Panait Istrati - Între datorie morală şi sursă de existenţă (publicistica, o dominantă a scrisului istratian) - partea I -

Dincolo de aceste două coordonate fundamentale care au contribuit la construirea edificiului literar de care beneficiem astăzi, consider importantă sublinierea aspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritual şi intelectual ale omului Istrati.

            O imagine polisemantică ni se dezvăluie în scrisoarea lui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919, şi anume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten Mihail Mihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutăria “prăpădită, murdară şi slinoasă” avea să-i ofere mai târziu o prietenie plină de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului. Mihail avea să fie călăuza unui spirit care urma să se trezească din amorţeală.

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

            Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”

            Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.

            Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură:   “ sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.”

            De ce datorie morală?

            Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşită voluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a fi ceasul deşteptător al masei amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de “glasul de la Villeneuve⁴”, care l-a impresionat pe Istrati “cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine⁵.”

Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt fragment)

“Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul vieţii mele, să-mi plec urechea  spre orice glas de deznădejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”⁶

            Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în articole de esenţă politică sau economico-socială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui.

            Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimii lui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă în “ceva mai bun, mai omenesc.”

            Căci “nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să lupţi pentru un drept, decât să pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i astfel să înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil? ”⁷

Spiritualitate şi cultură

“Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi, înălţimea morală, intelectuală, ideală la care a ajuns el”, spunea C.D. Gherea.

sursă foto: Nicoleta Butnaru

            Nu putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere care, “în negura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români.

            Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene.  Cu cât deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopăr – spre surprinderea mea – parfumul limbii române pe straie frantuzeşti .

            Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat în “reflecţiile” sale “din orele de singurătate”: teama de mediocritate. Dar, iată că vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa “Artele şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania.

            Propunându-şi o “confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului său” ⁸, prin “Artele şi umanitatea de azi” se contura ideea conform căreia “viaţa spuirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceea care ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele cele mai înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală e aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtor civilizaţii”.

            Revista franceză La Liberte avea să aprecieze discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu titlul “Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema abordată este “o palmă dată epocii noastre, care ne înviorează obrazul”. O altă publicaţie, L`echo d`Oran (7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati că “arta nu trebuie să slujească, în principal, decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.⁹

            “N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic”, spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea că arta este cea care clădeşte moral prin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatul său critic, nu poate să nu facă referire la capitularea “artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul unei cât mai confortabile stări materiale”.¹⁰

            În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati scoate în evidenţă “arta pentru nimic” schiţând sumar, dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi în două mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistul revoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii  în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist. Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii, la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”.

Placă memorială Panait Istrati, 24 rue du Colisée, Paris 8

            Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatorului desăvârşit şi dezinteresat de “laudele” care l-ar putea “mâhni peste măsură”, Panait Istrati, în eseul-manifest Ceva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornică şi viguroasă conform căreia “când religiile se năruie şi când toate doctrinele sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot al frumosului etern, mai poate reclama dreptul la direcţia morală a umanităţii”. Şi, cum o direcţie morală adevărată se poate trasa doar cu ajutorul artei adevărate, lui Panait Istrati nu-i rămânea decât speranţa în izbânda artei “care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind “singura care nu ne înşeală niciodată”.

Bibliografie:

1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12;

2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32;

3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;

4. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p.19;

5. Idem;

6. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, articolul “Scrisoare deschisă către dreapta”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992;

7. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.311;

8. Alexandru Oprea, op. cit., p.282;

9. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.489;

10. Idem, p.489;

                                        material realizat de Gabriel Dragnea - din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”

“Singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă”

interviu cu poeta Ana Blandiana (Otilia-Valeria Coman)

(n. 25 martie 1942)

- Otilia Valeria Coman şi Ana Blandiana...

- Am o adevărată colecţie de nume... Aţi uitat să-l spuneţi pe cel mai important. Toată lumea îmi spune Doina. Doina este singurul nume care este absolut neoficial, nu am fost botezată cu el şi nu este în niciun act şi, totuşi, toată lumea mi-a spus întotdeauna aşa. E ciudat dar, deja am două nume în buletin foarte frumoase, Otilia şi Valeria şi nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu unul dintre ele. Poate că numele au şi ele destinul lor.

- Cum s-a născut, numele în sine, Ana Blandiana?

- Ana Blandiana s-a născut când eu aveam vreo 16-17 ani. Am scris la “Revista Tribuna” din Cluj nişte poezii semnate aşa pentru că eram un grup de prieteni din aceeaşi clasă şi fiecare am semnat cu un nume cât mai răsunător. Blandiana era satul mamei iar, Ana era rima pentru Blandiana. Fiecare am trimis la “Revista Tribuna” poeziile pe care ni le citisem reciproc. Ale mele au apărut şi m-am simţiit vinovată, dovadă că nu prea ştiam ce înseamnă “pseudonim”. Mi se părea că am făcut ceva incorrect şi am scris o scrisoare scuzându-mă că, de fapt, pe mine nu mă cheamă aşa şi totul a fost doar o glumă. Urmarea a fost că un redactor de la această revistă a venit la Oradea, unde eram elevă. Cu prilejul ăsta a aflat cine sunt de fapt şi că tatăl meu este la închisoare şi atunci mi-a spus că a fost norocul meu şi ar trebui să rămână aşa pentru că, în condiţiile normale nu aş fi putut publica. Şi, oricum, această aventură literară nu a durat foarte mult deoarece, o profesoară din Oradea a scris tuturor publicaţiilor din ţară că sunt un duşman al poporului şi nu trebuie să fiu publicată. Acest document a apărut acum câţiva ani într-o carte de documente din arhivele Iaşiului, publicată de Lucian Dumbravă. Deci, iată că a ajuns şi la Iaşi. După ce a trecut totul şi eu am devenit un adult mi-a fost jenă de cât de sonor este numele meu dar, ar fi fost mai neserios să îl schimb a doua oară. Deja, Ana Blandiana eram eu.

- Aţi folosit acum ceva vreme în urmă expresia “fericirea poeţilor”. Sunt fericiţi poeţii?

- Da, cred că da. Indiferent de cât de dramatică viaţă ar avea, nu cred sau, cel puţin, nu sunt în stare să-mi imaginez ceva mai minunat decât sentimentele care te încearcă după ce ai scris ceva care, poate, nici măcar nu este adevărat. Dar simţi că ai rostit “cuvântul care exprimă adevărul”, asta ca să citez un poet mult mai mare.

- Ce înseamnă, de fapt, poezia pentru dumneavoastră?

- Este izvorul tuturor lucrurilor, tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea, inclusive cărţile de proză, inclusiv implicarea mea în viaţa public. Toate aceste activităţi extraliterare au avut la origine legătura dintre mine şi poezie şi datoria pe care am avut-o faţă de poezie.

- Dacă aţi avea din nou posibilitatea de a vă întoarce în timp, să aveţi iar 25 de ani, conştientă de tot ce aţi trăit până la momentul întoarcerii, ar mai fi scrisul un mod de a fotografia clipa? V-aţi mai apleca asupra scrisului?

- Da, fără îndoială. Scriam cândva că, singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă. Nu eu am ales, ci am fost aleasă şi cred că este cazul tuturor scriitorilor, al artiştilor, în general, indiferent de domeniu. În măsura în care sunt autentici, talentul nefiind o opţiune.

- Cum aţi putea recunoaşte un scriitor autentic? Aceeaşi întrebare i-am adresat-o şi d-lui Nicolae Manolescu, dar era vorba despre recunoaşterea unei cărţi bune.

- Nu pot să explic, dar simt. Mi se întâmplă, chiar de prea multe ori să mi se aducă versuri nepublicate şi am sentimentul că simt corect care sunt creatori adevăraţi şi care nu.

- Din atitudinea poetică şi socială reiese că nu doriţi să rămâneţi datoare nimănui. Care este cauza intransigenţei dumneavoastră?

- Da, este o poezie scrisă în prima tinereţe şi cred că, într-un anumit fel, m-am purtat aşa toată viaţa. N-am acceptat niciodată să primesc, am făcut cât am putut pentru a oferi.

- Ce poate compromite destinul unui scriitor?

- Cred că, în cea mai mare măsură, oportunismul.

- Dar n-ar putea fi şi o poartă deschisă pentru un scriitor?

- Nu, chiar dacă pare, uneori. Există experienţa ultimilor 50 de ani în care oportunismul nu a făcut decât să îngroape talente. Chiar dacă le îngropa în onoruri.

- Cum apreciaţi poezia tânără, poezia actuală?

- Primul lucru extraordinar care se poate spune este că se scrie în continuare, într-o lume care nu mai pare interesată deloc de poezie şi, totuşi, poeţii continuă să se nască şi să nu se dezică. Adică să se supună chemării şi destinului lor. Vedeţi câte cărţi de poezie apar, ceea ce este, în sine, o dovadă că sunt autentici pentru că, efectiv, nu mai au niciun interes. N-ar avea niciun interes să-şi canalizeze viaţa pe un drum carte este, sigur, din toate punctele de vedere, perdant.

- Care este diferenţa dintre poezia prezentului şi cea a tinereţii dumneavoastră literare? Există diferenţe?

- Criticii literari ar zice că, da. Eu sunt convinsă că nu sunt diferenţe pentru că nu există diferenţe esenţiale nici măcar între Homer, Shakespeare şi Rilke, de exemplu. Poezia cu majuscule şi în autenticitatea ei nu este circumstanţială. Sigur că există caracteristici ale diverselor epoci, ale diverselor temperamente, ale diverselor sexe, dar, în măsura în care este adevărată şi mare, poezia este aceeaşi. Aşa cum, în trecut, pictorii încercau să semene cu maeştrii lor nu să se deosebească de ei şi, în felul acesta deveneau ei înşişi originali. Tot aşa şi poeţii.

- Aveţi ceva de reproşat lumii cultural româneşti de acum?

- Da, faptul că se lasă pradă unui fenomen care seamănă cu “fenomenul Piteşti”. Sunt învrăjbiţi ca să nu poată să devină solidari şi să nu reprezinte o forţă. Tocmai pentru că, eu personal cred asta, n-am scris niciodatăniciun cuvânt rău despre niciun coleg şi n-am răspuns niciodată vreunei insulte care venea din lumea literară.

- Încerc să găsesc o întrebare de încheiere a interviului nostru, într-o notă optimistă, în condiţiile în care afară plouă şi cititorii, încă vă aşteaptă autograful. Cum aţi vrea să se termine acest interviu?

- Aţi pus o întrebare pe care mi-a adresat-o şi George Arion, cred că la primul interviu al vieţii mele şi eu i-am răspuns: “zâmbind”.

                  interviu realizat în 2004, cu prilejul lansării a trei cărţi de poezie ale Anei Blandiana la Librăria Humanitas din Bucureşti

Paznic peste înserări

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce cântă

Tristeţea din sonete, suspinele din valuri,

Doar noaptea-n aşteptare tăcerea mă încântă

În greutatea clipei peste străine maluri.

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce râde

În agonia zborului rănit, pierdut şi nins

Amurgul mă priveşte şi ceaţa îmi surâde

Când îmi schiţează şters frânturi de paradis.

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce-aşteaptă

Zâmbete timide pe-aripi de pescăruşi

Cu dorul cel sfârşit în iz de pâine coaptă

Şi flori de măr albastre pe nedeschise uşi.

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce plânge

Eternitatea clipei pierdute prea curând.

Un vis deschide cercul, renaşterea din sânge

Mă voi hrăni cu noapte, dar nu se ştie când.

Gabriel Dragnea [Adjudeanu ]