Poetul nu păstrează nimic pentru sine!

          Urmare a unui dezinteres aproape general, efect al altor numeroase strategii de marketing, multe fapte, evenimente și personalități culturale sunt aliniate la colțul cu vechituri ale istoriei, înlocuite de cele mai multe ori cu kitsch-uri îmbrăcate în glorie de moment sau cu prostia făcută public în numele relaxării și divertismentului facil. Există evenimente culturale, sociale și istorice care au adus cândva glorie acestor locuri pline de românism, tradiții, de idealuri neîngenuncheate și sacrificii consemnate. Astăzi, ele zac prăfuite între file de cărți condamnate la mucegaiul uitării. Tăcerea lor este tăcerea generațiilor care nu știu să privească, să asculte, să (se) roage.                 Ceea ce urmează este doar un exemplu de „așa nu”, care ar merita trecut în registrul situațiilor de urgență ale societății noastre tot mai consumatoare de inutil. Știu că este un exemplu mic și, cu siguranță sunt altele, mult mai importante și cu un impact mai mare asupra oamenilor de azi, dar merg pe ideea conform căreia „pic cu pic se face lacul”. Cred că o carte citită lângă o altă carte citită, ajutorul oferit cuiva după un zbor terminat brusc cu o aripă frântă, o piesă de teatru povestită celui de lângă noi, un pian în mijlocul naturii vii și un dans imaginat pe holurile celui mai vechi muzeu sau clădire a orașului, o simplă mângâiere pe obrazul plâns al unui copil, toate acestea sunt doar câteva fotografii ale unei existențe reușite. Nimic din tot ce se întâmplă în viața noastră nu completează în totalitate puzzle-ul unei existențe perfecte. Eu, sincer, nici nu mi-aș dori așa ceva pentru că, în primul rând cred în rolul pe care îl au antonimiile în viețile noastre pestrițe. Cred că, într-o mare măsură ne putem salva cromatica acestei vieți în ceva mai echilibrat, mai viu, mai atent la „lucrurile cu adevărat importante”, vorba lui Alexandru Paleologu. 
          Așadar, unul dintre bunii mei prieteni a fost plecat pentru câteva zile la Montpellier, în interes de serviciu. Tot comentând și inventariind atracțiile turistice, activitățile culturale ale zonei mi-am amintit cu o deosebită bucurie de un eveniment cultural de amploare care a avut loc la Montpellier cu foarte mult timp în urmă. Despre acest moment am aflat de la profesoara mea de limbă și literatură română din liceul anilor 90. Mai precis, acum 141 de ani, în ziua de 19 mai 1878, la un an distanță de crucialul moment al câștigării cu arma în mână a independenței noastre ca stat și națiune, poetul Vasile Alecsandri, Romulus Scriban și încă un poet din Târgu Mureș participă la un concurs literar organizat de „Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice”. La acest concurs literar, care a avut ca temă „Cântecul Latinității”, juriul format din Frederic Mistral, Charles de Tortolon (poeți), Alfred de Quintana, Graziado Ascoli (filologi) și românul Mihai Obedeanu îl declară câștigător pe Vasile Alecsandri pentru poezia „Cântecul gintei latine”. Dintre toți participanții italieni, francezi, spanioli, portughezi, sudamericani, în general creatori vorbitori ai limbilor și dialectelor romanice, juriul a convenit să-i ofere lui Alecsandri cupa aferentă locului întâi şi o fotografie cu dedicaţie. Realizată din bronz și având o înălțime de 38 de cm cupa are reprezentată în basorelief legenda lui Romulus şi Remus, dar și o inscripţie în limba latină: SURGE LUCE (Înalţă-te la lumină!).
          Referitor la primirea extraordinarei vești, poetul scria astfel: „Nu puţin m-am bucurat de acest triumf, mai cu seamă că el a contribuit a redeştepta simpatiile confraţilor noştri latini pentru ţara noastră”. Nereușind să ajungă la festivalul de premiere, unde se strânseseră peste 60.000 de spectatori, Vasile Alecsandri a intrat, totuși, în posesia premiului său patru ani mai târziu, pe 12 mai 1882. Tot atunci îl cunoaște personal pe Frederic Mistral, chiar în reședința de vară a acestuia din satul Maillane. Atât de valoroase, atât de aproape de suflet i-au fost aceste obiecte, fapt pentru care ele au fost păstrate de autorul român pe masa lui de lucru de la Mirceşti pînă în ultima clipă a vieţii. La 42 de ani de la moartea poetului, atât trofeul din bronz cât și fotografia cu dedicație primită de la Alfred de Quintana au fost donate Academiei Române de către fiica poetului, Maria. Ulterior, în 1969 acestea au intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie a României.
         Versurile lui Alecsandri au fost traduse în provensală, retoromană, latină, germană, polonă, maghiară şi ebraică devenind în scurt timp un poem răspândit și cunoscut în toată lumea: „Latina gintă e regină/ Între-ale lumii ginte mari;/ Ea poartă-n frunte-o stea divină/ Lucind prin timpii seculari.// Menirea ei tot înainte/ Măreţ îndreaptă paşii săi./ Ea merge-n capul altor ginte/ Vărsând lumină-n urma ei.// Latina gintă e vergină,/ Cu farmec dulce, răpitor;/ Străinu-n cale-i se înclină/ Şi pe genunchi cade cu dor./ Frumoasă, vie, zâmbitoare,/ Sub cer senin, în aer cald,/ Ea se mirează-n splendid soare,/ Se scaldă-n mare de smarald.// Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori./ Dar e teribilă-n mânie/ Când braţul ei liberator/ Loveşte-n cruda tiranie/ Şi luptă pentru-al său onor.// În ziua cea de judecată,/ Când faţă-n cer cu Domnul sfânt/ Latina gintă-a fi-ntrebată/ Ce a făcut pe-acest pământ?/ Ea va răspunde sus şi tare:/ „O! Doamne,-n lume cât am stat,/ În ochii săi plini de-admirare/ Pe tine te-am reprezentat!”
        Mulți au scris și vorbit  despre opera și personalitatea lui Alecsandri, dar se pare că tabloul cel mai reușit al descrierii poetului de la Mircești l-a realizat B.P.Hașdeu: „El a cântat toate dorinţele, el a plâns toate nevoile şi necazurile românimii, el şi-a îmbărbătat neamul. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-a fost specific românesc şi în talentul lui nici o pornire, care să nu fi fost specific românească”.
          Anii au trecut, amintirile unor astfel de momente sunt tot mai șterse, interesul de a le scoate din praf este tot mai mic, la fel ca gradul de înțelegere a unor aspecte precum cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
        Poetul nu păstrează nimic pentru sine! Toate care rămân în urma lui sunt repere spirituale, hărți anti-rătăcire, rețete pentru ieșirea din tăcere și amorțire. Trebuie doar să ne îndreptăm atenția și respectul către tot ce au lăsat marii poeți și scriitori în urma lor, adevărate comori pentru "minte, inimă și literatură". Numai așa ne vom putea înălța la lumină.

