„...apei de-acum scoate-i malurile...”

 

Rezervarea pentru locul acesta de la masa amintirilor cu și despre scriitori aparține unei poete lăsată să se rătăcească între amintiri rămase în file prăfuite de cărți, în volume care nu știu să razbată singure peste ani, să cucerească impresii, mulțumiri sau aplauze. Pe această poetă am cunoscut-o într-un anticariat online din București. Eu priveam atent cărțile care îmi tot apăreau în fața ochilor, asemenea manechinelor pe podiumul prezentărilor de modă, parcă încercând să-mi atragă fiecare atenția pentru a vedea diferențele care ar putea să le departajeze în clasamentul preferințelor mele. Eu mergeam mai departe printre coperte, unele îmbătrânite, parcă resemnate în raftul lor virtual, altele parcă cerând o a doua șansă la lectură și apreciere. Undeva, printre toate aceste volume, cărora li s-a oferit șansa de a deveni vizibile internauților, pe o policioară, printre alte câteva zeci de titluri am observat unul care mi-a atras atenția în tot acest periplu pe internet, unde navigam în tăcere. Eu căutam fără glas, cartea era „Fără chip”. Și, oprindu-mă la ea, am luat-o cu mine, parcă eram prieteni de-o viață. Acasă a început să mi se destăinuie cu toate frumusețile ei de carte abandonată pe nedrept: „Eu nu mă apropii cu râul,/ cu mine luându-te./ Fiece drum să te afle/ cu pași dezlegați./ Ca nici o atingere să nu-mpuțineze tăria/ deplinei alegeri,/ eu nu mă apropii ca râul.// Eu un cuvânt îți întind,/ ca ziua dintâi,/ când dragostea/ sta abia ascunsă-n poruncă./ Neantul avea chipul nopții în care respiri,/ și-acum ca și-atunci,/ de-a valma cu sorii și fiarele.// Îți spun doar: – ce-aproape-i! –că poți să reintri/ în amintirea străveche și rece,/ în miez cu grădina în care-ntâlnirea/ și-acum cu nesaț se petrece…”

Și, totuși, chipul acesta are un nume, cândva istoric literar, doctor în filologie, cândva....o poetă: Ovidia Babu. Ea a știut cum să tremure în propriul ei vers, a știut să construiască minunate edificii lirice sculptându-le cu ustensilele unui talent aparte, lăsând la vedere imagini de un real modernism. Iată că și după 40 de ani, aceste imagini sunt vii și proaspete, atragându-ne atenția că exact ceea ce căutăm astăzi ca model de vers autentic congruent cu prezentul, el s-a scris la un moment dat, ca în poemul „Legământ”, dar s-a uitat: „Jur să nu intru în frunză,/ în măruntaiele pietrei să nu mă așez,/ mă leg în fugile apei să nu fiu,/ zadarnic pe toate să le privești,/ în nici o călătorie în jur, rotitor-ascunzișul/ să nu mi-l găsești./ (Tot trup îngroșat!/ - fie polenul,/ fie roua o altfel de carne...)// Dar, mai deplin decât despărțirea de tine și ele,/ vină răpirea dintre aceste cuvinte,/ luminii, în cel mai departe văzduh/ să-i ies înainte.” Poezia Ovidiei Babu este deosebit de cerebrală și, având această luciditate poeta se poziționează într-o defensivă care-i conferă o oarecare liniște dată de o aparentă resemnare. Ovidia Babu și-a triat emoțiile, și-a strâns cu atenție trăirile care au contat pentru ea în ecuația aprecierii vieții și lumii. Gândurile ei exprimate în versuri devin portavocea care evidențiază o experiență filologică amplă, bine gestionată și reflectată în poeme, cum ar fi de pildă „Întâlnire”: „Să spun de rădăcina zăpezii,/ să spun de suflarea care cerne cununi,/ să spun de văpaia ce rușinează lumina,/ și tu să te-afunzi alergând spre locul de nuntă,/ drumu-i prea lung/ și alunecos, pe trepte-n cuvinte...// Mai este o cale – pe dinafară – de întâlnire:/ fie, tot eu,/ dar pe altă oglindă așează-mă,/ așa, ca o salcie-ntoarsă,/ cu plânsul anapoda,/ și felul răsfrânt ca să mi-l dibui mai lesne,/ apei de-acum scoate-i malurile...”                 

Ovidia Babu a știut să alinieze cuvintele ca pe niște corpuri cerești unice și misterioase care alcătuiesc o constelație perfectă a poeziei. Poetă a senzorialului, Ovidia este cea care descrie aparent detașată emoțiile și senzațiile clipei trăite, necunoscutul devenind un teren de joacă lucidă în care interogațiile și răspunsurile devin deosebite metafore care se legitimează natural în cetatea poeziei: „Încremenește – îți spun - / sau învelește-te toată cu pleoapa!/ Așa, înzidită, de neînțeles pentru alții, tu ciudățenie fă-te,/ și nu pune încă vreun nume acestei atingeri./ Căci chipul clipei pe care o numeri încă nu-l știi;/ ziua de mâine abia o să ți-l arate,/ când va veni o albină, polenul frunții să-ți strângă,/ sau în puhoiul din coastă un zimbru s-adulmece,/ ori, ars, cerul gurii când osebit va tăcea/ de urmă de molimă ori urmă de stea.// ...Vei ști atunci că azi ai trecut printr-o floare,/ printr-un zid c-ai trecut,/ printr-o ciumă,/ sau prin sărbătoare.” 

Așezată pe valiza ei plină cu gânduri și vise, cu așteptări și iluzii, prea puțini au observat-o așteptând să fie chemată să mai recite o dată pe peronul poeziei. Prea puțini își mai amintesc de ea, de creațiile ei care tind să devină tot mai rapid poeme - ca titlul uneia dintre cărțile sale -  fără chip. Eu am văzut-o și am chemat-o să ne citească pe peronul poeziei.

 

 

material de Gabriel Dragnea pentru Rubrica PRETEXTE a revistei SUD, nr. 1-2 (ian-feb 2021)