiunea la care luau parte aceste personaje era reală. Totul a pornit de la „Şi a fost Ora H”, care mi-a cerut o muncă de documentare extraordinară, stenografii cu mărturii, dosare cu faptele petrecute, rapoarte etc. De exemplu, la „Noiembrie însângerat” am lucrat peste 20 de ani. Am început pe vremea lui Ceauşescu până la un moment dat când nu am mai avut acces la arhive. Aşa cum am scris şi în carte, ea nu s-ar fi împlinit nicicând, dacă n-aş fi obţinut, după îndelungi stăruinţe, aprobările de rigoare pentru a consulta „dosarele secrete” rezultate de pe urma răpirii  şi asasinării de către legionari a prof. Virgil Madgearu şi a prof. Nicolae Iorga. Aceste dosare, împreună cu alte documente scoase literalmente din flăcări, se aflau în păstrarea Arhivelor Naţionale ale Statului, a Departamentului Securităţii Statului şi a Arhivelor C.C al P.C.R.

Şi dacă v-am spus cum a apărut pasiunea mea pentru romanul poliţist, pentru că a venit vorba de război, pasiunea mea pentru scris a început în perioada războiului. Pentru că viaţa a vrut ca eu să particip la război, am ştiut că mă voi consacra scrisului pe tema războiului. Şi am pornit la lucru cu multe pagini de jurnale. Îmi pare rău că nu am reuşit să termin o carte care avea să reprezinte un capitol serios din timpul celui de-al doilea război mondial. Caietele şi jurnalele mele au încurajat într-o mare măsură scrisul meu.

- Aţi scris aproape 50 de cărţi. Foarte multă documentare şi o muncă istovitoare la masa de scris. Îmi imaginez că au fost, poate, perioade în care familia a trecut, oarecum, pe planul secund.

- Copilul meu mi-a reproşat cu mult timp în urmă că nu prea am fost alături de el în perioada copilăriei şi a adolescenţei lui. Eram, mai mereu, plecat la Sinaia, unde puteam să lucrez în linişte şi unde aveam mai mult randament, spre deosebire de Bucureşti, oraş în care mă simţeam tracasat. El mi-a simţit lipsa. Soţia mea m-a înţeles şi a fost  întotdeauna alături de mine.

- La ce lucraţi acum?

- În momentul de faţă nu scriu. Am proiectele mele. Nu m-am apucat de lucru din mai multe motive. Unul ar fi că aş vrea ca în jurul meu să fie mai multă ordine printre cărţi. În  al doilea rând, trebuie să încerc să înţeleg ce se petrece cu Uniunea Scriitorilor. Eu mă retrăgeam întotdeauna să lucrez la Sinaia, la Peleş, uneori la vilele noastre ale USR - ului. Stăteam retras şi lucram în linişte. Era o atmosferă plăcută. Acum nu mai există atmosfera aceea a noastră de lucru, de altădată. Uniunea Scriitorilor, din păcate, nu mai are ideile pe care le avea cândva.

- Ultima dumneavoastră carte este „Moarta mirosea a Christian Dior”, apărută la Editura Militară, 1997.

- Aceasta este o carte realizată din ambiţia de a răsări din nou în librării cu o carte poliţistă. În altă ordine de idei, tipul acesta de scriitură a avut un rol important în viaţa mea. Întotdeauna simţeam că sunt pândit şi îndemnat să scriu.

           Totul a pornit de la ideea comiterii unei crime la comandă, prin telepatie. Pentru aceasta am cercetat arhive de documente, am discutat cu oameni de specialitate, cu psihiatrii, să văd dacă se poate manipula o persoană cunoscută, labilă psihic, până-ntr-acolo încât să comită o crimă. Şi am aflat că se poate.

- Care este semnificaţia titlului „Moarta mirosea a Christian Dior”?

- Este un titlu şoc. Romanul poliţist este un joc al misterului, joc ce presupune, la rândul lui, multă seriozitate. Ori de câte ori „am ucis” pe cineva, am făcut-o cu seriozitate. Am fost întotdeauna foarte calculat în toate detaliile ce alcătuiesc o carte poliţistă.

interviu realizat de Gabriel Dragnea în anul 2003, la domiciliul scriitorului