Așa cum, însuși poetul, ne
schițează preț de o clipă „mai bătrâni cu
un gând/, mai tineri cu o așteptare”, tot el ne invită, nu doar atât cât
ține lectura acestui volum, într-o cameră single. De aici, „cu mâinile încordate în îmbrățișări”, autorul reușește să ne arate
universul îmblânzitei și dulcii lui singurătăți. Doar aici, în spațiul acesta
depersonalizat al unui hotel străin, de dincolo de granițe, el reușește să își
transfere de acasă toate culorile necesare realizării unui tablou cât mai
personal în care să se regăsească în momentele lui de neliniște, de rătăcire.
Și, pentru că tabloul personal nu se potrivește întotdeauna cu exteriorul
orașului delimitat de niște ferestre la fel de străine, care adesea tulbură
prin decorul uneori deprimant așternut privirii, poetul devine cu sau fără voia
lui (aș tinde să implic binevoința Cerului) radiograful de serviciu pentru
investigarea atmosferei acestei scene
complexe pe care lumea pășește jucând roluri adesea superficiale, agitate
pentru a câștiga, totuși, atât de
puțin... 
El este Alexandru Cazacu, cel
care
„într-o cameră single” și-a luat
rolul în serios transformându-se într-un poet responsabil pentru tot ceea ce
înseamnă controlul calității lumii, observatorul din umbră al acestui teatru
viu în care fiecare învață pe celălalt lecția cea mai eficientă prin care îți
poți risipi viața. Întâlnim în câteva dintre poemele lui un întreg pământ
obosit, cu oameni-personaje fără așteptări, înfrigurate, cu iluzii pierdute:
„Ziua ni se ascunde în cearcăne/ Frazele se
înghesuie într-un singur cuvânt/ și o ploaie măruntă, înlăcrimează geamurile/
Prin lumina udă/ vrăbiile zboară în grupuri mici/ peste depozitele de speranță/
de la bariera orașului” (
Noiembrie).
Până și semnele primare ale apropierii dintre un oarecare el și o necunoscută ea
se ascund în cartea de început a educației omului, o carte rătăcită în
anticariate nevizitate de nimeni:
„Tandrețea
se zgribulește/ în abecedare de anticariat/ și crizantemele ne umplu liniștea/
cu un parfum din veacul trecut/ E o liniște albă peste acoperișuri/ Frigul din
containere se adună/ în gesturile celuilalt/ Prin aeroporturile lumii/ nimeni
nu mai așteaptă pe nimeni” (
Noiembrie).
Pe oriunde am lua-o, indiferent de
cărarea aleasă, de la începutul cărții spre sfârșitul ei, ca-ntr-un itinerariu
binecunoscut al lecturii sau de la sfârșit spre început, ca într-o aventură de
tip experiment, ne întâlnim cu singurătatea. Chiar dacă ne-am alege o
destinație țintă din acest oraș cu poeme, aceeași singurătate ne-ar întâmpina
urându-ne un sincer „bun venit” în onesta poezie a lui Alexandru Cazacu. Timpul
rămas al lumii este precum dezghețul iernii. În locul clepsidrei avem răceala
gheții, secundele fiind picături care, scurse în apropierea ferestrelor
amintesc fiecăruia că existența pe pământ este doar o scurtă vizită :
„Există ierni/ când zărești copilăros de
luminoasă/ din jilțuri de omăt/ singurătatea privindu-ne/ și țurțuri cum picură
secunde/ lângă fereastra unde stai/ ca-ntr-o carantină/ pierdut în răceala și
nesiguranța gândurilor” (
Sub
liniștea zăpezii).
Simt nevoia câteodată ca, în
urma lecturării unui volum de poezie să încerc realizarea unei analize pe text luând
în calcul anumiți indicatori, să le zicem statistici: selectarea cuvintelor
cheie - în funcție de scopul analizei - sensul lor în contextul poetic și
repetabilitatea acestora în ideea descoperirii sau a confirmării posibilului
laitmotiv al textului liric și nu numai. Așadar, răscolind printre pagini,
alergând de la un poem la altul, parcurgând filă după filă am selectat un număr
de 29 de cuvinte pe care le-am considerat importante în demersul meu analitic.
