Lecția despre nemurire

Astăzi voi vorbi despre soarele albastru,
Despre zilele sculptate în taină,
Sfințite în Altarul Bunăvoinței și al Răbdării,
Acele zile supraviețuitoare șenilelor tăcute,
Trecute peste toate zilele înmugurite.

Astăzi voi vorbi despre brațele zorilor
Sfâșiate de câinii nopților, turbați și băloși,
Insensibili la cântecul de leagăn, la viori,
La zborul îngerilor cu aripile rănite,
Peste visele copiilor gângurind Crezul
Tuturor religiilor lumii.

Astăzi nu vreau să vă vorbesc despre tranșee!
Războiul este același, cu oameni  botezați între obuze
Și copii care semnează zilnic pacea pe patul puștii.

Astăzi vă voi vorbi despre sacrificiu,
Despre zâmbetul împrumutat din poveștile copilăriei,
Astăzi, vă vorbesc despre mama.

Portrait of the Artist's Mother by Franz Marc

De 19 ori prin anotimpuri cu Anta Raluca Buzinschi

         Despre această poetă care a părăsit oamenii la vîrsta de doar 19 ani, Cezar Ivănescu spunea astfel: „Anta Raluca Buzinschi lasă o operă care nu poate impresiona prin cantitate, nici printr-o frapantă originalitate expresivă , și care ne tulbură, totuși, prin autenticitatea rostirii poetice, prin accentul ei de profunzime: graiul ei, ca al misticilor, pare a nu fi stânjenit de locurile comune ale limbajului, dar tot ca al misticilor transmite frisonul inimitabil al unei revelații...”.

Da, poeta aleasă pentru a-i rosti numele și poezia pe scena acelora deveniți colindă la Porțile Cerului este Anta Raluca Buzinschi. Un alt nume peste care s-a așezat tăcerea grea ca o noapte cu lună furată. Dacă nu v-aș fi spus anii ei, de grăbit trecător prin lume și i-ați fi citit versurile, probabil a-ți fi căutat-o pe rețelele de socializare explorându-i expresia feței, a poemului, manifestările și plăcerile ei. Din păcate, Anta Raluca a fost asemenea unei lumânări pe trotuarul unei veri inimaginabil de fierbinte, un izvor de apă vie secat de lăcomia unui destin prea însetat și egoist. „Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Mă rătăcește-n drum și neființă/ Și cai nebuni, o herghelie-ntreagă/ Mă paște și mă calcă în ființă./ Nestăpânit, Cuvântul mă iubește./ Coline verzi, ascunsele hățișuri/ Le-am înmulțit în sufletul meu junglă/ Și-n tropot herghelia de cuvinte/ Și-o culc și o adăp în neștiință./ Nechează Armăsarul Soare/ Lovind copita în lumina verde/ Și mor în vis și mor și-aleargă/ Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Ideea în lumină se ivește/ De foame, gheara se trezește/ Cu pasul ei felin spre pradă/ Și sfâșie adânc, că mă iubește./ Dar mâna cade, o umbrește visul”.Mi-a plăcut foarte mult acest poem, „Nestăpânit, Cuvântul mă iubește”, de aceea l-am redat aici în totalitate pentru a vă provoca la un exercițiu de imaginație: un adolescent aparent absent în alegerea pașilor pe străzile orașului, ea fiind, de fapt răspunsul la îmbrățișările Poeziei, o tânără apostol trimisă să-și încerce norocul propovăduind lirismul în note chiar mai profunde decât ale poeților ajunși deja la maturitatea artistică, acea mansardă plină, aglomerată care nu mai poate oferi alternative pentru o reamenajare  interioară. 

        

Anta Raluca Buzinschi este unul dintre exemplele de autenticitate lirică oferită în dar de la ursitoarele, care îi știau prea bine scurtul itinerar prin văzduhul aglomerat al poeziei. Tânăra poetă, care ar fi împlinit în acest aprilie 57 de ani surprinde cititorul prin alăturarea imaginilor, prin construcția poemului în sine în care ideile poetice de un modernism extraordinar au o gravă încărcătură premonitorie a morții care nu avea să întârzie nicio secundă în plus. Clepsidra își cunoștea nisipul și cât i-ar trebui pentru a-și spăla mâinile în fața destinului, mărturie fiind multele poeme din singurul volum de poezie, „Versuri pentru aer”, apărut postum în patru ediții, cea definitivă fiind tipărită în 1997 de Editura Eminescu: „În ceasu-acela de-ntuneric/ de gheață clopotul tăcerii/ mă pregătea în veșnicie,/ lăsându-mi lutul cu însemne/ ca să-mi citească pomenirea” (Măslinul nopții) sau „Vorbind în gura mare de MOARTE și de RUT/ Nevoia de oglindă eu n-am avut nicicând./ Teamă nu mi-e de moarte, mai teamă mi-e de SOMN/ De aceea două aripi îmi sunt de-ajuns și-un gând.” (Posteritate).

