„Elenei Ceauşescu i-am scris o dedicaţie în bătaie de joc”

interviu cu romancierul Nicolae Breban

(n. 01 februarie 1934)

        Cu toate că a împlinit de curând, pe 1 februarie, vârsta de 70 de ani, scriitorul Nicolae Breban dovedeşte în continuare putere de muncă şi ambiţie pe tărâm literar. Chiar el preciza că cel mai mare talent al său a fost foamea de lectură. Pentru că în copilărie nu se putea lăuda nici măcar cu o modestă bibliotecă, Nicolae Breban împrumuta cărţi de la prieteni, cu care se întâlnea şi făceau comentarii la cele citite.

      

   Fostul redactor-şef la revista „România literară”, în perioada 1970-1973 este autorul multor lucrări, dintre care amintim romanul „Francisca”, succesiunea de nuvele „În absenţa stăpânilor”, „Îngerul de gips” sau „Animale bolnave”. Odată ajuns la maturitate artistică, scriitorul Breban mărturiseşte: „România produce, în ciuda limbii periferice, genii capabile de un limbaj universal. Dar noi trebuie să credem în noi; un fel de nebunie, un fel de manie stă la baza vocaţiei artistice. Adică acea manie, acea nebunie să crezi că ai ceva important de comunicat lumii. Dacă nu eşti posedat de această manie toată viaţa, vei fi, bineînţeles, înfrânt. Tu trebuie să fii primul şi ultimul care să crezi în nebunia ta”.

         Tot Nicolae Breban a fost, nu demult, ţinta unor publicaţii care îl acuzau că este un linguşitor al regimului comunist, dedicând vreo două cărţi soţilor Ceauşescu. Cu toate acestea, prin vasta sa activitate literară, Nicolae Breban şi-a câştigat, totuşi, un binemeritat loc în istoria literaturii române.

- Cum v-aţi descrie cei aproape 40 de ani de activitate?

- Ca o perioadă fericită. Răspunsul pare puţin paradoxal pentru cei care-mi cunosc viaţa, uneori destul de agitată, care pare că se contrazice cu opera mea, care este destul de unitară şi liniară. Sunt bucuros că împlinesc aproape patru decenii de activitate profesională. Primul meu roman, „Francisca”, a apărut în toamna lui `65 şi a avut multe cronici de succes, punându-mă în linie cu mari scriitori români şi europeni. Poate la mijloc este şi meritul de a nu mă fi dezis de roman. Încă din tinereţe, am vrut să devin romancier. Îi admiram pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, dar şi pe marii străini, chiar şi pe cei de mâna a doua, a treia, scriitori cu romane triviale. Am constatat cu încântare că şi pe maestrul meu Dostoievski îl interesau scriitorii triviali. Ei au un nivel intelectual foarte scăzut, însă există o pasiune a scrisului şi o tensiune a dramei, pe care, adeseori, cei de mâna întâi nu o au. Am refuzat să public debutând cu nuvelă, aşa cum au făcut colegii mei de generaţie Fănuş Neagu, D.R. Popescu şi Sorin Titel. Chiar dacă un volum de-al meu de nuvele exista în programa de publicare a unicei, pe-atunci, edituri din România, am renunţat, deoarece se duceau lupte enorme pentru a reuşi. Au fost doi ani de sărăcie, de nelinişte, de ridicol. Mi-am asumat acest risc, pentru că nu vroiam să încep ca nuveliştii. Deşi mai toţi romancierii români au început cariera ca nuvelişti, eu am avut această aroganţă tinerească să debutez chiar cu un roman. Şi-ntr-adevăr, după primul roman am mai publicat foarte repede încă două. Aproape în fiecare an câte o carte: „Absenţa stăpânilor” în 1966, „Animale bolnave” în 1968 etc. Apoi, am lipsit din ţară un an de zile, am intrat într-o activitate politică, m-am lăsat înşelat de Ceauşescu – împreună cu alte sute de inşi – şi, dezamăgit puternic mi-am dat demisia de la Paris, m-am întors în ţară şi am început un alt tip de roman, o scriitură cu o altă problematică, mai înaltă, considerată abisală, deşi elemente de abisalitate au existat şi în primele cărţi. Patru romane, care n-au făcut multă vâlvă decât în sens negativ, ele fiind atacate de presa literară şi de cea de partid, mai ales romanul „Bunavestire”. Dar mi-au permis să intru într-o a doua fază stilistică şi psihologică, o fază pe care n-aş fi bănuit-o nici eu în tinereţe. A urmat o a treia fază în străinătate, în exil şi apoi, la întoarcerea în ţară, după 1990.