Au fost luate în calcul ambele forme gramaticale ale cuvântului (singular și
plural), dar și cele care fac parte din familia lor lexicală, fără a se abate
de la sensul de bază, de exemplu „singur-singurătate”. Aceste 29 de cuvinte selectate sunt
următoarele: dimineață, margine, noapte, duminică, împăcare, iarnă, oraș, singur,
zid, speranță, tăcere, fereastră, pasăre, iubire, alee; observând că sunt
prezente printre poeme toate cele patru anotimpuri, am fost
curios să aflu dacă
se regăsesc și toate cele 12 luni ale anului. Dar nu, nu sunt toate prezente.
Autorul nu a menționat în poemele sale lunile martie și iunie. Așadar, dintre
toate aceste 29 de cuvinte, incluzând lunile anului și anotimpurile, se pare că
doar câteva lexeme sunt reprezentative cu adevărat pentru poetul Alexandru
Cazacu în demersul său de a-și transmite mesajul către cititor. Dacă am face un
clasament, un „Top 10” al celor mai folosite cuvinte, pe ultimul loc este cuvântul
„margine” contabilizând doar cinci
apariții. În poemul
„Așteptând trenul” „amintirea este doar o
sârmă/ de care atârnă becurile sparte cu pietre de copii/ la marginea urbei”.
Câtă vreme există un viitor, autorul își poziționează amintirile la marginea
orașului (cel puțin în poemul acesta), bucurându-se de drumul înainte. Pe locul
9 se situează
speranța, prezentă de
șase ori în acest volum, dovadă că poetul nu lasă nimic la voia întâmplării din
ceea ce poate fi asumat și fără întârziere. În rest, acolo unde nu mai depinde
de el, autorul așteaptă ca lucrurile să se petreacă în ritmul normal de curgere
a timpului, rareori fiind luat prin surprindere:
„Cu o bucurie discretă/ amânăm victoriile/ și presimțim speranța/ ca o
adolescentă în blugi și tricou alb/ alergând peste acoperișuri/ în timp ce
zilele rămân/ pahare de toast/ din care nu a gustat nimeni” (Victorii amânate). Tăcerea se regăsește de zece ori printre versurile lui Alexandru
Cazacu și nicidecum nu putea lipsi din aceste scenarii lirice, fiind o prietenă
de nădejde a singurătății. Ea însăși contribuie la starea de spirit a poetului,
fiind și martor, dar și însoțitor misterios pe același drum al acestuia, unde
se simte nesiguranța pasului, a gândului, teama luării unei decizii care să
afecteze frumusețea liniștii în doi, din care lipsește, totuși, consistența
cuplului. În poemul „
Noapte de August”
regăsim motivul timpului mult prea grăbit și neputințele cuplului de a se
adapta la pragmatismul prezentului: „
Undeva
tăcerea scrie pe ziduri/ nume secrete/ Praful de stele a acoperit orașul/ prin
care mergem în noapte/ ca niște semne de întrebare/ ce nu și-au întâlnit
propozițiile (...) Locomotivele șuieră în depărtare/ greierii abia se mai aud/
un buchet de frunze/ se împrăștie pe alei/ și ne mărturisim/ o dată în plus
iluziile/ în fațșa unei veri/ ce mult prea repede/ învață să spună adio.”
Tăcerea aceasta, prietenă a poeților împarte locul al optulea, cu același număr
de apariții, cu
diminețile și
verile, sugerând implicit nevoia
poetului de căutare a răspunsurilor, impulsionat adeseori de prospețimea
zorilor-ștafetă pentru un nou început.
În versurile poetului Alexandru Cazacu ne izbim de ziduri și
pipăind cu mâna precum orbul căutând concretul care îi conferă siguranță,
întâlnim ferestrele, elemente romantice inserate de poet de 11 ori în versurile
sale. Zidul, obstacol pentru cuceritori, elementul care face diferența dintre o
viață în siguranță și existența nomadă în care succesiunea zilelor sub cerul
liber este marcată de oarecare temeri, nesiguranță și tulburări, zidul - barieră
între lumea laică și cea păzitoare a credinței prin însingurare și rugăciune,
construcție care definește trupul și rezistența lumii, zidul –martor tăcut al
generațiilor care, în fond, moștenesc una de la cealaltă aceleași sentimente,
aceleași trăiri, doar descrise altfel în cuvinte, în scrisori sau în cărți: „Tu ai venit iarna/ când păsările cerșeau
azil, pe la geamurile clădirilor înalte/ zăpada acoperise/ șinele ferate ale
lumii/ iar prin demisoluri/ lumina scrijelea zidurile/ cu adevăruri despre
marile întâlniri/ ce au loc o singură dată” (Tu ai venit) sau „De
nedepășit melancolia/ când Nocturnele lui Chopin/ țin loc de iertare/
Buruienile înfloresc estetic pe zidurile urbei/ ziua ce se destramă ca o
dantelă de Brugges/ și rămâi într-un unghi potrivit/ din care să poți surprinde
sărbătoarea” (Contre-jour). Ca-ntr-o construcție atent schițată
și construită, regăsim un echilibru perfect - involuntar bineînțeles – în
utilizarea cuvintelor „noapte” și „pasăre”. Ele se regăsesc fiecare de 14
ori în versurile cazaciene, fapt care le poziționează pe locul șase în topul
nostru. În mare parte a contextelor în care sunt folosite cuvintele,
laitmotivul este același: singurătatea. Și nu vorbim despre trista singurătate
în doi, ci de complexa singurătate a poetului așa cum o exprimă Fernando
Pessoa, nu din ambiții, ci din faptul că el, Alexandru Cazacu este un poet care
își asumă rolul dat de Sus: „Bufnițe
rătăcite/ în mâzga miezului de noapte/ Filamentul becului încins tremură/ ca o
vulpe încolțită de copoi/ și scârțâitul podelei/ prin baracamentul vechiului
radiofar/ unde nu mai aștept de mult/ vești senzaționale/ despre eroii lui
Longus,/ iar propriile spaime/ pot întâlni varietatea/ celui ce a putut privi
în ochi/ sfârșitul verii prin gradene/ crezând că putem/ înțelege fericirea/ ca
pe un adjuvant/ al iubirii de păsări și depărtare” (Fin d`ete) sau „Trupul de aer
încins al verii/ se întinde lasciv pe străzi/ în noaptea ce urcă/ în brațele
statuilor/ precum o cobră pe ramuri” (Aproape
Iulie).
La jumătatea clasamentului cu și despre cuvinte și sensuri
întâlnim singurătatea, menționată de poet de 16 ori în versurile lui. Împreună
cu următoarele cuvinte care vor întregi acest top se poate trage linie și
conchide: da, poetului îi place singurătatea, singura care oferă cadrul
germinării ideilor frânte, transformarea lor în gânduri concrete și, mai apoi,
în versuri de substanță care ne fac cunoștință cu Poetul: „Bulevardele se îngustează/ de atâta singurătate/ Prin ochii mei
utopiile/ renunță la a doua șansă/ Un fel de rugină/ capătă lucrurile, iar
surâsul tău amar/ rivalizează/ cu un milion de renașteri”
(Surâsul tău). Și, pentru că Alexandru
Cazacu este un poet citadin, el hrănindu-se cu existența orașului, cu
experiențele care se nasc între zidurile cetății și el, la rându-i, oferă
zidurilor și aleilor pasul hotărât și privirea atentă și, în fond, versul care
vorbește profund despre evoluție, cădere, dragoste și ură, împliniri și
frustrări, pierderi și cuceriri. Ideea de urbe, cetate, oraș se regăsește de 17
ori în versurile acestui volum, iar aleile, străzile ș.a.m.d sunt amintite de
18 ori, ceea ce îl face pe poet să fie văzut ca un radiograf atent al vieții
dinăuntrul zidurilor, a evoluției sau degradării acesteia, a sentimentelor care
se îngrămădesc haotic în numele vieții sub toate formele ei, între
superficialitate și profunzime: „Ziua ni
se ascunde în cearcăne/ Frazele se înghesuie într-un singur cuvânt/ și o ploaie
măruntă/ înlăcrimează geamurile/ Prin lumina udă/ vrăbiile zboară în grupuri
mici/ peste depozitele de speranță/ de la bariera orașului” (Noiembrie) sau „Străzile orașelor din Sud/ cu misterul și melancolia lor/ coborâtă din
pânza lui De Chirico/ o zonă de dispută/ între libertate și intimitate/
mărginită de gări/ din care vin și pleacă trenuri/ în sens invers scurgerii destinelor”
(Străzile orașelor din Sud). Deja
urcați pe podiumul celor mai folosite cuvinte în versurile volumului „O cameră single” - carte apărută în
2020 la Editura Sud – ne întâlnim pe locul al doilea cu iarna concretă, cu
iarna în context figurativ, nuanță și vestimentație, ca stare de spirit. În
toate cele 80 de poeme care alcătuiesc această carte, iarna, sub toate
aspectele ei prezentate în vers se regăsește de 20 de ori. Întâlnind elemente
lingvistice precum ninge, zăpadă, ninsoare, anotimp de gheață
etc., toate într-un „tablou” comun în care sunt prezente alei, orașe văzute de
departe, cetăți mai vechi sau mai noi, privind iarna înrămată împreună cu
păsări și oameni singuri nu pot să mă gândesc decât la un poet-călător care, în
singurătatea cu care s-a obișnuit caută și identifică noi și diverse
singurătăți: „Uneori noaptea/ o canava de
umbre/ unde ispitele se zbat în piept/ precum peștii în năvoade/ și iarna cere
azil în sufletele/ împovărate de migrații,/ iar ultimii porumbei/ se așază
peste palmele/ împreunate a rugăciune/ ghidați de corzile reci/ ale unui
Stradivarius” (La capătul insomniei)
sau „Aș vrea să-ți scriu despre/ iarna ce
își termină zăpezile/ pe gardul de sârmă ce desparte livada/ de câmpiile unde o
lumină ruginie/ sapă în noi și în obișnuința noastră/ cu jumătățile de zâmbet”
(Scrisoare amânată). Poetul Alexandru Cazacu a învățat ce este singurătatea nu
doar auzind tăcerea lucrurilor, așa cum o spunea Cioran, ci observând fărâma de
iubire care leagă lucruri, fapte, ființe, atitudini, existențe diverse,
dragostea care asigură durabilitate construcției, fie ea cetate sau om. Da, pe
primul loc este Iubirea sub toate formele ei: „Li se face somn/ și în cele din urmă frică/ câinilor de vânătoare/
asemeni nouă rămași pe întuneric/ într-o noapte în care iubirea/ în drumul ei
spre tinerețea veșnică/ puțin câte puțin/ s-a rătăcit” (Un fel de fabulă) sau: „În această dimineață/ ca o imensă/ cameră
de sacrificiu a îngerilor/ un stol de fluturi/ se agață de lumina gălbuie și
rece a serii/ ce se strecoară/ ca un șarpe bătrân/ către poveștile de iubire/
cu final fericit” (În această
duminică).
Iernile lumii cuibărite într-o cameră single, iubirile
pierdute și regăsite tardiv pe aleile strâmte ale cetăților tot mai bătrâne și
blazate, nopțile surde cu păsări triste așteptând noi dimineți, tăcerea care
alungă somnul și trezește muzele, toate acestea îl ajută pe Alexandru Cazacu să
se identifice tot mai mult cu Poetul și nu cu omul, cu Pasărea și nu cu
mulțimea. El este poetul dintr-o cameră single tapetată cu versuri, o cameră
banală a unui hotel care ascunde deopotrivă și taină și simplitate, credință,
afaceri, conspirații și păcat. Din fericire, în urma poetului va rămâne,
concret, doar versul.
Gabriel
Dragnea, impresii de lectură la volumul
de poezie
„O cameră single” de Alexandru Cazacu, Ed. SUD,
2020
Caravaggio - The Toothpuller
