Miruna şi Palatul Poveştilor

                                                                                                                            de Gabriel Dragnea

Într-un sat de munte, nu foarte departe de oraş locuia o fetiţă de opt ani pe nume Miruna. Toată lumea o iubea pentru isteţimea sa şi pentru chipul ei frumos. Avea un păr lung, auriu ca soarele la amiază. Mama il împletea cu mare grijă şi răbdare în fiecare dimineaţă. Fundiţele roşii, bentiţa albă şi ochii ei mari, albaştri o făceau pe Miruna să arate ca o adevărată prinţesă de poveste. Se îmbrăca în fiecare zi cu aceeaşi rochiţă albă de mătase, primită în dar de ziua ei de la mama sa. Era îmbrăcămintea preferată. Floricelele multicolore de pe rochiţă erau asemenea florilor care îmbrăţişează câmpiile în miezul verii sub paşii căprioarelor blânde.

            Era mereu înconjurată de cărţi cu poveşti, dar Mirunei nu îi plăcea să citească. Cum primea câte o carte cadou o lua şi o arunca într-un colţ al camerei ei, într-o mică bibliotecă dezordonată sau chiar sub pat, alături de câteva păpuşi stricate şi lângă o pereche de săndăluţe rupte. Erau cumpărate cu bănuţii ei, strânşi de când mersese prima dată cu colindul la bunici şi la vecinii din sat care o cunoşteau. Atunci avea trei ani şi jumătate şi deja ştia o mulţime de poezii şi cântece pe care le fredona cât era ziua de lungă. Timpul trecuse şi Miruna, deşi avea acum opt ani şi săndăluţele nu mai puteau fi purtate, tot nu se îndura să le arunce.

- E timpul să mergi la culcare, Miruna! E deja târziu şi trebuie să te odihneşti.

- Dar, mamă, vreau să mai stau, să privesc afară cum apar stelele.

            Neavând mulţi prieteni cu care să vorbească şi să se joace, în fiecare zi se plimba la marginea pădurii culegând flori sălbatice sau urmărea păsările zgomotoase în zborul lor după hrană. Căldăruşele, ciuboţica-cucului, panseluţele şi brumărelele erau florile care dădeau viaţă camerei în care stătea Miruna, adeseori plictisită.

- Mamă, să laşi lumina...

- Ştiu, draga mea. Îţi voi lăsa veioza aprinsă.

            Mirunei îi era frică de întuneric şi în fiecare noapte ea, împreună cu iepuraşul ei de pluş adormeau cu lumina veiozei aprinsă. Doar aşa se simţea în siguranţă.

            Cu doar o săptămână în urmă ea avusese un vis urât. Era seară şi Miruna se întorcea de la pădure spre casă. Deodată se făcu întuneric, că nu mai puteai face nici măcar un pas înainte şi, ca printr-o minune apăru din spatele unor brazi înalţi şi argintii o pasăre de foc ce numaidecât îşi întinse aripile de flăcări, furând, astfel, luna şi toate stelele de pe cer. Atunci, Miruna începu să plângă şi să strige după ajutor. Doar vocea şi îmbrăţişarea mamei o treziră pe fată, speriată şi cu lacrimi în ochi. De atunci, în fiecare seară, înainte de culcare, privea cerul asigurându-se că nimeni nu i-a furat miile de stele, pe care le iubea de parcă toate luminau doar pentru ea.

            Nu trecu mult de când Miruna îşi închise ochii, obosită de plimbarea-i obişnuită şi de aerul curat şi răcoros de munte că, deodată, din colţul cu cărţi, din biblioteca nebăgată în seamă apăru o lumină puternică ce mângâia chipul fetei, care dormea adânc şi liniştit.

            Miruna începu să viseze ceva neobişnuit de frumos, care avea s-o apropie pentru totdeauna de lumea poveştilor.

            Mergând printr-un labirint de flori, încercând să găsească ieşirea, tocmai ce-i apăru în faţa ochilor un palat mare, strălucitor, de ziceai că este construit din razele soarelui. Dar palatul era pustiu. Nu se auzeau decât tic-tac-urile unor ceasuri vechi şi plictisite ce atârnau pe pereţii camerelor nelocuite de nimeni. Erau nişte ceasuri magice. Când o văzură pe fată, uimită de frumuseţea încăperilor şi mirată că nu era niciun om prin preajmă, un ceas bătrân, cu pendulă se adresă Mirunei:

- Cândva acest palat era plin de voie bună, de muzică şi jocuri. Toate vieţuitoarele veneau aici să se bucure în fiecare lună de Sărbătoarea Poveştilor.

- Unde eşti, întrebă Miruna nedumerită de cele auzite, deoarece nu era nimeni prin apropierea ei.

- Aici sunt! Sus, pe peretele din dreapta. Nu te speria, sunt un ceas bătrân care te aşteaptă de multă vreme.

- Pe mine?! De ce, întrebă mirată Miruna.

- Eşti singura care poate salva Palatul Poveştilor. Cu fiecare zi care trece, locul acesta îşi pierde din strălucire.

- Şi... cum aş putea eu să vă ajut, întrebă Miruna foarte curioasă şi dornică de a ajuta pe oricine la nevoie.

- Caut-o pe bufniţa înţeleaptă şi ea îţi va explica totul.

            Ieşind din palatul plin de tăcere şi singurătate, numai ce întâlni pe creanga unui fag uscat o bufniţă care, neavând altceva de făcut, număra frunzele care cădeau uşor, una câte una pe pământ.

- Bună ziua, tu eşti bufniţa cea înţeleaptă?, întrebă Miruna bucuroasă.

- Da, eu sunt. Iar tu eşti fetiţa căreia nu îi plac poveştile, spuse pasărea cu dezamăgire în glas.

- De unde ştii că nu îmi plac poveştile?

Bufniţa înţeleaptă îi răspunse:

- Ai fost în palatul care îşi pierde strălucirea?

- Da, nu este nimeni, în afară de ceasul cel bătrân de pe peretele din camera unde se ţineau balurile de Sărbătoarea Poveştilor, răspunse Miruna.

- Palatul este un loc minunat pentru toţi cei care vin să-l vadă, completă bufniţa.

- Dar este gol şi liniştea asta este mult prea tristă. Chiar şi când mă plimb zilnic la marginea pădurii întâlnesc mereu păsări, care se agită în zbor după hrană pentru pui sau când îşi curăţă cuiburile. Niciodată, pădurea nu a fost pustie şi tăcută ca aici.

- Dacă ţi-ar fi plăcut să citeşti, ai fi întâlnit astăzi toate personajele din cărţile pe care tu le arunci sub pat, fără să îţi pese. Toate păsările şi animalele te-ar fi întâmpinat cu veselie şi tot palatul tău ar fi fost plin de muzică şi zâmbet.

- Acesta este palatul meu?... întrebă Miruna cu emoţie în glas.

- Da, răspunse bufniţa cea înţeleaptă. Fiecare copil, ca tine are un palat al lui, dar niciunul nu arată atât de posomorât şi neîngrijit ca al tău.

- Şi toate cărţile mele, pe care le am acasă...

- Da, Miruna. În cărţile tale stau toate poveştile lumii, gândurile bune, personaje fermecătoare, care vor să locuiască în palatul tău. Este palatul copilăriei tale, o copilărie cu jocuri şi zâmbete şi foarte mulţi prieteni.

- Şi va fi iar muzică în acest palat?, izbucni Miruna cu mult entuziasm.

- Da, îi răspunse bătrâna bufniţă înţeleaptă. Chiar şi când vei creşte şi vei deveni un om mare, ca părinţii tăi, vei avea muzica dorului şi toate zâmbetele de copil în suflet. Totul va fi o amintire vie, pe care o vei păstra veşnic cu lacrimi în ochi.

            Făcând câţiva paşi înapoi, se întoarse brusc şi porni pe drumul pe care venise. Păşea grăbită spre labirintul de flori, care o priveau cu bucurie, dansând cu speranţă în vântul care adia prietenos peste codiţele aurii şi împletite ale Mirunei.

            Lumina, care apăruse din colţul cu cărţi din camera fetiţei, dispăruse, lăsându-se să se vadă aceeaşi mică bibliotecă răvăşită, cu cărţi nebăgate în seamă.

            Afară începu să se lumineze şi vrăbiuţele, alături de porumbei dădeau startul unei noi zile, care se anunţa plină de veselie. În pragul camerei apăru mama Mirunei. Se aplecă deasupra patului unde dormea micuţa şi o sărută pe frunte. Simţind căldura mamei, Miruna se trezi cu o mare bucurie în suflet şi cu un zâmbet, care rar îl puteai vedea pe chipul fetei, adesea plictisită.

- Bună dimineaţa, Miruna!

- Sărut mâna, mamă, spuse fata dornică să înceapă ziua cât mai repede. După ce mă spăl pe ochi şi mănânc micul dejun vreau să mă laşi să-mi fac singură curat în cameră şi să îmi aranjez cărţile, spunea Miruna foarte hotărâtă, spre mirarea mamei, care nu înţelegea ce se petrece. Astăzi nu merg la marginea pădurii înainte de prânz. Mă voi apuca de citit din cărţile pe care le-am primit. Ele mă ajută să păstrez bucuria şi speranţa în Palatul Copilăriei.

            Mama fetei, înţelegând că Miruna avusese un vis deosebit, o îmbrăţişă şi o sărută încă o dată pe frunte.

            De atunci, Mirunei nu îi mai era frică de întuneric şi aştepta seara cu o mare nerăbdare. Noaptea îi oferea cele mai frumoase vise în care ea, Miruna era Prinţesa din Palatul Poveştilor.

27 februarie – 03 martie 2012