- Ce aţi învăţat de la viaţă?

- Aproape nimic. Un scriitor învaţă nu din viaţă, ci de la colegii săi mai mari, mai vechi şi literaţi. Eu am învăţat enorm de la Stendhal, primul meu maestru, apoi de la Balzac dorinţa sa orgolioasă de a crea un sistem epic deosebit, pe care l-a reuşit în cele peste 80 de volume, Thomas Mann, Zola, Dickens, pe care îl citeam de la 14 ani – un Dostoievski englez, dar fără vârfurile scriitorului rus. Viaţa mi-a folosit ca termen de reper. Afundat în creaţia marilor scriitori şi în propria literatură, rareori priveam pe geam şi vedeam cum trec pe stradă un soldat, un preot, o babă, un cămătar, adică tipologia clasică a romanului şi îmi spuneam că aşa arată ceea ce vreau să fac. Nu eram îndemnat să-i descriu, ci verificam dacă, unde se întâlneau ei, corespund, în mare, cu tipologia romanelor mele.

- Aţi fost atacat deseori în presă pentru dedicaţiile oferite soţilor Ceauşescu. Ce vi s-a reproşat?

- În primul rând nu este admis să se publice dedicaţiile. Ele sunt o corespondenţă secretă între autor şi cel căruia i se dedică respectiva carte. Ele trebuie să urmeze regimul acestor scrisori, în care ambii autori trebuie să fie de acord să apară. Într-o dedicaţie, ca şi-ntr-o scrisoare poţi să spui lucruri intime, care nu-s făcute să fie publice. Dedicaţia pentru Ceauşescu, dată pe cartea „Bunavestire”, a fost publicată iniţial în 1992 de revista „România Mare” şi apoi, după zece ani, un cotidian n-a făcut decât să repete acelaşi lucru, dar cu extensie de comentarii, adeseori injurioase. Ce m-a uimit a fost că, un ziar important, cum este „Adevărul”, a publicat un articol al unui ins necunoscut, care se întreba ce caut eu în literatura română, făcându-mă în toate felurile. Eu am răspuns, atunci, că nu întâmplător „Adevărul” stă în aceeaşi clădire a fostei „Casa Scânteii”. Numai „Scânteia” stalinistă, acel stalinism ticălos şi abject opera cu asemenea campanii de denigrare a unor scriitori români. Probabil că „Adevărul” a fost neliniştit că eu intru în politică şi a vrut să mă atace într-un fel sau altul, dând senzaţia că eu sunt un fals disident, că pe faţă eram contra lui Ceauşescu, iar pe ascuns îi dădeam asemenea dedicaţii. Cartea cu pricina a fost singura lucrare îndrăzneaţă din ţară, care a apărut fără cenzură, deşi manuscrisul avea peste 2.000 de observaţii. Dedicaţia a fost, ce-i adevărat, puţin excesivă. Rugat fiind, i-am dat şi Elenei Ceauşescu o carte cu o dedicaţie scrisă în bătaie de joc, folosind eu atunci expresia „această protectoare a artelor”. Nu mă supără atacurile asupra mea, pentru că Breban este un scriitor tare şi rezistent, dar sunt uimit şi revoltat de atacurile contra marilor scriitori români, ca George Călinescu, Eminescu sau Nichita Stănescu, care ţin de patrimoniu românesc. Nimeni nu pretinde ca Cristian Tudor Popescu să-l înţeleagă pe Nichita, dar nici să loveşti în vârfuri ale literaturii române moderne, care ţin de identitatea românească şi de stabilitatea noastră psihologică.

- Dincolo de toate acestea, vă simţiţi un scriitor împlinit?

- Da. Mai ales în ultima vreme. Am împlinit de curând 70 de ani şi-i mulţumesc proniei divine că m-a suportat să ajung până la acest mal. Fiecare deceniu trecut este un mal atins. Tânărul Breban avea nevoie de timp ca să-şi dezvolte întreaga construcţie romanescă. Noi, cei din nord, avem nevoie de timp ca să ne dezvoltăm. Eu n-am fost un precoce, în schimb am fost mereu un ambiţios. Deşi am îmbătrânit, ambiţiile mele au rămas adolescentine. Vreau totul sau nimic. Am vrut roman psihologic, de construcţii ample, am vrut o operă, nu doar unul-două romane. Nu am fost şi nu sunt tentat şi nici fascinat de capodoperă. A fost o perioadă în care mulţi nu ştiau cum să dea lovitura de graţie printre scriitori, cu o carte scrisă foarte bine. Pe mine m-a interesat viaţa ca operă şi construcţia unei opere, ca şi Thomas Mann şi ceilalţi.

