Urmare a unui dezinteres aproape general, efect al altor numeroase strategii de marketing, multe fapte, evenimente și personalități culturale sunt aliniate la colțul cu vechituri ale istoriei, înlocuite de cele mai multe ori cu kitsch-uri îmbrăcate în glorie de moment sau cu prostia făcută public în numele relaxării și divertismentului facil. Există evenimente culturale, sociale și istorice care au adus cândva glorie acestor locuri pline de românism, tradiții, de idealuri neîngenuncheate și sacrificii consemnate. Astăzi, ele zac prăfuite între file de cărți condamnate la mucegaiul uitării. Tăcerea lor este tăcerea generațiilor care nu știu să privească, să asculte, să (se) roage. Ceea ce urmează este doar un exemplu de „așa nu”, care ar merita trecut în registrul situațiilor de urgență ale societății noastre tot mai consumatoare de inutil. Știu că este un exemplu mic și, cu siguranță sunt altele, mult mai importante și cu un impact mai mare asupra oamenilor de azi, dar merg pe ideea conform căreia „pic cu pic se face lacul”. Cred că o carte citită lângă o altă carte citită, ajutorul oferit cuiva după un zbor terminat brusc cu o aripă frântă, o piesă de teatru povestită celui de lângă noi, un pian în mijlocul naturii vii și un dans imaginat pe holurile celui mai vechi muzeu sau clădire a orașului, o simplă mângâiere pe obrazul plâns al unui copil, toate acestea sunt doar câteva fotografii ale unei existențe reușite. Nimic din tot ce se întâmplă în viața noastră nu completează în totalitate puzzle-ul unei existențe perfecte. Eu, sincer, nici nu mi-aș dori așa ceva pentru că, în primul rând cred în rolul pe care îl au antonimiile în viețile noastre pestrițe. Cred că, într-o mare măsură ne putem salva cromatica acestei vieți în ceva mai echilibrat, mai viu, mai atent la „lucrurile cu adevărat importante”, vorba lui Alexandru Paleologu.
Așadar, unul dintre bunii mei prieteni a fost plecat pentru câteva zile la Montpellier, în interes de serviciu. Tot comentând și inventariind atracțiile turistice, activitățile culturale ale zonei mi-am amintit cu o deosebită bucurie de un eveniment cultural de amploare care a avut loc la Montpellier cu foarte mult timp în urmă. Despre acest moment am aflat de la profesoara mea de limbă și literatură română din liceul anilor 90. Mai precis, acum 141 de ani, în ziua de 19 mai 1878, la un an distanță de crucialul moment al câștigării cu arma în mână a independenței noastre ca stat și națiune, poetul Vasile Alecsandri, Romulus Scriban și încă un poet din Târgu Mureș participă la un concurs literar organizat de „Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice”. La acest concurs literar, care a avut ca temă „Cântecul Latinității”, juriul format din Frederic Mistral, Charles de Tortolon (poeți), Alfred de Quintana, Graziado Ascoli (filologi) și românul Mihai Obedeanu îl declară câștigător pe Vasile Alecsandri pentru poezia „Cântecul gintei latine”. Dintre toți participanții italieni, francezi, spanioli, portughezi, sudamericani, în general creatori vorbitori ai limbilor și dialectelor romanice, juriul a convenit să-i ofere lui Alecsandri cupa aferentă locului întâi şi o fotografie cu dedicaţie. Realizată din bronz și având o înălțime de 38 de cm cupa are reprezentată în basorelief legenda lui Romulus şi Remus, dar și o inscripţie în limba latină: SURGE LUCE (Înalţă-te la lumină!).
Referitor la primirea extraordinarei vești, poetul scria astfel: „Nu puţin m-am bucurat de acest triumf, mai cu seamă că el a contribuit a redeştepta simpatiile confraţilor noştri latini pentru ţara noastră”. Nereușind să ajungă la festivalul de premiere, unde se strânseseră peste 60.000 de spectatori, Vasile Alecsandri a intrat, totuși, în posesia premiului său patru ani mai târziu, pe 12 mai 1882. Tot atunci îl cunoaște personal pe Frederic Mistral, chiar în reședința de vară a acestuia din satul Maillane. Atât de valoroase, atât de aproape de suflet i-au fost aceste obiecte, fapt pentru care ele au fost păstrate de autorul român pe masa lui de lucru de la Mirceşti pînă în ultima clipă a vieţii. La 42 de ani de la moartea poetului, atât trofeul din bronz cât și fotografia cu dedicație primită de la Alfred de Quintana au fost donate Academiei Române de către fiica poetului, Maria. Ulterior, în 1969 acestea au intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie a României.
Versurile lui Alecsandri au fost traduse în provensală, retoromană, latină, germană, polonă, maghiară şi ebraică devenind în scurt timp un poem răspândit și cunoscut în toată lumea: „Latina gintă e regină/ Între-ale lumii ginte mari;/ Ea poartă-n frunte-o stea divină/ Lucind prin timpii seculari.// Menirea ei tot înainte/ Măreţ îndreaptă paşii săi./ Ea merge-n capul altor ginte/ Vărsând lumină-n urma ei.// Latina gintă e vergină,/ Cu farmec dulce, răpitor;/ Străinu-n cale-i se înclină/ Şi pe genunchi cade cu dor./ Frumoasă, vie, zâmbitoare,/ Sub cer senin, în aer cald,/ Ea se mirează-n splendid soare,/ Se scaldă-n mare de smarald.// Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori./ Dar e teribilă-n mânie/ Când braţul ei liberator/ Loveşte-n cruda tiranie/ Şi luptă pentru-al său onor.// În ziua cea de judecată,/ Când faţă-n cer cu Domnul sfânt/ Latina gintă-a fi-ntrebată/ Ce a făcut pe-acest pământ?/ Ea va răspunde sus şi tare:/ „O! Doamne,-n lume cât am stat,/ În ochii săi plini de-admirare/ Pe tine te-am reprezentat!”
Mulți au scris și vorbit despre opera și personalitatea lui Alecsandri, dar se pare că tabloul cel mai reușit al descrierii poetului de la Mircești l-a realizat B.P.Hașdeu: „El a cântat toate dorinţele, el a plâns toate nevoile şi necazurile românimii, el şi-a îmbărbătat neamul. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-a fost specific românesc şi în talentul lui nici o pornire, care să nu fi fost specific românească”.
Anii au trecut, amintirile unor astfel de momente sunt tot mai șterse, interesul de a le scoate din praf este tot mai mic, la fel ca gradul de înțelegere a unor aspecte precum cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Poetul nu păstrează nimic pentru sine! Toate care rămân în urma lui sunt repere spirituale, hărți anti-rătăcire, rețete pentru ieșirea din tăcere și amorțire. Trebuie doar să ne îndreptăm atenția și respectul către tot ce au lăsat marii poeți și scriitori în urma lor, adevărate comori pentru "minte, inimă și literatură". Numai așa ne vom putea înălța la lumină.
Gabriel Dragnea
materialul rubricii PRETEXTE din Revista Sud, nr. 3-4, martie-aprilie 2019
 |
| cupa lui V. Alecsandri |
