De 19 ori prin anotimpuri cu Anta Raluca Buzinschi

         Despre această poetă care a părăsit oamenii la vîrsta de doar 19 ani, Cezar Ivănescu spunea astfel: „Anta Raluca Buzinschi lasă o operă care nu poate impresiona prin cantitate, nici printr-o frapantă originalitate expresivă , și care ne tulbură, totuși, prin autenticitatea rostirii poetice, prin accentul ei de profunzime: graiul ei, ca al misticilor, pare a nu fi stânjenit de locurile comune ale limbajului, dar tot ca al misticilor transmite frisonul inimitabil al unei revelații...”.

Da, poeta aleasă pentru a-i rosti numele și poezia pe scena acelora deveniți colindă la Porțile Cerului este Anta Raluca Buzinschi. Un alt nume peste care s-a așezat tăcerea grea ca o noapte cu lună furată. Dacă nu v-aș fi spus anii ei, de grăbit trecător prin lume și i-ați fi citit versurile, probabil a-ți fi căutat-o pe rețelele de socializare explorându-i expresia feței, a poemului, manifestările și plăcerile ei. Din păcate, Anta Raluca a fost asemenea unei lumânări pe trotuarul unei veri inimaginabil de fierbinte, un izvor de apă vie secat de lăcomia unui destin prea însetat și egoist. „Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Mă rătăcește-n drum și neființă/ Și cai nebuni, o herghelie-ntreagă/ Mă paște și mă calcă în ființă./ Nestăpânit, Cuvântul mă iubește./ Coline verzi, ascunsele hățișuri/ Le-am înmulțit în sufletul meu junglă/ Și-n tropot herghelia de cuvinte/ Și-o culc și o adăp în neștiință./ Nechează Armăsarul Soare/ Lovind copita în lumina verde/ Și mor în vis și mor și-aleargă/ Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Ideea în lumină se ivește/ De foame, gheara se trezește/ Cu pasul ei felin spre pradă/ Și sfâșie adânc, că mă iubește./ Dar mâna cade, o umbrește visul”.Mi-a plăcut foarte mult acest poem, „Nestăpânit, Cuvântul mă iubește”, de aceea l-am redat aici în totalitate pentru a vă provoca la un exercițiu de imaginație: un adolescent aparent absent în alegerea pașilor pe străzile orașului, ea fiind, de fapt răspunsul la îmbrățișările Poeziei, o tânără apostol trimisă să-și încerce norocul propovăduind lirismul în note chiar mai profunde decât ale poeților ajunși deja la maturitatea artistică, acea mansardă plină, aglomerată care nu mai poate oferi alternative pentru o reamenajare  interioară. 

        

Anta Raluca Buzinschi este unul dintre exemplele de autenticitate lirică oferită în dar de la ursitoarele, care îi știau prea bine scurtul itinerar prin văzduhul aglomerat al poeziei. Tânăra poetă, care ar fi împlinit în acest aprilie 57 de ani surprinde cititorul prin alăturarea imaginilor, prin construcția poemului în sine în care ideile poetice de un modernism extraordinar au o gravă încărcătură premonitorie a morții care nu avea să întârzie nicio secundă în plus. Clepsidra își cunoștea nisipul și cât i-ar trebui pentru a-și spăla mâinile în fața destinului, mărturie fiind multele poeme din singurul volum de poezie, „Versuri pentru aer”, apărut postum în patru ediții, cea definitivă fiind tipărită în 1997 de Editura Eminescu: „În ceasu-acela de-ntuneric/ de gheață clopotul tăcerii/ mă pregătea în veșnicie,/ lăsându-mi lutul cu însemne/ ca să-mi citească pomenirea” (Măslinul nopții) sau „Vorbind în gura mare de MOARTE și de RUT/ Nevoia de oglindă eu n-am avut nicicând./ Teamă nu mi-e de moarte, mai teamă mi-e de SOMN/ De aceea două aripi îmi sunt de-ajuns și-un gând.” (Posteritate).

Anta este adolescenta care, născută în aura poeziei, ocupă un nefericit loc în sala de așteptare a aducerii aminte, alături de alți poeți care ne-au întors spatele prea devreme, lăsându-ne să bănuim ce versuri minunate ne-ar mai fi putut oferi fiecare dintre ei: Iustin Panța (37 de ani), Ronald Gasparic (21 de ani), Cătălin Bursaci (18 ani), Daniela Caurea (26 de ani), Corneliu Popel (28 de ani), Daniel Turcea (34 de ani), Virgil Mazilescu (42 de ani) și mulți alții.

În aceeași notă a tristeții care declanșează o interesantă empatie poet-cititor sunt și versurile poemului „Anta” - i-aș spune chiar un poem testament, conturat în jurul ideii consummatum est: „Eu din cuvânt, încrezător și oarbă/ Îmi tai statuie-n stâlpii de la templu/ Să nu-mi uitați privirea și îndemnul./ Ca să trăiesc simbol, lumină vie/ Și logodită cu acest pământ/ Eu jertfă a zidirii mă ofer/ Să nu se mai destrame zidul/ De vis - ca să trăiți aici./ Să am un loc în lutul Țării/ Cu nume greu și stâlpi de vis/ Părinții mei să mă primească azi/ Și mâine, alți părinți să-mi țină pasul./ Nu vă speriați de lutul greu/ M-am pregătit demult, cu numele/ În unic sens, în litere de patru/ Sădite-n semn și-n cei doi stâlpi/ Ce sprijină intrarea ca și poarta/ Și pentru voi, în veci de veci/ Intrarea-n templu va fi ANTA.”

 material de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a revistei Sud, nr 3-4, martie-aprilie 2021