Mărturisiri: Interviu cu publicistul GABRIEL DRAGNEA

interviu acordat poetului și editorului Gheorghe A. Stroia și publicat în revistele „Onix (Dublin)” și „Bogdania (Focșani)”

Şi pentru că tot ne-am gândit că ar fi corect faţă de rădăcinile noastre modeste dar pline de vitalitate, să descoperim aici, în ţară sau, acolo, departe, în diaspora, români de mare valoare, era şi normal ca printre persoanele „investigate” să descoperim şi oameni originari din Adjud, fii ai locului, plecaţi în lume să-şi împlinească visele. Din fericire, pentru noi, ne mândrim cu aceşti oameni de valoare, care-şi pun viaţa în slujba adevărului şi a recunoaşterii valorii.

Gheorghe Stroia: Îţi mulţumim, Gabriel Dragnea, că ţi-ai făcut timp pentru a ne împărtăşi câteva lucruri despre tine şi despre activitatea ta!

Gabriel Dragnea: Plăcerea este de partea mea, în condiţiile în care stau de vorbă cu un prieten talentat şi inimos, angajat în frumoasa activitate a îngrijirii cuvântului.

GS: Pentru că eşti un om de un mare caracter dar şi de o foarte mare modestie, ce ai putea să ne spui într-o manieră extrem de personală despre tine? Care sunt reperele autobiografice ale lui Gabriel Dragnea? (biografie, studii, locuri de muncă, activitate literară)

GD: Încep, dragul meu prin a-ţi spune că am plecat pe drumul jurnalismului, fiind absolvent al unei facultăţi de profil mergând pe ideea naivă că, ideile, gândurile mele, opiniile argumentate pot forma, pot schimba anumite mentalităţi, pot scoate în evidenţă valorile reale, aşa cum le privesc şi apreciez. Activitatea desfăşurată în cadrul unui ziar, la departamentul “Cultură” m-a făcut să văd lucrurile altfel, deschizându-mi ochii şi făcându-mă să realizez că societatea şi-a pierdut reperele, modelele, îmbrăţişând, astfel, obiceiuri şi atitudini, gusturi şi tabieturi lipsite de profunzime şi gust, de mândrie şi demnitate. Drumul m-a purtat, mai apoi, în studiourile Radiodifuziunii Române, unde am colaborat la matinalul postului România Cultural, unde am avut deosebite satisfacţii, cunoscând oameni deosebiţi în contexte uneori privilegiate, prin natura meseriei. Direcţia Regională de Statistică din cadrul Institutului Naţional de Statistică mi-a oferit posibilitatea de a înţelege mai bine relaţiile interumane, în condiţiile în care, după nici patru luni de la angajare am fost ales preşedinte de sindicat şi vicepreşedinte al federaţiei statisticienilor la nivel naţional. Nevoile materiale, însă, m-au împins spre un alt domeniu, total diferit în domeniul transporturilor de mărfuri periculoase, fiind dispecer responsabil cu alimentarea staţiilor de combustibili din mai multe judeţe ale Transilvaniei. Vicisitudinile economice au dus la restructurări de posturi şi, astfel că, destinul a dorit să o pornesc din nou de la zero angajându-mă dispecer în domeniul securităţii, în cadrul unei societăţi multinaţionale de intervenţie şi monitorizare. Şi, iată că, destinul sau mai bine zis, contextul acesta complicat al existenţei noastre ne împinge fără voia noastră la reconversie profesională, obligându-ne implicit la despărţirea parţială, uneori totală de pasiunile care ne formează, de activităţile care ne crează plăcere şi satisfacţii. În tot acest timp, de la vârsta de 17 ani am trecut de la lectura creaţiilor altora la dezvoltarea pe hârtie a propriilor idei, activând intens în cadrul Orizontului Literar Amurg Sentimental ca membru şi ulterior ca secretar literar, fotografiind activitatea în peste 200 de cronici ale şedinţelor de lucru bilunare. Tot aici am reuşit să public două plachete de versuri, Blestemul îngerilor decăzuţi, poezii, 1997 şi Aici nu sunt cuvinte, poezii, 2001, fiind prezent şi în diverse antologii literare sau ale unor concursuri de creaţie la care am participat.

