Imperativele succesului său: „Trebuie!”, „Vreau!”, „Voi reuşi!”
interviu cu actorul Valentin Uritescu
(n. 4
iunie 1941)
La Londra,
deviza Teatrului „The Globe”, unde Shakespeare juca şi îşi reprezenta operele
sale, era: „Întreaga lume mişcă pe actor”. Asta ar însemna că actorul
întruchipează toate pasiunile lumii.
Unul dintre
actorii care au marcat frumos teatrul românesc prin prezenţa şi talentul său
este Valentin Uritescu, actor al Teatrului Naţional Bucureşti. Născut în Comuna
Vinerea, Judeţul Alba, la 4 iunie 1941, absolventul IATC-ului din 1963 are o
bogată carieră teatrală şi cinematografică (în teatru cu „Numele
trandafirului”, „Nunta lui Krecinski” etc. Sau în filme ca „Noi, cei din linia
întâi”, „Domnişoara Aurica”, „Lişca” sau „Chira Chiralina” şi altele).
Pentru a
afla mai multe decât se ştiu deja despre personalitatea actorului Valentin
Uritescu, ne-am deplasat la locuinţa acestuia pentru a ne potoli dorinţa de a-l
avea şi mai aproape de noi, de a-l cunoaşte mai bine.
- Au fost roluri care nu v-au plăcut, dar pe care a
trebuit să le jucaţi?
- Au fost. Sunt un tip foarte norocos. Am noroc, căci
sunt un actor care nu a stat o stagiune fără să joace. Chiar mă gândeam. Ăsta e
un mare noroc, adică: eu am jucat întotdeauna. Eu n-am fost în „pauză”, pentru
că sunt foarte mulţi actori buni, mai buni decât mine şi care nu prind chestia
asta. Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, dar eu n-am cerut niciodată un rol
pentru mine. Mulţi actori cer. Au fost roluri care nu mi-au plăcut să le joc,
în sensul că poate nu mi-a plăcut caracterul rolului sau mai ştiu eu ce. De
exemplu, unul din rolurile astea, în „Rivalii”, o piesă pusă în scenă de
reputatul Horea Popescu. Era vorba despre un personaj uşor homosexual. Din
momentul în care te faci actor este foarte interesant. Nu este vorba de
frivolitatea individului ci de acea curiozitate şi acea dorinţă de a întruchipa
cât mai multe caractere. Şi am zis: „Homosexual. Bă, cum să fac eu rolul ăsta
de homosexual când eu nu sunt?!” E foarte tentantă chestia asta. Ca actor ai
posibilitatea să fii şi ăla şi ăla, şi prinţ şi cerşetor. Eh, mie nu-mi plăcea
personajul, era foarte libidinos şi am spus: „Domnule, eu mai reduc din treaba
asta, pentru că nu mă pot pupa pe gură cu ăla pe scenă. Personajul nu mai ştiu
cum îl chema. Era vorba de un valet, stăpânul lui era unul din personajele
principale. În general, am abordat întotdeauna orice rol cu o sete nebună. Cu
cât era special, deosebit rolul, cu atât pofta mea era mai mare de a-l juca. Au
fost destule roluri din astea.
- Caracterul omului, al actorului, în funcţie de rol,
poate să sufere anumite schimbări?
- Nu cred că un rol influenţează personalitatea
actorului. Cu cât personalitatea e mai complexă, cu atât trebuie să umbli, să
scormoneşti în ea. E vorba de acea conştiinţă subterană. Cred că fiecare om are
o conştiinţă subterană, în sensul că îi e ruşine de anumite fapte pe care el
le-a făcut. Pentru un actor, când ai de jucat un rol de homosexual, un ticălos
cu un caracter care frizează
răul există o tentaţie nebună, dar asta nu înseamnă că te transformă pe tine.
Nu, eu nu cred. Jucând un rol, să devii tu cu apucăturile pe care le are
personajul. Dar el trece prin tine, iar tu trebuie să scoţi din acea conştiinţă
subterană, din lucrurile alea urâte pe care le-ai făcut în viaţă, minore (ai
omorât o pasăre nevinovată etc.), amintiri neplăcute şi intri cu tupeu şi
entuziasm în acelaşi timp în pielea unui criminal. Este o chestie oblică, dar
asta nu înseamnă că rolul influenţează caracterul actorului.
- De cele mai multe ori, publicul, la contactul direct cu
actorul, pe stradă, ajunge să-l identifice cu rolul jucat, cu personajul.
- Te referi la faptul că un actor riscă, dacă joacă un
rol negativ – şi-l joacă bine – să se confunde cu personajul, iar atunci
publicul îl consideră ca atare. Este un adevăr. Există un actor dintr-un
serial, ce-l juca pe Falconetti, parcă...
- Din „Om bogat, om sărac”, cu Peter Strauss.
- Parcă, da. Acel actor, interpretând rolul negativ, mi-a
devenit mie, ca actor, antipatic, şi îmi spuneam că ăsta trebuie să aibă în el
calităţile sau defectele astea, căci altfel nu-l făcea aşa de bine. Tot ce se
poate, dar trebuie să ţinem cont că totul duce la ludic, la joc îmbinat cu acel
histrionism, pentru că un actor când joacă pe scenă are tentaţia asta: să-i
placă prea mult ceea ce face. E o tentaţie periculoasă. Eu fug de ea; totuşi
pic în ea, pentru că această meserie mă deformează. Sunt deformări
profesionale. Am foarte multe. Făcând de 40 de ani meseria asta ajungi să
monopolizezi discuţia în societate ceea ce nu e bine. Un actor vorbeşte mai
tare, vorbeşte mult, totuşi, asta depinde şi de caracterul fiecărui individ.
Există
această situaţie în care un actor, jucând extraordinar un rol negativ a riscat,
astfel că, pe stradă mulţi s-au luat de el.
Este o
întrebare subtilă şi foarte interesantă şi nu avem timp suficient să ne
învârtim în jurul ei. În concluzie: dacă negativul este flagrant, actorul care
joacă acel rol ajunge să fie urât. Asta înseamnă o izbândă actoricească, în
cele din urmă, dar, uite că, omeneşte, suferi.
- În drumul său spre glorie, tânărul actor, credeţi că-şi
face meseria în umbra marilor actori?
- Nu, dar aici intervine un aspect. În ultima vreme, apar
tot mai puţin vedetele. Înainte era un cult al unei personalităţi extraordinare
şi era cultivat încât te impresiona. Cu timpul, devenim tot mai pragmatici şi
romantismul teatrului rămâne mai urmă.; şi nu ştiu ce se întâmplă, dar parcă nu
se mai nasc vedete. Greu mai găseşti actori tineri şi talentaţi de talia lui...
- Claudiu Bleonţ...
- Claudiu Bleonţ este un actor, o vedetă care s-a impus
extraordinar. E pe drumul pe care poţi spune clar că e vedetă. Dar spune-mi
numele unui actor tânăr, de ultimă oră, extrem de talentat. E greu. De ce?
Aproape în toate oraşele din ţara asta sunt facultăţi de teatru, iar teatrele
din ţară, la ora actuală duc o viaţă foarte grea. Acest paradox, această notă
stridentă: atâtea facultăţi de teatru şi teatrul merge prost, din anumite
motive. Este un lucru îngrozitor al zilelor pe care le trăim, în orice caz.
În ultimul
film în care am jucat, „Turnul din Pisa”, care a avut premiera vineri, 11
octombrie, actriţa tânără, Ioana, care este eriona principală, va fi o mare
actriţă, va fi o vedetă. Precis.
Revenind la
întrebare, se spune că la umbra marelui stejar nu creşte nimic. În meseria asta
de actor nu mi-ar fi fost uşor dacă n-ar fi fost Octavian Cotescu. M-a ajutat
foarte mult. El m-a introdus la televiziune, la teatru şi, uite-aşa, nu în
umbra, ci sub aripa unui mare actor mi-am continuat paşii. Sunt cazuri
fericite, dar şi nefericite. De obicei, un talent autentic impresionează şi pe
stejarul acela sub care nu creşte nimic. Vedetele trebuie să fie generoase,
altfel degeaba sunt vedete. În general, marii actori sunt generoşi, iar pentru
mine Cotescu a fost stejarul care mi-a lăsat şi mie drum.
- Care ar fi pericolul care l-ar putea face pe tânărul
actor să cadă într-un „con de umbră”?
- Este o întrebare foarte grea. Într-un prim cadru putem
vorbi de destin. Vorba lui Hamlet: „până şi o vrabie are un destin”. Pot fi
mulţi care să fie mai buni ca tine şi, cu toate astea, nu reuşesc să iasă la
iveală. Aici totul se rezumă la şansă, la noroc. Apoi este vorba şi despre o suficienţă
care plafonează omul.
După ce am
terminat facultatea, pe pereţii garsonierei mele am scris aşa: „Trebuie!”,
„Vreau!”, „Voi reuşi!” Sigur, astea poţi să le pui şi într-o peşteră, dacă stai
acolo; oricine poate să scrie aşa pe pereţi, dar pentru mine ambiţia asta şi
dorinţa de a reuşi erau vii. Venind din provincie la Bucureşti, deşi era vorba
de limită de vârstă: 30 de ani (eu având atunci aproximativ 41 de ani) m-am
prezentat cu „După melci” a lui Barbu şi am reuşit. Provincia şi o anumită
suficienţă pot să te plafoneze.
- Actorul oboseşte?
- Aici este durerea. Dacă zici „actorul” e frumos să te
gândeşti la un simbol. Actorul este de-a pururi tânăr, apt să scoată la iveală
trăsături şi caractere ale personajelor. Aşa ar fi frumos, dar suntem oameni şi
avem şi noi bubele noastre şi, atunci când boala te domină şi te omoară nu mai
ai ce face. Nu suntem decât oameni, că dacă am fi zei, cum suntem priviţi noi
actorii, în ochii multor oameni, atunci am fi pentru totdeauna ca nişte
servitori loiali ai semenilor noştri.
- La sfârşitul piesei vieţii, terminându-şi definitiv
rolul, actorul are o stea a lui care să vegheze amintirile publicului?
- Da, dar e efemeră. Arta actorului este efemeră, durează
atâta timp cât trăieşti. Nu rămâne. Dacă îl vezi pe Calboreanu în „Apus de
soare”, pe mine în „Nunta lui Krecinski”, poate eşti entuziasmat şi, la sfârşit
strigi: „Ura!”, „Bravo!” Dar asta nu durează decât atât cât trăiesc. După ce-am
murit, poate imprimările să mai aducă aminte de noi şi publicul să spună: „Ce
mare a fost ăsta!” Dar se uită, iar uitarea poate fi o binefacere, dar şi un
blestem.
- Vă
mulţumesc, domnule Uritescu, în numele cititorilor şi iubitorilor de teatru,
care vă cunosc şi ale căror suflete, cu siguranţă le-aţi mângâiat prin
măiestria şi dragostea depuse în slujba acestei arte în care omul joacă viaţa
omului!
interviu realizat în aprilie 2003, la domiciliul actorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu