Bogdan I. Pascu despre dragoste, tăceri nejustificate, despre iluzii și oameni

 

Ca în fiecare an, luna ianuarie este dedicată prin excelență – și nici nu se poate altfel – poetului Mihai Eminescu. Ne-am obișnuit cu versul lui prezent în școli, în scheciuri umoristice, amintit chiar și în versuri recitate în ritm de hip-hop. Și, totuși, simțim că parcă nu este de ajuns. Îl rechemăm pe Eminescu mereu în versuri proprii, reînviem melodii clasice pe versurile lui și le adaptăm modernului care ne îmbracă gândirea și activitățile cotidiene, îl omagiem în concursuri de literatură, denumim străzi sau parcuri cu numele lui, ridicăm statui care amintesc de un nume care, indiferent de motiv, fie că vorbim despre incultură, teribilism, răutate, impostură sau ignoranță, va rămâne acea rara avis care, indiferent de mărimea coliviei, ea nu va uita niciodată să zboare. Și, pentru că, oricum, sunt destul de mulți care vorbesc mult mai avizat despre viața și opera eminesciană, prefer ca în conținutul acestui material

să fac referire la un poet pe care nu vreau să îl las pradă nedreptei uitări care se cuibărește parcă prea repede și pe nesimțite în ființa noastră tot mai agitată în goana după succese, „mari realizări” sociale care nu fac altceva decât să relaxeze orgolii care durează atât cât privirile mai pot identifica o cărare. Poetul despre care voi vorbi în rândurile care urmează s-a născut în anul 1950, iar în acest ianuarie care tocmai a trecut ar fi împlinit 71 de ani. Din păcate, noi, cei care l-am cunoscut contabilizăm opt ani de când a fost chemat în cealaltă lume pe care o poetizăm, o descriem pe zeci de pagini de proză, o lume momentan interzisă, despre care noi, cei care încă mai pășim conștient pe alei, numărând anotimpuri, nu știm, de fapt, nimic. Bogdan I. Pascu, poetul anotimpurilor, al naturii îmbrăcate în simbol și taină și-a conturat fiecare poem plecând mereu de la o tulburare, o bucurie, o neliniște devenită convulsie: „Ce bun ar fi acum somnul/ să luneci în unda lui leșioasă/ ușor

ca un fulg cutreierând/ un spațiu iluzoriu/ fără început, fără sfârșit/ fără coordonate – fără un/ timp anume – fără trecut,/ fără viitor prezent deslânat/ mai cețos ca amintirile uitate/ de bunăvoie – rătăcite în cotloanele/ nebănuite ale subconștientului./ Somnul, port izbăvitor unde/ parâmele putrede/ ale visului se destramă încet/ lăsând să alunece în derivă/ ultimul vas naufragiat/ al speranțelor.../ Ce bun ar fi acum somnul/ netulburat al adâncului!” 

Despre poetul Bogdan I. Pascu, scriitor a peste 17 lucrări, Horia Gârbea mărturisea chiar pe coperta a patra a cărții „Cerul de pe frunte” astfel: „Autor discret, dar perseverent, iubind pătimaş poezia, Bogdan I. Pascu este un practicant al liricii care mai crede în virtuţile elegiei. El alternează stilul poetic oriental, în care a scris nenumărate versuri de tip haiku şi cel mistic de sorginte creştină, lăsându-se uneori influenţat şi de folclorul autohton. Bogdan I. Pascu are o carieră literară îndelungată şi construită atent. Totuşi, se poate spune că ultimele două volume îl reprezintă cu adevărat şi îl impun atenţiei cititorilor exigenţi.” Cele două cărți la care face referire Horia Gârbea sunt, într-adevăr, lucrări lirice reprezentative pe cartea de vizită a poetului. În „Umbra”, apărută la Editura Azero din București, poetul este deja un bun cunoscător al poeziei orientale, fie că vorbim de haiku, tanka sau renga. Chiar și aici, unde tehnica este foarte strictă, în compoziția acestor construcții scurte, dar complexe regăsim semnătura personală, amprenta poetică specifică lui Bogdan I. Pascu.

În „Cerul de pe frunte” și în marea majoritate a creațiilor pasciene, împletirea tainelor vieții cu trăirile personale, emoția atent lăsată să se întrevadă în vers, romantismul împrospătat adeseori  cu imagini în care clasicul se intersectează cu o respirație lirică nouă, toate acestea ni-l arată pe poet ca fiind un fin păstrător al celor mai bune sentimente și mostre de frumos: „Și lepădându-mi lutul prin durere/ Spre`acel ținut cuprins doar de tăcere/ Urca-voi scara cea închipuită/ treaptă cu treaptă încă o ispită/ Mai sus și urcă stropul de putere/ Tot lepădându-mi lutul prin durere./ (De-aș fi știut că`s hărăzit doar ție/ Nu îmi ardeam întreaga bogăție/ Nu perindam prăfoasele coclauri/ Și nu tânjeam coroanele de lauri/ Aș fi cerșit doar timpul avuție/ de-aș fi știut că`s hărăzit doar ție.)/ Înnegurată noaptea mă cuprinde/ În faldurile spaimei aburinde/ E cerul jos pământul o nălucă/ Și timpul risipit acum pe ducă/ În suflet doar speranța se aprinde/ înnegurată noaptea mă cuprinde.”

Trebuie precizat un aspect foarte important! Toate versurile prezente în acest material sunt inedite, ele nu au mai fost publicate niciunde. Cu mult timp în urmă, înainte de Marea Trecere, prietenul Bogdan I. Pascu mi-a dat spre păstrare peste 20 de poeme în manuscris, să le redactez la calculator și să le țin în așteptarea unui semn. Un semn care nu a mai venit. Dar, iată că după opt ani de absență de pe scena poeziei, am simțit nevoia de a-i rosti din nou numele în pagini de revistă:

„S-au înmulțit năierii de suflete necoapte/ Prin ape tulburi trece la început de veac/ Corabia răbdării în care toate zac/ În nefiresc de`adânca și nesfârșita noapte/ Și-n plasele țesute din gândul cel viclean/ Se`nșiră viitorul, deșert tot mai sărac/ Prin nevăzute ape iubiri și lacrimi fac/ Arc de triumf durerii cea fără de alean./ E cumpăna proptită în stelele de fum/ În apa din adâncuri cenuși doar poposesc/ Cuvântul, nerostire a tot ce`i nebunesc/ Pierdut e pe vecie la capătul de drum./ Se mai aud proroci proscriși ce povestesc/ Mileniul de tăgadă a tot ce a mai fost/ O lume fără capăt și fără de vreun rost/ Un babilon de spaimă în neamul omenesc.”

Ținându-i cărțile în mână și citindu-le cu voce tare, din dor de el, de prietenia lui îmi construiesc un vis în care el intervine completând momentul poetic cu noi versuri, proaspete, vii care vorbesc despre dragoste, tăceri nejustificate, despre iluzii și oameni, despre niciodată îndeajunsa noapte și mereu neanunțata moarte. În acest paragraf de final prefer să îl las pe el să vă vorbească despre poezie, așa cum a mai făcut-o în „Preambulul” cărții sale „Povara nesomnului” apărută în urmă cu 22 de ani: „Toate acestea și multe altele sunt plămada trăirilor mele poetice aflate <<sub povara nesomnului>> și a <<luminii>> ce vine din străfund de suflete înveșmântate în Cuvânt. Și ar mai fi de spus doar câteva cuvinte despre ceea ce cred eu că este Poezia, în rest tot ceea ce este cuprins între aceste coperți (…) vă aparține, așa cum vă aparțin acum trăirile poetului cât și sufletul său ce se frânge pentru voi toți cei ce mai credeți în taina veșnică a Iubirii și a Poeziei.”

 

material semnat de Gabriel Dragnea

 

 

Cortină peste nechezatul cailor

Astăzi nu am fost acasă!
Nici ieri sau acum două zile
și nici mâine nu voi fi.
Învăț noile reguli de circulație
în orașul pe care trebuia să îl părăsim demult.
Zilele acestea încerc să evit străzile
unde resemnarea are prioritate,
dar și chipurile obosite de atâtea măști
care își așteaptă rândul sub felinarele roșii,
imaginându-și cu ce culoare-a părului
îi va întâmpina în prag plăcerea.
Pe verde nu mai trece nimeni.
Toți sunt prevăzători și sceptici în fața clipei
care se mișcă prea repede
pe trecerea de pietoni,
pe culoarul de zbor al îngerilor
și-n ceasul gării cu geamul spart,
lovit cu piatra de ultimul poet al orașului
care nu a crezut niciodată în restricții,
în semafoare și atenționări meteo.


Cum pot să cred că acesta este ultimul sărut
în absența trenului care știe prea bine
care sunt și mai ales cum sunt despărțirile?
Încă mai există alei care ne cunosc intențiile,
visele, regretele, tăcerile,
încă mai sunt semafoare
care pot împrumuta culorile ochilor noștri.


Am strâns în arhiva personală și lumini și umbre,
ratate zboruri, păcate, dor și pietre-trepte,
și întrebări și rouă și paranteze drepte.
Din colecția mea lipsește, totuși,
cortina care cade peste nechezatul cailor.


Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

holger-hetzel.com

Aripi

 

Gândurile împrumutate

de la un arbore cu privirea înainte,

spre marea în schimbul de locuri cu cerul,

valurile devin plete peste sălcii

amintindu-le cum se plânge.

 

Sufletul, cadoul unei pietre

aruncată din mâna unui bătrân,

spre visele ce-atârnă de brațele nopții,

ultimele mere desenate

în culoarea regretului lui Adam.

 

Poezia aceasta, îmbrăcămintea unei noi dimineți,

curcubee evadate din buzunarele sfinților,

iar eu nu știu decât să tac privind un joc nou:

schimbul de aripi dintre îngeri și fluturi,

cine ajunge primul să învelească sufletul omului.

 

pinterest.com

Așteptările mele, fulgi de cenușă

...și norii aceia se scurgeau lent

spre diminețile mocnind în brațele nopții,

ca lacrimile și sudoarea pe fruntea inorogului.

Sunt prea mulți oameni de îngrijit,

brațe, inimi, conștiințe, priviri și tăceri perfuzate...

Vindecați, oameni își răneau din nou trupul

numai să li se atingă iarăși brațele, inimile,

conștiințele cu florile de lotus

culese de pe trupul inorogului obosit.

...și norii aceia, trepte de spumă,

pe ritmul unei necunoscute suite de Bach

coborau zilnic până aproape de glezne.

Doar atunci așteptările mele deveneau fulgi de cenușă

într-un anotimp căruia nu-i voi putea da niciodată

un nume.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

 

fatherkevinestabrook.blogspot.com

 

Secunde împrăștiate

În această dimineață

ceasul ruginit de pe noptiera prea veche

îmi împărtășea din secundele lui

auzindu-le zbătându-se ca o inimă bolnavă

dincolo de cadranul de sticlă crăpată

din pricina recentei mele neputințe.

Pe umărul dimineților mele

un singur înger care refuză să-mi vorbească

retrăiește în fiecare noapte 

toate eșecurile și accidentele mele de om simplu,

cu gândurile copilăriei cusute pe zmee.

El este trimisul îngerilor aflați incognito prin baruri

împlinind în taină recensământul neputincioșilor

care vor fi trecuți în calendare 

cu numele lor tatuate pe șerpi.

Afară se aude toaca, 

un beat care sună a disperare

într-o lume a orbilor.

Nu pot decât să tac.

În grădina de sub fereastră,

într-o conservă plină cu furnici,

ceasul meu își strânge de pe jos

secundele împrăștiate.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

 

livinglifeinmystyle.wordpress.com

 

 

Nu sunt singur

  Când a deschis ochii era întins pe alge

și privea cerul la apus ca o poartă închisă.

Un clovn înlăcrimat alerga fără nicio grimasă,

cu tăcerile pe umăr ca-ntr-o probă de rezistență

în fața nopții, a frigului, a singurătății.

Un pescăruș mort, lovit de valuri

brusc îi reaminti clovnului că și soldații mai mor,

vii doar în cărțile unei istorii tot mai necunoscute

care le uită numele repede.

Clovnul se tot îndepărta ca un ultim vis cu zâmbet.

Celălalt, privind ființa devenită o siluetă neclară

a unei enigme tot mai tulburătoare

începu să îi caute urmele adânci ale pașilor

și să le umple cu fluturi.

 

Privindu-mă cum caut urme de pași în întuneric

încep să număr ultimii fluturi fosforescenți

adunați din cele mai frumoase poezii ale lumii.

Doar mâine seară mai pot alerga cu tăcerile pe umăr

ca-ntr-o scenă de film care a rulat până azi neîntrerupt,

peliculă în care sunt și martor și actor și destin.

De mâine voi începe să sculptez îngeri în pragul casei

ca să arăt lumii că nu sunt singur.

 

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

„După această virgulă”

 

dbarlow.wordpress.com

 

„Mă mai cunoașteți cumva?”

             Fie că vorbim despre civilizații sau cărți, despre orașe sau melodii, chipuri, cetăți sau fluturi putem remarca, nu foarte atent, că există un destin care plasează totul între granițele existențelor discutabile. Adică, lumea aceasta vie și, totuși, absentă, zgomotoasă și, în același timp, tăcută, o lume cu privirile rareori spre cer, adeseori împăienjenite de neputința de a se desprinde de ceea

ce este tot mai strălucitor, dar trecător și, în fond, inutil. Aici, în lumea aceasta ghidată, în genere, doar de nevoile imediate, stimulată să reacționeze în spiritul consumerist facil, învățată să îngurgiteze fără a mesteca atent ce i se dă, creatorul de frumos, artistul, nu este decât un rătăcit printre umbre, un verde pășind încet pe alei frecventate de nonculori care își întorc privirile pentru a se mira de prezența lui într-o lume cu alte nevoi, gânduri, fapte și aspirații. Și, la scurt timp, după ce verdele dispare din peisajul monocrom, uitarea se așterne pe urmele pasului, odinioară viu și frumos.

            Întâmplător, am fost prins în jocul destinului care m-a pus față în față cu volumul de poezii „Flaut pentru o frumoasă”. Atunci, parcă încercând să-i răspund la întrebarea „Mă mai cunoașteți cumva?” am început să caut mai multe informații și date biografice despre el. Și-atunci el mi-a răspuns: „Sunt Ion Apostol Popescu/ Paraclisierul frumuseții/ tuturor toamnelor de pe Someș...”.  Născut la 6 martie 1920, în satul Scăueni al județului Vâlcea, poetul, folcloristul și criticul literar Ion Apostol Popescu este absolvent al Facultății de Litere si Filosofie din Sibiu (1943-1945) şi Cluj (1945-1947), profesor de liceu la Gherla (1947-1963), ulterior devenind cadru didactic la Facultatea de Filologie din Târgu Mureş. Devine doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1970) cu teza Ion Pop-Reteganul.
            Debutează cu folclor în „Izvoraşul” (1935), iar editorial cu notele sale despre „Literatura ardeleană nouă” (1945), primul lui volum de poezii fiind „Iubiri” (1968), urmat de „Flaut pentru o frumoasă” (1971), „De vorba cu Marco Polo” (1974) și „Trec printre oameni” (1978). Chiar dacă poezia lui devine publică foarte târziu, tipărindu-și versurile abia la vârsta de 48 de ani, lirica lui Ion Apostol Popescu își face loc în paginile multor reviste culturale naționale, cucerindu-le spațiul cu poeme-mărturisire,  devenind astfel un loc al confesiunii directe. Mărturie stau și astăzi, iată, versurile sale care îndeamnă la o relectură, în numele acelei iubiri, care deși este cunoscută de la începuturile lumii, ea este diferită și nouă pentru cel ales să-i descopere sensurile, emoția și lacrima: „Nicicând nu te-am iubit, frumoaso, mai altfel/ Ca-n ceasul amintirii cu toamne devastate;/ Prin trup îți lunecau păduri incendiate/ În care căutai un vis sau un inel.// Prin oase ne treceau lichidele lumini/ Și-atunci aș fi voit din palmele-ți de var/ Să mușc ca dintr-un fruct mirific și stelar, -/ Părându-ne într-una mai singuri, mai străini.// Aș fi-ncercat să-ți caut un simbol/ În păsările lunii, și-am vrut să ți le-adun./ Vechi ferigi de-așteptare crescură-apoi nebun/ În sufletu-mi însingurat și gol.” (Evocări târzii). 

            La această oră, a scrierii acestor note, mă refer strict la poemele cuprinse în volumul „Flaut pentru o frumoasă”, apărut în 1971 la Editura Cartea Românească și îmi este greu să mă opresc la anumite versuri, că altele mă iscodesc și mă îmbrățișează, cerând, parcă, o revenire în pagini de revistă sau într-un volum nou care să amintească tuturora că poezia lui Ion Apostol Popescu este mult prea vie și nu merită să fie lăsată în praf atât de devreme: „Ca-ntr-o caldă odaie atunci ne-am văzut/ În inima ta ne-ncepută și clară./ Din ea am privit mereu neștiut/ La timpul din noi și din plopii de-afară// Ce forme frumoase în inima ta/ Nervurile-acelei toamne-și lăsară!/ Prin noi, undeva, un istm lâncezea/ Și foșnete-n galben ne inundară.// Prin fine ferestre din inima ta/ Intrase-o lumină plăcută și plană/ și-ntr-una spre tine festiv arăta/ Cireșul din poartă aprins ca o rană.// Ci toamna de-acum își mângâie-n brazi/ Conturul pe care prin noi și-l căta./ Numai eu mă mai caut și azi/ Ca-ntr-o albă odaie în inima ta!” (Ceas liric).

            Completând parțial activitatea literar-publicistică a lui Ion Apostol Popescu trebuie să amintim lucrări precum „Ion Pop Reteganul: viața și activitatea”, „Basme armenești din Transilvania”, „Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula”, „Studii de folclor și artă populară” sau „Orații de nuntă”. Deoarece am amintit de Nicula trebuie să precizez că poetul Apostol Popescu a fost înmormântat în apropierea Mănăstirii Nicula, la vârsta de numai 64 de ani, avându-l alături pe binecunoscutul poet religios Ioan Alexandru.

Și, pentru că este unul dintre poeții care merită să fie lăsat să își prezinte versurile într-una dintre vitrinele prezentului continuu, îl voi întreba mereu: Cine ești dumneata, domnule Ion Apostol Popescu? Și, dorind să îmi sculptez tot mai adânc în memorie o certitudine, îl voi asculta cu mare atenție și emoție de fiecare dată când îmi va spune că este „Paraclisierul frumuseții/ tuturor toamnelor de pe Someș...”.

 

un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud (nov-dec 2020)