 

GS: Din activitatea ta de publicist, am observat că ai fost aproape de foarte multe personalităţi culturale ale momentului, unele dintre ele de prim rang. Care au fost gândurile care l-au mânat pe Gabriel Dragnea în realizarea unor astfel de interviuri? Au fost şi lucruri pe care ai fi vrut - dar pe care nu ai reuşit - să le afli?

GD: În primul rând, marea majoritate a interviurilor au fost realizate în perioada în care am lucrat în redacţia cotidianului “Independent”, o adevărată şcoală de jurnalism condusă de Horia Alexandrescu. Multe dintre interviuri s-au realizat cu ocazia anumitelor evenimente la care aceste personalităţi au participat. Altele, au făcut subiectul unor discuţii reflectate în mass-media. Unele dintre interviurile realizate s-au născut din dorinţa de a cunoaşte personal pe acei oameni pe care i-am considerat importanţi pentru contribuţia pozitivă adusă literaturii române, aici referindu-mă la Zoe Dumitrescu Buşulenga, Haralamb Zincă, Andrei Blaier, Vasile Blendea, George Muntean şi Mircea Martin. Din punct de vedere al conţinutului interviurilor, acestea au urmărit în special să fie conforme cu cerinţele ziarului şi anume informaţii uşoare, generale, dar de bun simţ legate de viaţă, carieră, mergând mai mult pe latura sentimentală şi mai puţin pe cea tehnică, asemenea revistelor de cultură. Regretul meu este că multe dintre interviuri au fost realizate în mare grabă, la evenimente de genul lansări de carte, decernări de premii, simpozioane etc şi nu am avut timpul necesar de obţinere a unor informaţii care să se preteze a fi publicate în orice revistă de cultură care să analizeze mai mult profunzimea şi suprafeţele mai puţin.

 

GS: Există în cultura zilelor noastre autori de prestigiu – profesionişti şi amatori - diletanţi, poate o abundenţă prea mare a celor din urmă. De ce anume are nevoie un autor, aflat la început de drum, pentru a deveni un creator de valoare, un reper în cultura română?

GD: În primul rând trebuie să vorbim despre talent. Îl ai sau nu îl ai. O persoană fără nicio calitate vocală nu poate aspira la o carieră de mare succes, indiferent de efortul depus. E ca şi cum ai încerca să obligi o persoană să te iubească forţat iar, în aceste condiţii vorbim despre viol şi se pedepseşte. La fel şi în literatură, forţând măsura lucrurilor rişti să ai parte numai de critici negative. Dar, o persoană care are minimul de talent care se cere, prin lectura asiduă a creaţiilor colegilor de breaslă, prin încercări de scriitură repetate, poate ajunge, în timp la un nivel care să fie apreciabil. O altă cerinţă pe care, eu unul, o consider importantă este să fie ascultate sfaturile unei persoane avizate, cu mai multă experienţă şi care să înţeleagă mersul şi demersul scriiturii în numele valorii şi nu a kitsch-ului, a comercialului. Un alt aspect important de luat în seamă este ambiţia şi efortul depuse pentru pătrunderea în lumea literaturii prin prezenţa şi apartenenţa la o grupare literară, dar mai ales cu lucrări, cărţi şi articole de fond în revistele de cultură din ţară. Chiar şi atunci când sunt îndeplinite aceste condiţii, totuşi există posibilitatea de a nu purta laurii succesului. Asta pentru că intervine elementul surpriză: norocul sau şansa.

GS: În legătură cu valenţele criticii şi eseisticii, ce ne-ai putea spune despre modul în care se se face acum critică literară sau de artă, în România?

GD: Într-una dintre discuţiile purtate cu scriitorul Gheorghe Astaloş, acesta spunea că bisericuţele literare sunt inima, plămânul şi ficatul unei literaturi. Înţeleg de aici că, cine este membru activ într-o gaşcă sau alta, îndeplinind anumite criterii, cu siguranţă că va avea parte de o critică favorabilă. Din păcate, de cele mai multe ori sunt analizate şi apreciate creaţii şocante, cu iz sexual – dacă se poate pornografic, cu atât mai bine - care să asigure vandabilitate, adică succes financiar. Mai există categoria acelora care au puterea financiară sau sunt aşa zise personalităţi sau vedete de carton care îşi permit să scoată pe piaţă lucrări la edituri de prestigiu şi care, automat, se bucură de anumite privilegii, tocmai datorită statului lor social. Cum crezi că ar suna o critică faţă de o astfel de lucrare, care aparţine unei astfel de persoane? Este adevărat, mai sunt şi situaţii în care realizările culturale sunt apreciate  la justa lor valoare. Acestea mai pot fi întâlnite cu preponderenţă în cadrul concursurilor de creaţie. Şe ştie că aparatul critic este subiectiv, bazat pe experienţă, pe bagajul cultural asimilat în timp, dar se pare că, de multe ori se analizează calitatea şi designul mobilierului dintr-o sufragerie a unui apartament care, de fapt este gol şi nelocuit.

GS: Am avut bucuria de a citi câteva dintre poeziile tale şi, din punctul meu de vedere, este vorba despre calitate. Aşa după cum probabil am mai spus, există, în lirica lui Gabriel Dragnea, evidente influenţe ale clasicismului francez. Ce este pentru tine şi cum se poate scrie, în vremurile noastre, poezia de calitate?

GD: După părerea mea, poezia este de calitate în măsura în care şi personalitatea şi caracterul autorului sunt de calitate. Cine are impresia că o minciună poate trece drept adevăr timp îndelungat se înşeală amarnic. Dar, bineînţeles că, acela care are un anume statut social, prin posibilităţile sale - care nu ţin de talent - poate transforma o expresie de colţ de bloc într-o metaforă şi un kitsch într-o arhitectură unică. Poezia este poezie în măsura în care ceea ce dezvolţi dintr-o idee, poate deveni la rându-i poezie. Ea se hrăneşte cu sinceritate şi respect şi naşte ulterior zâmbet şi mulţumire.

GS: Te-aş întreba: mai există, astăzi, pentru omul modern, posibilitatea de a-şi găsi un reper, de a-şi stabili un model? Are Gabriel Dragnea, un model, cel puţin din punct de vedere cultural?

GD: Mai greu, dar se pot găsi repere care să formeze conştiinţe şi trasee demne de urmat. Pentru că, până la urmă acestea sunt unele dintre cerinţele unui model, care să fie unul cu majuscule. Modelul meu a fost descoperit destul de târziu: Panait Istrati. Până atunci nu am avut decât oameni şi personaje pe care le-am apreciat şi dat ca exemplu, dar nu le-am considerat drept modele. Panait Istrati este omul care a trăit în concubinaj cu naivitatea până a descoperit, odată cu vizita la Moscova că, doctrina comunistă nu este nici pe departe sistemul ideal pentru dezvoltarea unei societăţi. Şi-a impus punctul de vedere argumentat şi cu înverşunare în apărarea comunismului şi cu aceeaşi patimă, din dezamăgire a condamnat-o. A fost un naţionalist convins fără a flutura drapelul naţional maximizând astfel propriul interes. Nu i-a fost ruşine să se afişeze pe schele industriale alături de muncitori necalificaţi, deşi era premiat de francezi pentru opera Chira Chiralina. Un om integru, cu o coloană vertebrală greu de fisurat, indiferent de oportunităţile, mrejele fără scrupule, care au încercat să-l facă să se dezică de principiile sale.

GS: Se poate constata interesul scăzut al tinerilor pentru carte – în general. Ce s-ar putea face pentru stimularea interesului acestora pentru carte, pentru lectură. Ce crezi că i-ar motiva?

GD: Este un interes scăzut, într-adevăr, dar nu foarte alarmant. Speranţa că, însăşi ideea de carte nu va dispărea mi-o dă prezenţa destul de mare a cititorilor la târgurile de carte din Bucureşti şi din ţară. Pentru a mări apetitul pentru carte consider că un aport mare poate exista din partea Ministerului Educaţiei, combinând utilitatea cărţii cu plăcerea utilizării calculatorului, a internetului, de cele mai multe ori identificate cu risipirea inutilă a timpului.

GS: Şi pentru că stăm de vorbă, în primul rând, cu omul Gabriel Dragnea, te rugăm să ne spui: care crezi că ar fi principala ta calitate şi care este defectul - pe care poţi să ţi le asumi?

GD: De fiecare dată când mi se adresează genul acesta de întrebări sunt pus într-o oarecare dificultate. Nu prea aş vrea să stârnesc animozităţi legate de lipsa de modestie, în condiţiile în care răspunsul este unul sincer. Cu toate acestea consider că am avut de suferit din pricina sincerităţii mele de fiecare dată când i-am spus unuia sau altuia părerile mele personale legate de comportament, atitudine, faţă de o faptă sau o idee emisă. Astfel că am ajuns să fiu înconjurat de foare puţini oameni care nu se simt jigniţi, atacaţi sau lezaţi în faţa sincerităţii mele. Defectul al cărui efect îl resimt aproape la orice pas este încrederea acordată multora chiar dacă nu merită. Este o poveste pe care generaţia mea, dar şi cele dinainte au învăţat-o în care, un părinte, pentru fiecare dintre obrăzniciile şi greşelile copilului său bătea câte un cui în uşă. Iar, mai apoi, pentru fiecare faptă bună a tânărului, părintele său scotea câte un cui din acea uşă. Bucuria iertării este ne

mărginită, dar rămân urmele cuielor bătute în uşă. Cu toate acestea, fără a fi masochist continui să ofer încredere şi sprijin, în limita puterii şi posibilităţilor mele, necondiţionat. Şi pentru că suntem la capitolul destainuirilor sincere adaug la rubrica defectelor lipsa voinţei în a mă lăsa de fumat, lipsa “tupeului” (a curajului constructiv, o caracteristică specifică oamenilor lipsiţi de timiditate, fără emoţii) şi uneori încăpăţânarea adoptată chiar şi atunci când nu este cazul.

GS: Viaţa culturală din Bucureşti este una intensă. Îi mai rămâne timp, lui Gabriel Dragnea să frecventeze manifestări culturale, festivaluri, expoziţii, lansări de carte? Care sunt ultimele evenimente la care ai participat şi ce impresii ţi-au lăsat?

GD: Într-adevăr, viaţa culturală în Bucureşti este foarte intensă. Trebuie să recunosc că în ultima vreme nu prea am reuşit să bifez foaia de prezenţă a multora dintre evenimentele importante ce au avut loc în Bucureşti, dar cu toate acestea, nu puteam să ratez Târgul de Carte Gaudeamus, unde se pot găsi cele mai interesante şi noi titluri de carte, întâlniri cu autorii lor, sesiuni speciale de acordare a autografelor, dar şi opere care, doar aici pot fi găsite la preţuri mai mici, doar cu ocazia acestui eveniment. Am avut la un moment dat senzaţia că în ultimele decenii lumea nu mai este preocupată de lectură. Nimic mai neadevărat. Fluxul mare de oameni care vizitează târgurile de carte şi care ies de aici cu sacoşele pline de volume, prezenţa în vagoanele de metrou, tramvai, autobuz a persoanelor de diferite vârste şi, în special tineri care citesc în aglomeraţia zilnică tot mai concentraţi, încercând, parcă să refuze tentaţiile perturbatoare din jur îmi dau de înţeles că, încă se mai citeşte, încă mai există preocupări pentru dezvoltarea de sine, mai presus de frecventarea cluburilor, discotecilor şi barurilor, surori ale pierderii inutile a timpului.

Am avut marea bucurie de a descoperi în toamna lui 2011 un grup de tineri foarte talentaţi care a pregătit într-o atmosferă de club, aproape intimă un spectacol deosebit în care au fost interpretate piese de referinţă din repertoriul internaţional al anilor 70-80 dar şi clasice, gen “Bolero”-ul lui Ravel sau “Hava Naghila” din tradiţia evreiască şi multe asemenea, toate îmbrăcate în ritmuri moderne, creând astfel o partitură respectabilă în care s-au împletit armonios vechiul şi noul, asemenea unei întâlniri de familie la masa de Crăciun. Deosebit.

GS: Avantajele erei informatice au transformat omul modern într-un mare devorator de publicitate. Promovarea proprie este, datorită internetului, mult mai uşoară. Există, din punctul tău de vedere şi dezavantaje ale acestei superinformatizări?

GD: Faptul că am devenit devoratori de publicitate, cum bine spui, dragă George asta nu înseamnă că este neapărat un avantaj. Pentru mulţi dintre cei care privesc un film artistic sau o emisiune de divertisment la LCD-ul din sufragerie, la o cafea fierbinte sau la un pahar cu vin, momentele dese de publicitate şi promo-urile nu fac altceva decât sa stârnescă un uşor disconfort. Este adevărat că fără publicitate nu se mai poate, ea fiind cea care asigură transmisia unora dintre programele foarte interesante pentru un segment mare de public, cum ar fi, de exemplu, difuzarea unui film nou apărut pe piaţă sau transmisia unui meci de fotbal. Într-adevăr, din punctul de vedere al promovării propriilor idei sau acţiuni internetul s-a dovedit de mult a fi de un real ajutor. Principalul dezavantaj al acestei superinformatizări este distanţa nefericită care se crează între oameni, lipsa contactului direct, cu tot ce reflectă negativ o astfel de alegere. Riscul este să devenim mult mai retraşi, mai comozi în luarea deciziilor, să nu mai putem comunica respectând regulile dialogului şi ale comunicării, în general.

GS: Ai putea să numeşti câteva dintre colaborările tale de succes cu reviste ori publicaţii din ţară sau din diaspora?

GD: De-a lungul vremii am fost prezent în diverse antologii literare, lector a patru cărţi, colaborând, totodată, cu reviste culturale precum Oglinda Literară (Focşani), Heliopolis (Timişoara), Altfel (Bucureşti), Actualitatea Literara (Lugoj), Mioriţa Noastră (publicaţie românească de la New York), în paginile culturale ale ziarelor Accent (Călăraşi), Dimineaţa, Curierul (Cluj-Napoca), mai nou în revistele online Armonii Culturale, cu sprijinul prietenului George Stroia, cucerit de muze şi paznic al demnităţii cuvântului scris, Singur (Târgovişte) şi Universul Românesc (publicaţie a românilor de pretutindeni fondată la Madrid în 2006).

GS: În legătură cu proiectele culturale, se ştie că foarte multe dintre ele nu aduc un serviciu de imagine României şi românilor în general. Care ar trebui să fie atributele principale ale oricărui proiect – şi, în speţă, cultural?

GD: Oare ce serviciu de imagine pot aduce României nişte mâzgăleli înscrise voluntar şi ilicit pe câteva documente oficiale, în numele interesului celor ce se pretind oameni de cultură în slujba ţării? Care au fost punctele forte ale aşa-ziselor proiecte culturale şi cine a beneficiat de ele? Cât de transparente sunt astfel de acţiuni şi în folosul cui? Cred că, în primul rând proiectele culturale trebuie să urmărească implicarea tuturor segmentelor de public. În funcţie de natura proiectului, acesta nu trebuie să se îndepărteze de identitatea naţională sau, mai rău, s-o elimine ca pe un act de necinste sau comportament ruşinos. Nu există nicăieri în lume, părerea mea, un proiect cultural care, în structura lui, să nu ţină cont de elementele specifice ale identităţii ţării: tradiţie, obiceiuri, respectul faţă de talent prin identificarea şi promovarea lui, dar şi cinstirea înaintaşilor noştri care ne-au oferit posibilitatea de a ne cunoaşte şi recunoaşte pe plan naţional şi internaţional.

GS: Există un lucru pe care Gabriel Dragnea îl regretă, cu adevărat, şi pe care ni l-ar putea împărtăşi şi nouă?

GD: Nu ştiu dacă am regrete faţă de ceva ce am făcut sau nu. Consider că, indiferent de deciziile luate la un moment dat, bune sau rele, acestea ajung, într-un final, să ne modeleze personalitatea, caracterul.

     

GS: În România zilelor noastre presa şi mass-media au o prea mare influenţă în viaţa oamenilor. De multe ori – din punctul meu de vedere – generator de panică şi dezinformare. Ca publicist, ce crezi că abundă şi, în contrapartidă, ce lipseşte mass-mediei din România?

GD: Dacă mass-media ar lua în serios rolul formator cu care se tot laudă, indiferent că vorbim de presa scrisă, radio sau televiziune nu am mai purta discuţii referitoare la mediocritatea care abundă, lipsa de ambiţii individuale şi de grup, dar mai ales de lipsa modelelor şi denigrarea valorilor de referinţă din secolele trecute, ca să nu mai vorbim de personalităţile mai mult sau mai puţin contemporane nouă. Nu aş spune că presa este generatoare de panică ci un speculant al oricărei acţiuni cotidiene menite a-i aduce audienţă, implicit bani. Presa este asemenea automatului cu fise: introduci moneda sau bancnota şi apeşi pe produsul dorit. Aşa cum aparatul nu îţi va elibera ciocolată, dacă tu îi vei cere ţigări, aşa şi presa oferă exact ceea ce i se cere. Această situaţie este discutabilă, e uşor să arunci vina pe unul sau pe celălalt. Să nu uităm că trăim într-o societate consumistă şi mai puţin productistă. O televiziune privată nu poate rezista pe piaţă fără public sau cu un public foarte mic. Presa dezinformează. Da şi nu. Ca să fim diplomaţi, presa decupează din realitate, porţiunea de realitate care îi convine pentru a-şi atinge scopurile social-politico-economice. Aşa cum erau oficioasele în perioada ante şi interbelică. Ce abundă? Ceea ce vedem cu toţii pe tarabele publice şi la posturile TV: cancanuri, bârfe, intruziuni în viaţa privată, informaţii privind suprafeţele, orice, numai lucrurile cu adevărat importante, ale adâncurilor, nu.

GS: Am constat că mai există temerari, care participă la promovarea României peste tot, ba chiar şi-au făcut un crez din acest lucru. De exemplu, există site-uri de promovare a României, aşa cum nu are ministerul de resort. Implicarea face diferenţa dintre cele două categorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cultură. Care ar fi două dintre schimbările pe care le-ai face dacă ai fi, chiar şi pentru o zi, ministrul culturii.

GD: Există oameni care, într-adevăr se preocupă cu promovarea frumuseţilor, calităţilor acestei ţări, inclusiv pe plan cultural. Dar totul este echivalent cu o fotografie realizată artistic de persoane înzestrate, talentate şi cu un patriotism dezinteresat. Dar nu este de ajuns. Întrebarea pe care mi-o adresezi este pe cât de pertinentă pe atât de grea. În primul rând cred că aş demara un concurs de proiecte culturale care să vizeze întocmai promovarea reală a valorilor României atât în ţară, dar mai ales în străinătate, pe segmente de activităţi culturale: pictură şi artă grafică, sculptură, literatură, muzică... Aş realiza parteneriate cu edituri, galerii de artă, case de discuri de prestigiu din ţările europene şi nu numai, în vederea editării, promovării lucrărilor premiate în ţară. Aş pune mai mult accent pe realizările tineretului, organizând tabere de creaţie, work-shop-uri pentru trierea celor care au un cuvânt de spus şi care ar merita să fie ajutaţi, dacă ei înşişi nu ar putea prin forţe proprii. Lipseşte sprijinul real, implicarea efectivă.

GS: Aşa cum e şi normal, ai multe planuri de viitor. Ai putea să ne împărtăşeşti câte ceva despre acestea?

GD: În general, da. Dacă ne situăm în afara spaţiului cultural, fiecare dintre noi mai avem de făcut anumite modificări: în imobilul în care locuiesc cu familia mea, în comportamentul meu faţă de cei din jur şi mai ales faţă de mine, dar cel mai important reanaliza posibilităţilor de a aduce îmbunătăţiri planului de organizare cotidiană. În plan cultural vreau să public o carte cu interviurile realizate în perioada 2002-2004 cu personalităţi importante din cultura română, o lucrare despre publicistica lui Panait Istrati, dar şi un al treilea volum de poezie. În viitorul puţin mai îndepărtat urmăresc realizarea unei monografii, o carte care să cuprindă scris

ori-epistole ale unui soldat aflat în tranşeele războiului (acesta este un proiect mai vechi, gândit în mare parte, dar nefinalizat) şi o carte de poveşti pentru copii. Dar până acolo mai este drum lung...

GS: Ştiu că ai în lucru o carte de interviuri cu personalităţi. Ai putea să ne spui în ce stadiu te afli cu acest proiect şi pe când vom avea plăcerea s-o şi lecturăm?

GD: Proiectul este gata în proporţie de 98%. Dacă totul merge aşa cum am plănuit sper ca în curând – până la jumătatea anului, cel mai târziu - s-o putem atinge filă cu filă.

GS: În nebunia asta a vremurilor pe care le trăim, în goana pe care nici noi nu o mai înţelegem, cum îşi construieşte echilibrul, zilnic, Gabriel Dragnea?

GD: În funcţie de timpul disponibil, citind online diferite materiale. Prin muzica bună a anilor `70-`80 ascultată la ore târzii în noapte, în drumul spre serviciu, prin discuţiile purtate destul de des cu bunul meu prieten Alexandru Ghiţă (Saşa) pe diverse teme, dar în special literare. Un poet deosebit, cu o poezie realizată în stil clasic, asemănătoare poeziei secolului al XIX-lea, mai puţin gustată în aceste vremuri, în care calculul şi analiza profundă, rigoarea şi disciplina nu mai sunt la modă.

