Nici ieri sau acum două zile
și nici mâine nu voi fi.
Învăț noile reguli de circulație
în orașul pe care trebuia să îl părăsim demult.
Zilele acestea încerc să evit străzile
unde resemnarea are prioritate,
dar și chipurile obosite de atâtea măști
care își așteaptă rândul sub felinarele roșii,
imaginându-și cu ce culoare-a părului
îi va întâmpina în prag plăcerea.
Pe verde nu mai trece nimeni.
Toți sunt prevăzători și sceptici în fața clipei
care se mișcă prea repede
pe trecerea de pietoni,
pe culoarul de zbor al îngerilor
și-n ceasul gării cu geamul spart,
lovit cu piatra de ultimul poet al orașului
care nu a crezut niciodată în restricții,
în semafoare și atenționări meteo.
Cum pot să cred că acesta este ultimul sărut
în absența trenului care știe prea bine
care sunt și mai ales cum sunt despărțirile?
Încă mai există alei care ne cunosc intențiile,
visele, regretele, tăcerile,
încă mai sunt semafoare
care pot împrumuta culorile ochilor noștri.
Am strâns în arhiva personală și lumini și umbre,
ratate zboruri, păcate, dor și pietre-trepte,
și întrebări și rouă și paranteze drepte.
Din colecția mea lipsește, totuși,
cortina care cade peste nechezatul cailor.
Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"
 |
| holger-hetzel.com |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu