Ea, regizor pe scena lumii

Ține minte! Floarea aceasta în culori adormite
Este împrumutată din grădinile frumoasei Amytis!
Când va cădea prima rouă peste omul nou
Se vor trezi culorile pentru un ultim tablou
În care îți vei picta gândurile neadormite
Pe cele mai ascuțite pietre cu vârful spre cer.
Vei păși stingher ieșind din culise
Și vei împrăștia uitate vise printre spectatori.
Sunt doar niște triști și rătăciți călători
Într-un teatru mut cu actori-păsări
Care-și caută zări în tabloul tău desenat târziu
Sub prima rouă ce scaldă brațele omului nou.
După ultimul oftat al celor ce plâng,
Cu brațul stâng să tragi cortina dorului,
A fiorului peste cimitirul vechi al poeților,
Al aezilor ce-și legănau cândva glasul și pasul
La marginea cetăților închise,
Dincolo de Porțile Promise Celor Vii.
Vei îngenunchea în fața clepsidrei tăcute
Și te vei înălța pe aripi de înger înjunghiate,
Dincolo de scenă, afară din cetate
În tabloul în care renaște o lume
Cu tine aproape și totuși departe.

tes.com

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Din spatele ușii închise

Am încercat de multe ori să-ți spun
Că pe un drum comun
Doar pașii noi, mărunți
Schițați în umbră de glezne înfrunzite
Se pot fotografia scăpând voit
Un ultim bănuț în Fontana di Trevi.
Am vrut să știi, din spatele ușii închise
Că nu există vise interzise!
Zilnic te înconjoară voci ce-ți vând aceeași știre
Și te învață cum să-ți îngropi în suflet
Vechiul bocet și dorul și privirea
În nevăzute, secrete cimitire.
Atât am vrut! Pe-același drum comun
Să te port și-n palme să-ți pun
Petale proaspete de glezne înflorite
Și un ultim bănuț pe care să-l scapi voit
În Fontana di Trevi.

twitter.com

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

9 ore și jumătate pentru 6 secunde

Până acum am citit istorii scrise cu mult timp în urmă, memorii și confesiuni devenite repere în înțelegerea unui trecut care ne-a dictat prezentul. Zilele acestea avem posibilitatea de a fi martorii unor acte istorice, care într-un viitor relativ apropiat vor face obiectul viitoarelor pagini de istorie scrisă. În baza acestui argument am considerat că sacrificând nouă ore și jumătate dintr-o noapte care părea că nu se mai termină, care îmbrățișa cu brațe de frig trupurile tot mai amorțite ale miilor de oameni încolonați nu este decât un semn de respect pentru cel care a închis careul regilor  României. De mâine, în anii care vor urma, toate aceste amintiri cu prinți, regi, coroane cu nestemate, palate și reverențe nu vor mai fi decât niște elemente și personaje care se vor confunda cu irealul basmului. Prezența mea de șase secunde în Sala Tronului a fost reală și această imagine vreau să o transmit copilului meu și, odată cu ea respectul față de trecutul istoric, tot mai diluat în uitare și nepăsare, într-un prezent tot mai incert și hrănit cu suficiență.

Gabriel Dragnea

În versul nostru...

În versul nostru purtăm același nume vechi
Cioplit în piatra râului, în stâncă încă vie
Și numai Cerul știe să ne-mblânzească pasul
Și glasul care-adună îngeri din pustie.

În versul nostru sunt tricolore-aripe
De fluturi arestați sub ceruri înjunghiate,
Furate de la îngeri ce nu mai pot să țipe
De-atâta frig stârnit de dezlegate geruri.

În versul nostru ne zidim și doruri și păcate
Și doar la sfinții mei răniți vreau să mă-nchin,
În casa mea să intru fără acte
În țara care plânge, cântă în limba lui Emin.

Gabriel Dragnea
(din antologia "România, pentru tine!", Ed. Armonii Culturale)

Drum în Lumină, maestre Radu Cârneci!

De ieri suntem mai săraci în lipsa versurilor cu care ne obișnuise zeci de ani la rând poetul Radu Cârneci, poeme create la umbra nevăzutelor aripi ale muzelor. Un mare poet, hăruit de Dumnezeu cu atenta aplecare asupra cuvântului! Eram adolescent când, la împlinirea celor 75 de ani sărbătoriți la Librăria Mihai Eminescu am avut deosebita onoare de a-i prezenta activitatea literară în fața zecilor de persoane prezente. Ne-au rămas miile de versuri despre care s-au scris zeci de pagini de aprecieri, Radu Cârneci devenind un reper important în literatura română. Dumnezeu să-i călăuzească sufletul spre Lumina veșnică!

...din dor, în rugi și toacă

Așa a fost să se întâmple...
Să-i crească muguri pe tâmple-ncărunțite,
Pe scena lumii, într-un rol confuz,
Iar eu să-mi desenez sub pași cărări de libertate
Cioplindu-mi doruri, vise pe margini de obuz.

Așa a fost să se întâmple...
S-a ridicat din râpi adânci și roșii mlaștini
Sorbind cu sete rouă în dimineți de taină
Râvnind la un albastru când peste suflet plouă,
La dezghețate flori pe galbena sa haină.

Așa a fost să se întâmple...
Să-și piardă iar copiii, să plângă și să tacă,
Umplând fântâni și râuri lungi, adânci,
În stânci să-nveșnicească nume, domni și prunci,
Născută-i România din dor, în rugi și toacă.

Gabriel Dragnea
(din antologia "România, pentru tine!", Ed. Armonii Culturale)

Poem în trei acte

Actul 1
Actorii intră în scenă mirați,
Martori la cearta fluturilor părăsiți de culori,
Cu zborul interzis la ferestrele îngerilor.
Cu priviri încețoșate, agitați
Își împart ultimele flori pe care vor sta
În ultimul tablou în care se vorbește
Despre iertare și renașterea lumii.

Actul 2
Pe fereastra înghețată a ultimilor poeți
Îngerii orbi din tura de noapte
Sculptează flori și petale, ape și păsări -
Inspirație și mister pentru un ultim poem.

Actul 3
Trenurile goale își curăță șinele ruginite
Și se vor întâlni pentru un ultim drum
În gările prăfuite în care ceasul își numără minutele.
Tăcerile cuceresc străzile, lumânările se sting.
În acordurile lui Wagner îmi aprind ultima țigară
Și zâmbesc din rândul întâi actorilor mei,
Decupați din ultimul meu vis despre viață.

smokeandmirrorsbar.co.uk

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"