GS: Dacă ar fi să enumeri trei personalităţi culturale, evident, ale momentului, care ar fi acestea şi de ce? (Bineînţeles, este un punct de vedere şi neapărat o ierarhie!)

GD: Fără a sta prea mult pe gânduri, îl clasez pe prima poziţie în topul solicitat pe Dan Puric. Prin concizia, fluenţa, lipsa de echivoc în exprimarea ideilor profunde. Un om foarte echilibrat, cel puţin prin atitudinea pe care o afişează şi prin argumentarea în bătălia dialogului. Octavian Paler. Deşi dispărut dintre noi de câţiva ani, el continuă să influenţeze comportamentul şi gândirea multora. Va rămâne pentru multă vreme un reper de modestie, simplitate în atitudine, dar complexitate prin aplecarea asupra unei teme, în aparenţă banală şi aducerea acesteia la rang de temă fundamentală.

            Podiumul este alcătuit cu o relativă uşurinţă, potrivit gusturilor personale şi a gradului de influenţă a acestor personalităţi în conturarea anumitor percepţii sau întărirea anumitor idei.  A se ţine cont că mi-am ales ca reprezentanţi doar personalităţi din cultura română. La nivel internaţional e nevoie de mai multe discuţii şi analize. Oricum, încă mai sunt destui care mai promovează imaginea României în lume prin succese individuale, dar şi de grup în anumite domenii. Continuând ierarhia am găsit de cuviinţă să-i clasez pe această poziţie pe maestrul Tudor Gheorghe alături de românul simplu, etalon al inteligenţei native, chiar pe plan european. Îmi permit să afirm aceasta, chiar cu riscul de a fi acuzat de patriotism păgubos, poate chiar irelevent în contextul actual. Tudor Gheorghe este ca vinul vechi, păstrat decenii de-a rândul în condiţii deosebite, care să îţi ofere la momentul degustării clipe unice, memorabile.

 

GS: Ce părere, sinceră, ai despre proiectul revistei noastre şi despre colaborarea cu Armonii Culturale?

GD: Aşa cum un copil se bucură nespus atunci când i se oferă două bomboane preferate, deşi el a cerut doar una, aşa este bucuria mea la vederea unui proiect reuşit, cu ecouri pozitive la nivel naţional şi internaţional. Ştiu cât de mare este bucuria şi satisfacţia lui George Stroia, iniţiator al acestui proiect publicistic şi redacţional, dar mai ştiu cât de mult se pot bucura acele persoane, acei tineri cărora li s-a oferit o şansă în plus pentru a demonstra că şi ei pot, că au ceva de spus, mânaţi de sentimente, experienţe sau de incontestabilul talent care se cere descoperit. Colaborarea mea cu Revista Armonii Culturale este un prilej de a încerca - alături de un om care are chemarea necesară pentru a sluji cuvântul – consolidarea relaţiilor culturale la nivel naţional prin întâlniri şi proiecte concrete de promovare a creaţiilor autentice.

GS: Ce ai dori să le transmiţi cititorilor revistei Armonii Culturale?

GD: Să rămână fideli acestei reviste care nu este decât la începutul unui drum greu, dar cu siguranţă plin de satisfacţii şi de realizări. Să nu o considere doar o revistă în plus, ci, odată cu apariţia ei în format tipărit să o privească drept un aliat, un duhovnic, un prieten care ştie să aprecieze valoarea, talentul, ambiţia şi efortul pentru desăvârşirea actului creator.

GS: Gabriel, îţi mulţumim foarte mult că ai participat la şueta noastră, îţi mulţumesc pentru răspunsurile tale sincere şi tranşante, este o mare bucurie să stăm de vorbă cu tine. Îţi dorim şi noi, alături de toţi cititorii şi colaboratorii noştri multă sănătate şi mult succes în tot ceea ce ţi-ai propus să faci!

GD: Întorcându-vă urările de bine, cu mulţumirile deloc de complezenţă, am credinţa că eforturile tuturor, dar în special ale tale, dragă George vor avea ecoul binemeritat, dovedind o dată în plus că se poate merge mai departe, de acolo de unde mulţi aleg să se oprească.