Linişte şi mister în Munţii Suhard

- reportaj imaginar de călătorie -

                 O experienţă trăită nu va putea fi comparată niciodată cu întâmplările povestite de alţii, oricât de mare ar fi talentul lor.

                 Cu greu am reuşit să adorm, într-o vinere târzie, trecută de miezul nopţii. Gândurile se îngrămădeau în încercarea de a schiţa cât mai sumar ceea ce avea să se întâmple. Ceasul deşteptător, de această dată, a fost învins. Eram deja treaz şi pregătit pentru călătorie. Şi nu una oarecare, deoarece la întoarcere simţurile mele erau mai ascuţite decât oricând, iar sufletul cânta acorduri de relaxare deplină.

                Ceasul gării arăta ora 6 şi 20. Trenul s-a pus în mişcare. Parcă şi el cu roţile lui palide de atâta mers, încerca să-mi spună prin nerăbdarea din viteza lui că, indiferent de tipul de stres cotidian natura este singurul remediu posibil, dincolo de medicamente şi muzică clasică.

               Am ajuns la Vatra Dornei, oraş cunoscut ca staţiune balneoclimaterică. La gară m-a aşteptat un vechi prieten din copilărie, care văzându-mă, în loc să se bucure s-a întristat. Trecerea bruscă de la aerul poluat la aerul strecurat parcă de măreţia şi verdeaţa munţilor mi-a creat un soi de ameţeală şi oboseală instantanee. Urma să refacem un traseu pe care nu-l mai făcusem de aproape nouă ani.

Spre inima Suhardului, în sânul unui munte misterios, cu iz de taină şi credinţă veche, dacică. Ca într-un îndemn de luptă pentru onoare ne-am spus unul celuilalt: „Spre Omu!” Nu aveam altceva de cucerit decât văile uneori primejdioase şi cărările, care păreau că nu se mai termină sub paşii noştri. Am trăit mereu cu impresia rătăcirii, aşa cum este firesc să se întâmple cu orice drum care se afundă tot mai mult în carnaţia muntelui spre înălţimi.

Delimitat de Valea Diaca, Masivul Omu ocupă partea cea mai înaltă a Suhardului. Un Goliat mereu prezent şi treaz să te întâmpine cu duritatea rocilor şi provocarea de a-i mângâia crestele. Este o rezervaţie integrală, o prelungire spre est a Parcului Naţional al Munţilor Rodnei. Fondul forestier al rezervaţiei lasă să se vadă amprenta predominantă a elementelor alpigene, însă cu numeroase specii endemice, dintre care îmi amintesc cu umor de ochii şoricelului şi gâscariţa.

În tot acest peisaj, parcă desprins din „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, dar fără frumuseţea sălbăticiei româneşti, ochii nu mai încetează a căuta în continuare mirificul şi splendoarea. Tot aruncând cu privirea în jur după alte ierburi sălbatice m-am întâlnit cu cei „Trei fraţi pătaţi” la un „ospăţ” cu „usturoii de munte”, înconjuraţi de o rezervaţie de plante feminine, parcă reunite la şezătoarea de seară: veronica, eufrasia, bursuca, genţiana sau vulturica.

Pe tot parcursul celor două zile petrecute fugitiv nu am reuşit să întâlnesc nici ursul carpatin şi nici râsul cu a lui alură de rege nedreptăţit şi neîncoronat al faunei româneşti. Cu el m-am întâlnit, totuşi, la întoarcere, în Bucureşti, când mi-am adus aminte de ce era să mi se întâmple la Pârâul Hăncii, dar asta este, oricum, altă poveste.

                                                                                                       Gabriel Dragnea