- Cu siguranţă că v-aţi făcut un bilanţ al vieţii. Aveţi ceva să vă reproşaţi?

- Nu doar un bilanţ, ci mai multe. Atât în România, cât şi în exil, unde am petrecut aproape 25 de ani. A fost un exil, poate mai mult estetic, dar şi politic, exil pe care unii mi-l refuză. E adevărat că aveam cetăţenie în R.F.G din 1972, iar traiul meu de la Paris şi publicarea unor romane acolo a părut mai mult un exil estetic. Îmi reproşez în fiecare zi foarte multe lucruri, dar mărunte. Mereu facem zeci de greşeli şi le vom face până la moarte. Din cele mari îmi reproşez un singur lucru. Faptul că m-am însurat cu o femeie, Maria, lucru pe care nu trebuia să-l fac. Ea a ispăşit dramatic acest lucru. De la moartea ei se împlinesc trei decenii... Nu eram potriviţi pentru a fi soţ şi soţie. Cu toate acestea, i-am dedicat Mariei, la vremea respectivă, cartea „Bunavestire”. Asta este marea eroare a vieţii mele intime, care m-a cutremurat ani de zile. În rest, într-o vreme mi-am reproşat că m-am apropiat prea mult de Ceauşescu. Nu aveam nevoie de asta. N-am fost niciodată membru U.T.M., în schimb am fost mereu dat afară din şcoli şi facultăţi. Am fost privit ca o oaie neagră, ca un duşman al comunismului ce eram şi făceam greşeala să o spun pe faţă. De la filosofie am fost exmatriculat de două ori, pentru că în loc să-i admir pe Lenin şi pe Stalin, îi admiram pe Schopenhauer şi Nietzsche.

- Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastră, acum, la cei 70 de ani împliniţi?

- Sunt mai multe. În primul rând, că România este liberă şi că a căzut comunismul. În consecinţă, mă bucur de 14 ani, fără încetare, lucru esenţial pe care mulţi l-au uitat. Ne-am îngropat în prezent, care adeseori are forme negative, triviale, duşmănoase, ridicole, chiar groteşti, dramatice şi există pericolul să piară elementul cel mai preţios al unei societăţi, care este speranţa. Cred că, până la urmă, speranţa va renaşte în România.

- Ce-şi doreşte omul Nicolae Breban pentru viitor?

- Mi-aş dori ca lucrurile din literatură să se normalizeze, cât de cât, să se refacă acea unitate de odinioară; să se investească mai mult în cultura vie românească. Timp de zece ani, după revoluţie, au existat lupte fratricide literare, între diverse grupări, lupte în urma cărora mulţi oameni au avut de suferit. Mi-aş dori să se redeştepte interesul pentru carte, pentru cartea bună şi televiziunile şi presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural. În plan personal, îmi doresc să-mi păstrez sănătatea, în sensul lucidităţii intelectuale. Să fiu lucid şi activ în meseria mea. Visul meu este să pot lucra până în ultima zi a vieţii.

- Revenind în sectorul literaturii, ce pregătiţi pentru cititorii, care vă iubesc şi vă apreciază opera?

- Anul acesta pregătesc trei cărţi. Am terminat în iarnă, la Paris, cel de-al treilea volum din tetralogia „Ziua şi noaptea”, roman ce poartă titlul „Puterea nevăzută”, care va apărea cu sprijinul „Uniunii Scriitorilor”. În toamna acestui an voi publica volumul de comentarii, prin parafrază, pe marginea maximelor lui Nietzsche, care sunt, de fapt, editorialele mele din ultimii doi ani din „Contemporanul”. Acest demers al meu vine ca urmare a dorinţei de a explica unor lectori de-ai mei, dar şi mie însumi, de ce m-a interesat şi fascinat Nietzsche şi de ce am trăit cu el peste 40 de ani. A treia carte la care voi lucra-n vara aceasta este volumul al doilea de memorii „Sensul vieţii”, care va fi publicat tot de „Editura Polirom”.


interviu realizat în iunie 2004 în biroul său de la Uniunea Scriitorilor