Anta este adolescenta care, născută în aura poeziei, ocupă un nefericit loc în sala de așteptare a aducerii aminte, alături de alți poeți care ne-au întors spatele prea devreme, lăsându-ne să bănuim ce versuri minunate ne-ar mai fi putut oferi fiecare dintre ei: Iustin Panța (37 de ani), Ronald Gasparic (21 de ani), Cătălin Bursaci (18 ani), Daniela Caurea (26 de ani), Corneliu Popel (28 de ani), Daniel Turcea (34 de ani), Virgil Mazilescu (42 de ani) și mulți alții.

În aceeași notă a tristeții care declanșează o interesantă empatie poet-cititor sunt și versurile poemului „Anta” - i-aș spune chiar un poem testament, conturat în jurul ideii consummatum est: „Eu din cuvânt, încrezător și oarbă/ Îmi tai statuie-n stâlpii de la templu/ Să nu-mi uitați privirea și îndemnul./ Ca să trăiesc simbol, lumină vie/ Și logodită cu acest pământ/ Eu jertfă a zidirii mă ofer/ Să nu se mai destrame zidul/ De vis - ca să trăiți aici./ Să am un loc în lutul Țării/ Cu nume greu și stâlpi de vis/ Părinții mei să mă primească azi/ Și mâine, alți părinți să-mi țină pasul./ Nu vă speriați de lutul greu/ M-am pregătit demult, cu numele/ În unic sens, în litere de patru/ Sădite-n semn și-n cei doi stâlpi/ Ce sprijină intrarea ca și poarta/ Și pentru voi, în veci de veci/ Intrarea-n templu va fi ANTA.”

 material de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a revistei Sud, nr 3-4, martie-aprilie 2021

„...apei de-acum scoate-i malurile...”

 

Rezervarea pentru locul acesta de la masa amintirilor cu și despre scriitori aparține unei poete lăsată să se rătăcească între amintiri rămase în file prăfuite de cărți, în volume care nu știu să razbată singure peste ani, să cucerească impresii, mulțumiri sau aplauze. Pe această poetă am cunoscut-o într-un anticariat online din București. Eu priveam atent cărțile care îmi tot apăreau în fața ochilor, asemenea manechinelor pe podiumul prezentărilor de modă, parcă încercând să-mi atragă fiecare atenția pentru a vedea diferențele care ar putea să le departajeze în clasamentul preferințelor mele. Eu mergeam mai departe printre coperte, unele îmbătrânite, parcă resemnate în raftul lor virtual, altele parcă cerând o a doua șansă la lectură și apreciere. Undeva, printre toate aceste volume, cărora li s-a oferit șansa de a deveni vizibile internauților, pe o policioară, printre alte câteva zeci de titluri am observat unul care mi-a atras atenția în tot acest periplu pe internet, unde navigam în tăcere. Eu căutam fără glas, cartea era „Fără chip”. Și, oprindu-mă la ea, am luat-o cu mine, parcă eram prieteni de-o viață. Acasă a început să mi se destăinuie cu toate frumusețile ei de carte abandonată pe nedrept: „Eu nu mă apropii cu râul,/ cu mine luându-te./ Fiece drum să te afle/ cu pași dezlegați./ Ca nici o atingere să nu-mpuțineze tăria/ deplinei alegeri,/ eu nu mă apropii ca râul.// Eu un cuvânt îți întind,/ ca ziua dintâi,/ când dragostea/ sta abia ascunsă-n poruncă./ Neantul avea chipul nopții în care respiri,/ și-acum ca și-atunci,/ de-a valma cu sorii și fiarele.// Îți spun doar: – ce-aproape-i! –că poți să reintri/ în amintirea străveche și rece,/ în miez cu grădina în care-ntâlnirea/ și-acum cu nesaț se petrece…”

Și, totuși, chipul acesta are un nume, cândva istoric literar, doctor în filologie, cândva....o poetă: Ovidia Babu. Ea a știut cum să tremure în propriul ei vers, a știut să construiască minunate edificii lirice sculptându-le cu ustensilele unui talent aparte, lăsând la vedere imagini de un real modernism. Iată că și după 40 de ani, aceste imagini sunt vii și proaspete, atragându-ne atenția că exact ceea ce căutăm astăzi ca model de vers autentic congruent cu prezentul, el s-a scris la un moment dat, ca în poemul „Legământ”, dar s-a uitat: „Jur să nu intru în frunză,/ în măruntaiele pietrei să nu mă așez,/ mă leg în fugile apei să nu fiu,/ zadarnic pe toate să le privești,/ în nici o călătorie în jur, rotitor-ascunzișul/ să nu mi-l găsești./ (Tot trup îngroșat!/ - fie polenul,/ fie roua o altfel de carne...)// Dar, mai deplin decât despărțirea de tine și ele,/ vină răpirea dintre aceste cuvinte,/ luminii, în cel mai departe văzduh/ să-i ies înainte.” Poezia Ovidiei Babu este deosebit de cerebrală și, având această luciditate poeta se poziționează într-o defensivă care-i conferă o oarecare liniște dată de o aparentă resemnare. Ovidia Babu și-a triat emoțiile, și-a strâns cu atenție trăirile care au contat pentru ea în ecuația aprecierii vieții și lumii. Gândurile ei exprimate în versuri devin portavocea care evidențiază o experiență filologică amplă, bine gestionată și reflectată în poeme, cum ar fi de pildă „Întâlnire”: „Să spun de rădăcina zăpezii,/ să spun de suflarea care cerne cununi,/ să spun de văpaia ce rușinează lumina,/ și tu să te-afunzi alergând spre locul de nuntă,/ drumu-i prea lung/ și alunecos, pe trepte-n cuvinte...// Mai este o cale – pe dinafară – de întâlnire:/ fie, tot eu,/ dar pe altă oglindă așează-mă,/ așa, ca o salcie-ntoarsă,/ cu plânsul anapoda,/ și felul răsfrânt ca să mi-l dibui mai lesne,/ apei de-acum scoate-i malurile...”                 

Ovidia Babu a știut să alinieze cuvintele ca pe niște corpuri cerești unice și misterioase care alcătuiesc o constelație perfectă a poeziei. Poetă a senzorialului, Ovidia este cea care descrie aparent detașată emoțiile și senzațiile clipei trăite, necunoscutul devenind un teren de joacă lucidă în care interogațiile și răspunsurile devin deosebite metafore care se legitimează natural în cetatea poeziei: „Încremenește – îți spun - / sau învelește-te toată cu pleoapa!/ Așa, înzidită, de neînțeles pentru alții, tu ciudățenie fă-te,/ și nu pune încă vreun nume acestei atingeri./ Căci chipul clipei pe care o numeri încă nu-l știi;/ ziua de mâine abia o să ți-l arate,/ când va veni o albină, polenul frunții să-ți strângă,/ sau în puhoiul din coastă un zimbru s-adulmece,/ ori, ars, cerul gurii când osebit va tăcea/ de urmă de molimă ori urmă de stea.// ...Vei ști atunci că azi ai trecut printr-o floare,/ printr-un zid c-ai trecut,/ printr-o ciumă,/ sau prin sărbătoare.” 

Așezată pe valiza ei plină cu gânduri și vise, cu așteptări și iluzii, prea puțini au observat-o așteptând să fie chemată să mai recite o dată pe peronul poeziei. Prea puțini își mai amintesc de ea, de creațiile ei care tind să devină tot mai rapid poeme - ca titlul uneia dintre cărțile sale -  fără chip. Eu am văzut-o și am chemat-o să ne citească pe peronul poeziei.

 

 

material de Gabriel Dragnea pentru Rubrica PRETEXTE a revistei SUD, nr. 1-2 (ian-feb 2021)

Bogdan I. Pascu despre dragoste, tăceri nejustificate, despre iluzii și oameni

 

Ca în fiecare an, luna ianuarie este dedicată prin excelență – și nici nu se poate altfel – poetului Mihai Eminescu. Ne-am obișnuit cu versul lui prezent în școli, în scheciuri umoristice, amintit chiar și în versuri recitate în ritm de hip-hop. Și, totuși, simțim că parcă nu este de ajuns. Îl rechemăm pe Eminescu mereu în versuri proprii, reînviem melodii clasice pe versurile lui și le adaptăm modernului care ne îmbracă gândirea și activitățile cotidiene, îl omagiem în concursuri de literatură, denumim străzi sau parcuri cu numele lui, ridicăm statui care amintesc de un nume care, indiferent de motiv, fie că vorbim despre incultură, teribilism, răutate, impostură sau ignoranță, va rămâne acea rara avis care, indiferent de mărimea coliviei, ea nu va uita niciodată să zboare. Și, pentru că, oricum, sunt destul de mulți care vorbesc mult mai avizat despre viața și opera eminesciană, prefer ca în conținutul acestui material

să fac referire la un poet pe care nu vreau să îl las pradă nedreptei uitări care se cuibărește parcă prea repede și pe nesimțite în ființa noastră tot mai agitată în goana după succese, „mari realizări” sociale care nu fac altceva decât să relaxeze orgolii care durează atât cât privirile mai pot identifica o cărare. Poetul despre care voi vorbi în rândurile care urmează s-a născut în anul 1950, iar în acest ianuarie care tocmai a trecut ar fi împlinit 71 de ani. Din păcate, noi, cei care l-am cunoscut contabilizăm opt ani de când a fost chemat în cealaltă lume pe care o poetizăm, o descriem pe zeci de pagini de proză, o lume momentan interzisă, despre care noi, cei care încă mai pășim conștient pe alei, numărând anotimpuri, nu știm, de fapt, nimic. Bogdan I. Pascu, poetul anotimpurilor, al naturii îmbrăcate în simbol și taină și-a conturat fiecare poem plecând mereu de la o tulburare, o bucurie, o neliniște devenită convulsie: „Ce bun ar fi acum somnul/ să luneci în unda lui leșioasă/ ușor

ca un fulg cutreierând/ un spațiu iluzoriu/ fără început, fără sfârșit/ fără coordonate – fără un/ timp anume – fără trecut,/ fără viitor prezent deslânat/ mai cețos ca amintirile uitate/ de bunăvoie – rătăcite în cotloanele/ nebănuite ale subconștientului./ Somnul, port izbăvitor unde/ parâmele putrede/ ale visului se destramă încet/ lăsând să alunece în derivă/ ultimul vas naufragiat/ al speranțelor.../ Ce bun ar fi acum somnul/ netulburat al adâncului!” 

Despre poetul Bogdan I. Pascu, scriitor a peste 17 lucrări, Horia Gârbea mărturisea chiar pe coperta a patra a cărții „Cerul de pe frunte” astfel: „Autor discret, dar perseverent, iubind pătimaş poezia, Bogdan I. Pascu este un practicant al liricii care mai crede în virtuţile elegiei. El alternează stilul poetic oriental, în care a scris nenumărate versuri de tip haiku şi cel mistic de sorginte creştină, lăsându-se uneori influenţat şi de folclorul autohton. Bogdan I. Pascu are o carieră literară îndelungată şi construită atent. Totuşi, se poate spune că ultimele două volume îl reprezintă cu adevărat şi îl impun atenţiei cititorilor exigenţi.” Cele două cărți la care face referire Horia Gârbea sunt, într-adevăr, lucrări lirice reprezentative pe cartea de vizită a poetului. În „Umbra”, apărută la Editura Azero din București, poetul este deja un bun cunoscător al poeziei orientale, fie că vorbim de haiku, tanka sau renga. Chiar și aici, unde tehnica este foarte strictă, în compoziția acestor construcții scurte, dar complexe regăsim semnătura personală, amprenta poetică specifică lui Bogdan I. Pascu.

În „Cerul de pe frunte” și în marea majoritate a creațiilor pasciene, împletirea tainelor vieții cu trăirile personale, emoția atent lăsată să se întrevadă în vers, romantismul împrospătat adeseori  cu imagini în care clasicul se intersectează cu o respirație lirică nouă, toate acestea ni-l arată pe poet ca fiind un fin păstrător al celor mai bune sentimente și mostre de frumos: „Și lepădându-mi lutul prin durere/ Spre`acel ținut cuprins doar de tăcere/ Urca-voi scara cea închipuită/ treaptă cu treaptă încă o ispită/ Mai sus și urcă stropul de putere/ Tot lepădându-mi lutul prin durere./ (De-aș fi știut că`s hărăzit doar ție/ Nu îmi ardeam întreaga bogăție/ Nu perindam prăfoasele coclauri/ Și nu tânjeam coroanele de lauri/ Aș fi cerșit doar timpul avuție/ de-aș fi știut că`s hărăzit doar ție.)/ Înnegurată noaptea mă cuprinde/ În faldurile spaimei aburinde/ E cerul jos pământul o nălucă/ Și timpul risipit acum pe ducă/ În suflet doar speranța se aprinde/ înnegurată noaptea mă cuprinde.”

Trebuie precizat un aspect foarte important! Toate versurile prezente în acest material sunt inedite, ele nu au mai fost publicate niciunde. Cu mult timp în urmă, înainte de Marea Trecere, prietenul Bogdan I. Pascu mi-a dat spre păstrare peste 20 de poeme în manuscris, să le redactez la calculator și să le țin în așteptarea unui semn. Un semn care nu a mai venit. Dar, iată că după opt ani de absență de pe scena poeziei, am simțit nevoia de a-i rosti din nou numele în pagini de revistă:

„S-au înmulțit năierii de suflete necoapte/ Prin ape tulburi trece la început de veac/ Corabia răbdării în care toate zac/ În nefiresc de`adânca și nesfârșita noapte/ Și-n plasele țesute din gândul cel viclean/ Se`nșiră viitorul, deșert tot mai sărac/ Prin nevăzute ape iubiri și lacrimi fac/ Arc de triumf durerii cea fără de alean./ E cumpăna proptită în stelele de fum/ În apa din adâncuri cenuși doar poposesc/ Cuvântul, nerostire a tot ce`i nebunesc/ Pierdut e pe vecie la capătul de drum./ Se mai aud proroci proscriși ce povestesc/ Mileniul de tăgadă a tot ce a mai fost/ O lume fără capăt și fără de vreun rost/ Un babilon de spaimă în neamul omenesc.”

Ținându-i cărțile în mână și citindu-le cu voce tare, din dor de el, de prietenia lui îmi construiesc un vis în care el intervine completând momentul poetic cu noi versuri, proaspete, vii care vorbesc despre dragoste, tăceri nejustificate, despre iluzii și oameni, despre niciodată îndeajunsa noapte și mereu neanunțata moarte. În acest paragraf de final prefer să îl las pe el să vă vorbească despre poezie, așa cum a mai făcut-o în „Preambulul” cărții sale „Povara nesomnului” apărută în urmă cu 22 de ani: „Toate acestea și multe altele sunt plămada trăirilor mele poetice aflate <<sub povara nesomnului>> și a <<luminii>> ce vine din străfund de suflete înveșmântate în Cuvânt. Și ar mai fi de spus doar câteva cuvinte despre ceea ce cred eu că este Poezia, în rest tot ceea ce este cuprins între aceste coperți (…) vă aparține, așa cum vă aparțin acum trăirile poetului cât și sufletul său ce se frânge pentru voi toți cei ce mai credeți în taina veșnică a Iubirii și a Poeziei.”

 

material semnat de Gabriel Dragnea

 

 

Cortină peste nechezatul cailor

Astăzi nu am fost acasă!
Nici ieri sau acum două zile
și nici mâine nu voi fi.
Învăț noile reguli de circulație
în orașul pe care trebuia să îl părăsim demult.
Zilele acestea încerc să evit străzile
unde resemnarea are prioritate,
dar și chipurile obosite de atâtea măști
care își așteaptă rândul sub felinarele roșii,
imaginându-și cu ce culoare-a părului
îi va întâmpina în prag plăcerea.
Pe verde nu mai trece nimeni.
Toți sunt prevăzători și sceptici în fața clipei
care se mișcă prea repede
pe trecerea de pietoni,
pe culoarul de zbor al îngerilor
și-n ceasul gării cu geamul spart,
lovit cu piatra de ultimul poet al orașului
care nu a crezut niciodată în restricții,
în semafoare și atenționări meteo.


Cum pot să cred că acesta este ultimul sărut
în absența trenului care știe prea bine
care sunt și mai ales cum sunt despărțirile?
Încă mai există alei care ne cunosc intențiile,
visele, regretele, tăcerile,
încă mai sunt semafoare
care pot împrumuta culorile ochilor noștri.


Am strâns în arhiva personală și lumini și umbre,
ratate zboruri, păcate, dor și pietre-trepte,
și întrebări și rouă și paranteze drepte.
Din colecția mea lipsește, totuși,
cortina care cade peste nechezatul cailor.


Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

holger-hetzel.com

Aripi

 

Gândurile împrumutate

de la un arbore cu privirea înainte,

spre marea în schimbul de locuri cu cerul,

valurile devin plete peste sălcii

amintindu-le cum se plânge.

 

Sufletul, cadoul unei pietre

aruncată din mâna unui bătrân,

spre visele ce-atârnă de brațele nopții,

ultimele mere desenate

în culoarea regretului lui Adam.

 

Poezia aceasta, îmbrăcămintea unei noi dimineți,

curcubee evadate din buzunarele sfinților,

iar eu nu știu decât să tac privind un joc nou:

schimbul de aripi dintre îngeri și fluturi,

cine ajunge primul să învelească sufletul omului.

 

pinterest.com