Nu vă bucurați de stele mici, căzătoare!

          Deoarece este primul text scris în cadrul acestei rubrici noi simt că de la distanța care ne desparte, cineva îmi cere să ofer câteva explicații referitoare la apariția și numele acesteia.  Rubrica vine din dorința mea de a readuce în prezent uitata scrisoare, cu tot ceea ce implica acest lucru, nu cu foarte mulți ani în urmă. Toată atmosfera aceea intimă, cu un romantism aparte, tu învăluit cu mantia aceea a curajului pe care o dădeai jos în fața persoanei iubite, dezarmat de privirile ei, de tonul vocii care, parcă te poziționa între alte granițe... Dincolo de natura declarativ-personală a conținutului ei sau pur informativă, scrisorile de odinioară erau adevărate exerciții de respirație cu o încărcătură emoțională aparte, un colet fragil cu gânduri, sentimente, trăiri care trebuiau să ajungă în mâinile destinatarului într-o perfectă stare de lecturare.

          Nu știu de ce, dar acum, mai mult decât oricând simt nevoia de a trimite scrisori, de a nu mai purta ceas la mână în plimbările mele prin parcuri, să nu mai ascult cum va fi vremea mâine. Simt nevoia să mă prindă din urmă ploile de primăvară, alături de care, cu mulți ani înapoi mergeam pe alei imaginându-mi cum sunt îmbrățișat de cele mai frumoase femei-poem venite de departe, din alte istorii, din alte vremuri. Undeva închisă între minte și suflet este dorința de a micșora oarecum importanța și eficiența instrumentelor moderne de comunicare și de a reface atmosfera minunată creată de Mihail Sebastian în „Jocul de-a vacanța”. Mi-aș dori să simțim din nou că aparținem lumii vii, nu unei glastre ciobite care nu ne poate oferi confort și perspectivă optimistă, doar resemnare și continuarea unui dans într-o horă a mulțimii amorțite și tăcute, cu zâmbetul forțat, îmbrățișată de mici ambiții și plăceri efemere.
          Astfel că, periodic, vă voi trimite scrisori sub pretextul unei respirații continue în limba română, de a vorbi mereu cu cineva, chiar și atunci când sunt singur. De fapt mă voi elibera scriindu-vă despre lucruri pe care eu le consider importante de semnalat sau amintindu-vă pe scurt de oameni pierduți sau rătăciți printre anii lumii.
Și, pentru că suntem la început de an și pentru că aminteam de acea respirație în limba română, ce alt subiect este mai potrivit decât cel legat de numele lui Mihai Eminescu? Nu știu cum se face, dar parcă undeva în noi, în mici grădini din imediata apropiere a minții și a sufletului nostru, cineva sădește semințe de indiferență și nepăsare. Iar noi acceptăm și semnăm pentru această afacere în care ne cedăm identitatea primind în schimb o haină nouă, dar falsă. O haină ori prea mare stârnind râsul lumii, asemenea clovnului în fața copiilor, ori prea strânsă pe trupul prea slăbit devenind ridicoli în lipsa oglinzii cu repere. Dragii mei, Eminescu nu mai are nevoie de noi. În schimb, noi, da. Cedăm în fiecare zi câte puțin din pământul țării, din istoria poporului român, din amintirile noastre cu bunicii care ne țineau pe genunchi și ne recitau „Somnoroase păsărele”, uităm scenetele de teatru din școala primară în care ne supăram dacă nu primeam noi rolul lui Mircea din „Scrisoarea a III-a”, vrem să uităm emoția și calmul romanțelor de altădată, ne defrișăm inclusiv trupurile de „Plopii fără soț” și tragem cortina peste Luceafărul nopții, mulțumindu-ne cu stele mici, căzătoare.
          Cu fiecare an care trece, pe 15 ianuarie, la mormântul lui Mihai Eminescu apar zeci de candele și lumânări, coroane, jerbe și sute de flori, semn că oamenii nu și-au uitat cel mai important reper cultural, un simbol al românismului pur, tot mai diluat astăzi de sabotori și interesele lor  meschine. Dar televiziunile tac, pentru că în timpurile consumeriste pe care le trăim cu lăcomie, în meniurile lor, zise culturale, nu este loc și nu există cerere pentru cel mai sățios și gustos dish românesc, încă din 1850. Prof. dr. Radu Baltasiu, director al „Centrului European de Studii in Probleme Etnice” (CESPE) al Academiei Romane a precizat într-un amplu material publicat prin 2010 că „românii trebuie să-și asume identitatea la nivel cultural, iar să fii naționalist înseamnă  să fii tu însuți.” Da, dar asumarea asta implică automat identificarea valorilor naționale, acceptarea, respectul și promovarea lor. În schimb, noi iubim părinții și bunicii altor popoare, iar pe ai noștri îi osândim la dispreț și uitare. Și televiziunile tac, pentru că în privința lui Eminescu - alături de alte valori naționale pierdute sau uitate cu voie sau fără de voie - tăcerea este lăsată moștenire, încă din contemporaneitatea lui. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Marea doamnă a literaturii române, Zoe Dumitrescu Buşulenga - pe care am avut deosebita onoare și bucurie de a o cunoaște personal în casa domniei sale, cu prilejul unui interviu de presă – spunea astfel: „Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
         

Așa l-am pierdut pe Eminescu la doar 39 de ani și fără el, fără recuperarea și păstrarea a tot ce este românesc România cred că va fi doar clovnul de serviciu în circul programat și televizat, bolnavul slăbit, alienat și tăcut, dispensabil în jocul intereselor celor care conduc teatrele, ziarele și spitalele lumii. Voi crede în continuare în versurile lui Jean Moscopol și voi spune și eu alături de el și de voi toți care mai credeți în existența voastră de români, cu absolut tot ce implică aceasta din punct de vedere cultural, moral, istoric și social: „Tot ce-i românesc nu piere și nici nu va pieri!”

Gabriel Dragnea
- primul text al noii rubrici, "Pretexte", din Revista Sud