Gabriel Dragnea
materialul rubricii PRETEXTE din Revista Sud, nr. 3-4, martie-aprilie 2019

cupa lui V. Alecsandri

Examen

În ziua aceea am fost amândoi pe scenă!
Țineam o coală albă în mâini
și trebuia să ne desenăm destinul...
sau neputința, dorința de a trăi altceva.
Cu un creion de ochi înmuiat într-o cupă de șampanie
ai desenat pe harta tăcerii noastre
un zbor de pasăre în căutarea altui trup
care să-și dorească să fie zeul unui nou răsărit.
Eu am desenat chipul unui prieten vechi,
care mi-a explicat într-o seară
de ce nu trebuie să ne tatuăm înfrângerile pe suflet,
să le ascundem printre amintiri...
Te iubesc, Don Quijote!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

istockphoto.com

Sângerare

Astăzi m-am trezit tulburat de un vis cu păsări!
Se roteau continuu în fața geamului meu cu îngeri înfrigurați
Și parcă strigau fiecare, haotic, un fel de rugăciune veche,
Lăsând culorile să le cadă de pe aripi
Ca într-o ninsoare policromă.
Deodată, toate privirile mele sângerau pe cămașa nopții
Și pe aripile îngerilor mei
De la fereastra devenită brusc vitraliu și altar
Pentru primăverile care nu mai sunt chemate
În versurile poeților.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

worldanvil.com

Voi înmuguri ființe împietrite

Pentru două zile voi fi în locul primăverii!
Ghioceii, deja au fost inventați
Iar păsările își cunosc zborul și știu cum să cânte
Despre destinul fiecărui semn zodiacal
Împrumutat celor care au învățat să viseze...
Roșul nu vrea să fie verde și nici nu poate,
Iar negrul își deapănă amintirile în întuneric.
Voi înmuguri ființe împietrite
Și le voi colora trupul cu verde și roșu,
Să știu care sunt acelea
Convertite la primăvară!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Secunde încă vii pe ceasul lumii

- celei care astăzi tace -

Astăzi mi-am revăzut rana, încă deschisă
În care se ascunde ultima noastră primăvară.
Încă am sub pleoape cuiburi crăpate,
Cu păsări care se iubesc în taină
Sub rupta haină care ne-a dezghețat primul sărut
Pe-un așternut de frunze-mbrățișate -
Primit de la fluturii care dorm în flori de cireș -
Peste care au plâns diminețile bolnave, fără noi,
Amândoi, rătăciți în gări diferite,
Cu privirile împietrite spre ceasul lumii,
Numărând secundele până la ultimul act pe scena destinului
În care vom zâmbi iarăși în ecoul lui "n'oubliez jamais"
Rostit ca o poruncă de îngerul dorului.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Time is Of the Essence - Kathleen Patrick

Nu vă bucurați de stele mici, căzătoare!

          Deoarece este primul text scris în cadrul acestei rubrici noi simt că de la distanța care ne desparte, cineva îmi cere să ofer câteva explicații referitoare la apariția și numele acesteia.  Rubrica vine din dorința mea de a readuce în prezent uitata scrisoare, cu tot ceea ce implica acest lucru, nu cu foarte mulți ani în urmă. Toată atmosfera aceea intimă, cu un romantism aparte, tu învăluit cu mantia aceea a curajului pe care o dădeai jos în fața persoanei iubite, dezarmat de privirile ei, de tonul vocii care, parcă te poziționa între alte granițe... Dincolo de natura declarativ-personală a conținutului ei sau pur informativă, scrisorile de odinioară erau adevărate exerciții de respirație cu o încărcătură emoțională aparte, un colet fragil cu gânduri, sentimente, trăiri care trebuiau să ajungă în mâinile destinatarului într-o perfectă stare de lecturare.

          Nu știu de ce, dar acum, mai mult decât oricând simt nevoia de a trimite scrisori, de a nu mai purta ceas la mână în plimbările mele prin parcuri, să nu mai ascult cum va fi vremea mâine. Simt nevoia să mă prindă din urmă ploile de primăvară, alături de care, cu mulți ani înapoi mergeam pe alei imaginându-mi cum sunt îmbrățișat de cele mai frumoase femei-poem venite de departe, din alte istorii, din alte vremuri. Undeva închisă între minte și suflet este dorința de a micșora oarecum importanța și eficiența instrumentelor moderne de comunicare și de a reface atmosfera minunată creată de Mihail Sebastian în „Jocul de-a vacanța”. Mi-aș dori să simțim din nou că aparținem lumii vii, nu unei glastre ciobite care nu ne poate oferi confort și perspectivă optimistă, doar resemnare și continuarea unui dans într-o horă a mulțimii amorțite și tăcute, cu zâmbetul forțat, îmbrățișată de mici ambiții și plăceri efemere.
          Astfel că, periodic, vă voi trimite scrisori sub pretextul unei respirații continue în limba română, de a vorbi mereu cu cineva, chiar și atunci când sunt singur. De fapt mă voi elibera scriindu-vă despre lucruri pe care eu le consider importante de semnalat sau amintindu-vă pe scurt de oameni pierduți sau rătăciți printre anii lumii.
Și, pentru că suntem la început de an și pentru că aminteam de acea respirație în limba română, ce alt subiect este mai potrivit decât cel legat de numele lui Mihai Eminescu? Nu știu cum se face, dar parcă undeva în noi, în mici grădini din imediata apropiere a minții și a sufletului nostru, cineva sădește semințe de indiferență și nepăsare. Iar noi acceptăm și semnăm pentru această afacere în care ne cedăm identitatea primind în schimb o haină nouă, dar falsă. O haină ori prea mare stârnind râsul lumii, asemenea clovnului în fața copiilor, ori prea strânsă pe trupul prea slăbit devenind ridicoli în lipsa oglinzii cu repere. Dragii mei, Eminescu nu mai are nevoie de noi. În schimb, noi, da. Cedăm în fiecare zi câte puțin din pământul țării, din istoria poporului român, din amintirile noastre cu bunicii care ne țineau pe genunchi și ne recitau „Somnoroase păsărele”, uităm scenetele de teatru din școala primară în care ne supăram dacă nu primeam noi rolul lui Mircea din „Scrisoarea a III-a”, vrem să uităm emoția și calmul romanțelor de altădată, ne defrișăm inclusiv trupurile de „Plopii fără soț” și tragem cortina peste Luceafărul nopții, mulțumindu-ne cu stele mici, căzătoare.
          Cu fiecare an care trece, pe 15 ianuarie, la mormântul lui Mihai Eminescu apar zeci de candele și lumânări, coroane, jerbe și sute de flori, semn că oamenii nu și-au uitat cel mai important reper cultural, un simbol al românismului pur, tot mai diluat astăzi de sabotori și interesele lor  meschine. Dar televiziunile tac, pentru că în timpurile consumeriste pe care le trăim cu lăcomie, în meniurile lor, zise culturale, nu este loc și nu există cerere pentru cel mai sățios și gustos dish românesc, încă din 1850. Prof. dr. Radu Baltasiu, director al „Centrului European de Studii in Probleme Etnice” (CESPE) al Academiei Romane a precizat într-un amplu material publicat prin 2010 că „românii trebuie să-și asume identitatea la nivel cultural, iar să fii naționalist înseamnă  să fii tu însuți.” Da, dar asumarea asta implică automat identificarea valorilor naționale, acceptarea, respectul și promovarea lor. În schimb, noi iubim părinții și bunicii altor popoare, iar pe ai noștri îi osândim la dispreț și uitare. Și televiziunile tac, pentru că în privința lui Eminescu - alături de alte valori naționale pierdute sau uitate cu voie sau fără de voie - tăcerea este lăsată moștenire, încă din contemporaneitatea lui. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Marea doamnă a literaturii române, Zoe Dumitrescu Buşulenga - pe care am avut deosebita onoare și bucurie de a o cunoaște personal în casa domniei sale, cu prilejul unui interviu de presă – spunea astfel: „Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
         

Așa l-am pierdut pe Eminescu la doar 39 de ani și fără el, fără recuperarea și păstrarea a tot ce este românesc România cred că va fi doar clovnul de serviciu în circul programat și televizat, bolnavul slăbit, alienat și tăcut, dispensabil în jocul intereselor celor care conduc teatrele, ziarele și spitalele lumii. Voi crede în continuare în versurile lui Jean Moscopol și voi spune și eu alături de el și de voi toți care mai credeți în existența voastră de români, cu absolut tot ce implică aceasta din punct de vedere cultural, moral, istoric și social: „Tot ce-i românesc nu piere și nici nu va pieri!”

Gabriel Dragnea
- primul text al noii rubrici, "Pretexte", din Revista Sud

1+1

Aici, pe scena aceasta fără anotimpuri
Am fost prizonierul condamnat
Să visez libertatea din spatele valurilor,
Obligat să îmbrățișez penumbrele,
Renunțarea de te căuta dincolo de porțile zorilor
Care mi te ascund ca pedeapsă pentru neascultare...
Da, am vrut să rămân doar brațe,
Iar trupul să-l sparg în mii de bucăți
Pentru albatroșii rătăciți pe maluri.
Iubito, iartă-mă că mi-a fost teamă
Să îți ofer cea mai frumoasă poezie a lumii: „1+1”.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

qph.fs.quoracdn.net