Pe valuri de praf, o „corabie de sunete”

               Pe străzi o oarecare agitație. Interese diverse. În anticariat tăcere. Doar doi oameni nehotărâți: unul răsfoind un album de artă, celălalt niște ziare vechi. Doar un ceas cu pendul insista să ne spună că doar timpul și viața își numără clipele. În colțul poeților, o liniște apăsătoare mă trimite cu gândul la ziua de ieri când pasul lor se amesteca în mulțime; astăzi, aceleași străzi aglomerate, dar mai sărace cu un pas, cu zece, cu perechi întregi de pași și umbre pierdute într-un album cu amintiri pe care nu îl mai răsfoiește nimeni. Pe un raft, un volum cu supracopertă galbenă, pe alocuri ruptă pe margini

stătea culcat în fața unui alt volum de poezie, o tipăritură mai nouă, având copertele lucioase, drepte și cu clapete interioare. Ca toate celelalte și această carte galbenă, în lipsa cititorilor își acceptase destinul de orfan al lumii paginilor scrise. Până azi. Am întins mâna, am apropiat-o sub privirea tot mai curioasă și am realizat că am pus în mișcare, că a înviat între degetele mele Corabia de sunete. Deschizând-o la întâmplare, am vrut să văd care sunt primele versuri care mă întâmpină înaintea unei lecturi atente și asumate: „Și dacă n-am să mă mai pot întoarce -/ dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,/ tăcerea aceea de moarte,/ asurzitoarea liniște care ne readuce în noi înșine,/ pe galbena orbită dintre vise,/ când stelele-s în transă, și iarba se agită,/ pierdut prin dezacordatele spații...?” (Cosmos). Într-o tăcere asemănătoarea cu cea din poemul de mai sus, o nouă încercare, o nouă deschidere a cărții ca într-un joc al norocului de tipul „hai 2 din 3” al copilăriei mele îndepărtate. Deodată parcă simt glasul poetului  în acest poem ca un îndemn către cea care îi tulbură nopțile și îi rătăcește busola lăsându-l să se lovească blând de cărnurile sentimentelor care-l ademenesc într-un profund erotism: „Pune oglinzi, mai pune, ca florile în casă,/ unde profunde cercuri se simt la ele-acasă,/ pune oglinzi în care paharele și crinii/ să joace ca în valuri meduzele, delfinii.// Pune oglinzi, ca ochii de iazuri, mai subțiri,/ în care să tresară făclii de trandafiri./ Râzând, cu mii de brațe să vrei să mă cuprinzi,/ pune oglinzi în praguri, ferestre, până-n grinzi.” (Pune oglinzi).
               Chiar dacă poetul a fost acuzat de unii dintre colegii săi că era fidel regimului comunist, chiar dacă la un colocviu de poezie l-a acuzat nedrept pe Ștefan Augustin Doinaș că a trecut cu bună știință sub tăcere „libertatea reală a poeziei”, acuzându-i în egală măsură pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pentru susținerea unor așa-zise „teze antipatriotice”, cu toate acestea nu am putut trece cu vederea calitățile de poet, eseist și traducător ale lui Vasile Nicolescu.

Așadar, cu bucuria întâlnirii l-am luat acasă așezându-l alături de alți doi colegi din aceeași generație poetică precum Alexandru Andrițoiu, altă persoană controversată din istoria recentă a literaturii române și Ion Horea, chemat de partea cerului din 2019.
               Povestea descoperirii volumului cu învelitoare galbenă, pe alocuri ruptă pe margini se poate opri brusc în lipsa unor descrieri nuanțate a emoțiilor generate de întâlnirea cu un altceva care a venit exact atunci când ziua părea că e sugrumată de rutină și zgomot, de ecourile sutelor de voci din jur care nu reușesc să spună nimic. Și, astfel, ai putea „crede că vine cutremurul sau se năpustesc hergheliile solzoase ale norilor,/ cavalcadele vântului și-ale nopții; ai crede că se surpă turnuri/ și poduri, campaniile de gheață și trenuri care o iau razna/ pe lângă stânci, sau că un meteorit a aprins pădurea,/ și fiarele părăsindu-și vizuinele aleargă speriate în toate părțile.” (Invizibilul suflet) Și atunci apare acel ceva ca o „furtună care desenează cu fulgere/ invizibilul suflet al mării” Dar, dincolo de vuietul vârtejului cotidian care amețește trup și bypassează simțuri, de unde nimeni nu mai așteaptă nimic apare un colac de salvare trimis de Euterpe, o clipă de desfătare „asemenea cămășii izvorului/ și bobului de rouă când trece o umbră de pasăre,/ asemenea brândușei/ și nării antilopei,/ asemenea ochiului de apă în care se îneacă un fluture/ și respirației păstrăvului,/ asemenea mânzului care se ridică pentru prima oară de la pământ/ și frunzei care a uitat să cadă,/ asmenea cobaiului prin care trece un curent de mică tensiune,/ și nervilor de aer al flautului,/ asemenea ușii înainte de a te întoarce,/ și toporașilor lângă care paște-un vițel,/ asemenea curcubeului înainte de a se fixa la marginea ploii...” (Tremurătoare).
 
material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud