„Numai tristețea cade în rafale”

          Tânărul de 35 de ani care debuta în paginile antologiei literare 13 Poeți și-ar fi dorit, chiar și la modul ironic, cum au afirmat unii prieteni ai lui, să debuteze editorial la 47 de ani, asemenea lui Tudor Arghezi. I-ar mai fi trebuit cîteva luni pentru a-și pune planul în aplicare. Dar undeva, Sus, la Marea Ședință în care se decide soarta sufletelor s-a hotărât că mai este nevoie de un poet. Nu știm de ce, nu știm pentru ce, un lucru, în schimb, este cert. Prin sertare și pagini de revistă rătăcesc versurile unor poeme care nu s-au întâlnit niciodată între copertele unei cărți care să poarte numele autorului lor.

foto de Floriean Simion în 
ziarulrevolutionarul.ro

          În plină tinerețe a frecventat cenaclul literar „Ion Popovici Bănățeanul” din Lugoj și a lucrat ca ziarist la Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului”, la săptămânalul „Lugojul” în perioada 1992-1997 și apoi la săptămânalul „Actualitatea lugojeană” din 1997 și până în anul plecării sale definitive. Printre puținele lui reușite literare menționez prezența lui în Cartea poeților, Ed. LugojPress, în 1994, dar cea mai importantă care merită discutată este apariția unui grupaj de versuri ale sale în antologia 13 Poeți, amintită mai sus.

          Încă din paginile introductive ale volumului dedicat debutanților, criticul Alex Ștefănescu îi remarcă lirismul subliniind că poetul „Claudiu Bazalt, în versurile sale enunțiative, oraculare, se încumetă, cu juvenilă temeritate, să dea o replică lirică «necuvintelor» lui Nichita Stănescu, recurgând la «necuvinte», adică la o reinvestire a limbii cu un sens primordial.”

          Ce poate fi mai apreciativ la început de parcurs poetic decât să primești astfel de încurajări, într-un context în care să apară numele lui Nichita?

          Poetul Claudiu Bazalt nu încearcă să forțeze cuvântul și nici nu are nevoie. Nu trebuie să caute mult metafora esențială care să surprindă. Ea vine natural, ca urmare a unei chemări blânde, protectoare, cum nu se poate întâlni decât între parantezele unei relații speciale, așa cum întâlnim în cazul poeților autentici. Iar poetul lugojan care nu a putut refuza plecarea atât de devreme dintre oameni, da, era un poet autentic: Codru/ Haideţi, cuvinte-ale mele, încă un pic/ aici or să vă sfârtece hoitarii/ şacalii/ N-am otrăvit fântânile/ n-am ars lanurile/ Da, am pierdut/ pentru că ne-am îngropat/ morţii/ pentru că am oblojit rănile/ luminii/ pentru că nu aveam nimic/ de uitat/ Haideţi cuvinte/ reîntoarceţi-vă în codrii/ trupului meu.” (Codru).

          Nu l-am cunoscut personal, nu l-am cunoscut nici măcar atât cât să spun că, măcar prin lectura poemelor lui ne leagă timpul. I-am aflat versurile anul trecut, achiziționând dintr-un anticariat exact antologia lirică apărută în 1988 la Ed. Eminescu, una dintre foarte puținele dovezi scrise cu poemele lui. Dar atât cât a reușit să publice, poetul Claudiu Bazalt a demonstrat cu ușurința creatorului care răspunde unei chemări mai presus de el, că versurile lui sunt parte a unui strigăt mut, în urma căruia nu rămân decât aceste cuvinte: „Bătrînul găsește în cartea/ de cititre a nepotului/ o floare albă// găsește în coperta albastră/ a buletinului fiului/ o femeie roz// și-n haina aruncată pe o laviță/ a soției o/ cărticică neagră// își scoate apoi pipa din gură/ și o scutură lovind-o de treaptă// din ea cad oase.” (Bătrânul cu pipă)

          De cele mai multe ori poezia lui este un mod aparte de a povesti secvențe scurte, dar percutante, detalii semnificative ale unui spațiu în care el este martorul întâmplării. Construcția gramaticală este formată din verbe ale unui prezent trăit de poet care continuă în imaginația cititorului, chiar și după ce s-a încheiat poemul: „Bărbatul cu fruntea de culoarea/ câmpului acoperit de nori în amurg/cu buzele iertate de sânge/ își ține mâinile pe masă// De cealaltă parte a ei/ singurătatea// Pe masă/ pe foaia cea îngălbenită/ o rază luminând/ ungherele cuvintelor/ ca o lanternă/ hoțească” (Metafizică în stare solidă).

          În finalul prezentării autorilor din partea introductivă a antologiei 13 Poeți, Alex Ștefănescu, gândindu-se probabil la aspecte sau decizii care țin de liberul arbitru al fiecăruia, nu cred că avea să bănuiască vreodată că „accidentul biografic” poate fi egal cu plecarea definitivă a poetului, în anul 2000: „[…] dacă nu va interveni niciun accident biografic, Claudiu Bazalt va fi unul dintre poeții noștri de familie. Lirismul său fulgurant, transmițător de revelații, este singular în poezia noastră: «Numai tristețea cade în rafale// Fericirea/ fulg purtat de vânt/ deasupra capetelor/ încruntându-se printre priviri/ printre mâini/ așezându-se apoi liniștit/ în gura deschisă, somnoroasă/ a unei reptile.»

material care va apărea în numărul 5-6, mai-iunie al revistei Sud.

Am scris o carte nouă: "Regizorale", Ed. Neuma

 Am deosebita bucurie de a vă anunța că a apărut noul meu volum de poezie, "Regizorale" la Editura Neuma. Mulțumesc prietenilor mei scriitori Victoria Milescu, Alexandru Cazacu și Vasile Grigore (redactorul șef al revistei Sud) 
pentru toate încurajările primite, dar mai ales poetului, criticului și dramaturgului Horia Gârbea (recent reales la conducerea Filialei Poezie București din cadrul Uniunii Scriitorilor din România) pentru încrederea acordată textelor care alcătuiesc acest volum, pentru sprijinul continuu și comunicarea deosebită care au condus la realizarea acestei frumoase cărți de poezie.

Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii Neuma, la adresa de mai jos.

https://edituraneuma.ro/carti-neuma/regizorale-detail

Recviem și colind în luna geminidelor

Tot mai rar, omul urbei, prins între zidurile propriilor gânduri, frământări și neputințe nu mai îndrăznește să meargă din ușă în ușă pentru a vesti în modul cel mai frumos și creștinește Nașterea Domnului. Altele sunt prioritățile și poate că simpla prezență la ușa vecinului generează acel sentiment de ridiculozitate, de poziționare greșită în raport cu satisfacerea nevoilor de bază. Puține mai sunt locurile unde colindul se manifestă între parantezele momentelor tradiționale creștine.

Totul se simplifică, începând cu rugăciunea de seară și un semn al crucii croșetat în fugă pe pieptul obosit și până la datoria de a transmite mai departe copiilor noștri ștafeta unor obiceiuri și tradiții românești importante. Ele pierd tot mai mult teren în fața manifestărilor și sărbătorilor occidentale, îmbrățișate rapid ca-ntr-un gest reflex și asimilate fără prea mare discernământ  în numele unei globalizări care tulbură conștiențe minore. Ne vor rămâne palide amintiri pe buzele bătrânilor și zeci de cufere cu nume și cărți, înregistrări audio și reviste, toate arhivate cu grijă într-un loc unde majoritatea nu va știi să caute. 

Un poet dintre aceia despre care se va vorbi prea puțin sau chiar deloc este și Costache Ioanid, un poet creștin născut în 1912 în Comăndăreștii Bucovinei de Nord. După terminarea în 1934 a Academiei de Artă Dramatică proaspătul absolvent deschide o primă expoziție de sculptură caricaturală, ca mai apoi, în decurs de 18 ani să mai deschidă încă șapte expoziții la Iași și la București. Se pare că, în 1940, citind în parc dintr-o Biblie este observat de rude apropiate celebrului pastor Richard Wurmbrand, care îl invită pe Ioanid la Biserica Lutherană. Acesta este începutul noii vieți în Hristos, ceea ce îl determină să scrie primele poezii creștine. În anii care au urmat, deoarece a refuzat să scrie în favoarea regimului comunist, Costache Ioanid este anchetat de mai multe ori fără a se dezice de credința sa. În timp devine unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz sau Constantin Goran. 

Drept exemplu de poezie creștină scrisă de Ioanid am ales versurile poemului „Domn, Domn să-nălţăm!” pe care o redau aici integral: „Am pornit să colindăm,/ pe la geamuri să cântăm,/ să cântăm cu bucurie, îngerii cu noi să fie!/ Am pornit să dăm de veste/ c-a venit un Prunc în iesle./ A venit pe iarbă rece/ ca pe oameni să-i încerce.// A venit pe sub şindrilă/ ca să vadă cui i-e milă./ A venit pe buruiană/ ca să vadă cine-L cheamă.// Cine-L cheamă în ogradă/ capătă în toate roadă./ Cine-L cheamă în pridvor/ capătă un Salvator.// Cine-L ia cu el în casă/ are-o viaţă luminoasă./ Cine-L ia la el în piept/ are-un cuget înţelept.// La poarta Sionului/ sta-va Fiul omului,/ să primească fericit/ pe cei care L-au primit.// Să ne-mbrace-n haine noi/ cum L-am îmbrăcat şi noi/ Să ne-mbrace-n strai curat/ cum şi noi L-am îmbrăcat.// Să ne ia cu El în casă/ cum şi noi L-am pus la masă./ Să ne dăruie bucate/ cum şi noi I-am dat de toate.// Floricică de sulfină,/ să ne dea Isus lumină,/ să ne scrie-n cartea Lui/ cu pecetea Mielului!// Mielul cel din Betleem/ să ne facă să veghem!/ Mielul cel de pe calvar/ să ne dea Edenu-n dar!”
            Decembrie nu este doar luna cu o simbolistică aparte pentru creștinătate, dar este și momentul în care geminidele creează o imagine deosebită. În căderea lor, cerul pare plin de săgeți trase din înalt spre o lume care nu se cutremură și nu se lasă impresionată. Astfel putem vorbi despre naștere și moarte într-un spectacol grandios al universului. Un univers care și-a primit marii creatori cu brațele deschise, chemându-i să devină un întreg cu spațiul care i-a inspirat și hăruit. Printre aceia care au fost chemați să bucure cerul în decembrie se numără Ion Creangă, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Dinu Lipatti, Petre Țuțea, Marin Sorescu, Spiru Haret sau I.A.Brătescu-Voinești.
            Așadar, un recviem pentru cei care au devenit stele și un colind care ne vestește cea mai frumoasă naștere sub steaua creștinătății.

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista SUD (nr. 11-12, nov-dec 2022)

Emil Botta sau gestica emoțiilor

 „Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”

          Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
          Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
         

Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
          Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea

în Revista Sud, nr. 9-10, sept.-oct. 2022

Confesiune

Încă de la început,

când din aglomerația de liniști

s-au născut întrebările cu și despre pași

am intuit o oarecare frumusețe a drumului

fără indicatoare sau gps

sau măcar sfaturi din cel mai banal

ghid despre viață, om și lume.

Mi-au fost de ajuns

harta marilor eșecuri 

ascunsă în ultimele lacrimi 

ale tatălui A

și ecoul întrebării "De ce mie?"

devenită pecete pe toate diminețile

peste care se așezau neputințele,

păsări oarbe într-un labirint al tăcerilor.

A rămas mama, 

autoarea manualului universal

despre sacrificiu,

iubita M, leagănul inimii, al emoțiilor,

certitudinea și echilibrul 

într-o singură îmbrățișare

și privirea-poem a copilului T, 

neatinsă de stridentul lumii.

Pe scena timpului

ne ajutăm unul pe celălalt să înțelegem 

cum pot fi îmblânzite minutele

în clepsidra care numără

trădările, îmbrățișările, rănile

și eliberează uitarea.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

Confesion de Tess Azalea

Trenul nostru

lui Emil Botta

Trenul nostru 
Nu se va opri niciodată.
Va merge dincolo de
Bâlciul Deșertăciunilor,
în paralel cu Styxul,
tot mai aproape
de orizontul cailor exilați
în anotimpul melancoliilor
trăite de cerșetori și poeți.
Trenul nostru
nu se va opri niciodată.
Tropăind pe șinele
ca două destine gemene
nu ne lasă secunda
ultimei îmbrățișări
sub Raiul în așteptare.
Îl salutăm din mers pe Don Quijote
și râdem în fața vântului
neputincios să miște nicio moară.
La nr. 52 nu mai stă nimeni.
Pe măsuța-martoră
a tăcerilor cusute 
la reverul poemelor tale,
un telefon încă sună.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

The train - Simone Butturini

Netrăite de nimeni

Pe strada ca o arteră spre inimi,
Mă alătur călăreților cu pacea
Sculptată pe lănci
În singura noapte când se repetă
Scena căderii în primul păcat,
În numele unei libertăți
Netrăite de nimeni,
Niciodată.

Trupul meu, o epavă izgonită din Rai
Ruginind sub ploile orașului orb
Cere o arestare definitivă
Pentru ilegalul zbor din visul nocturn
Când aripile lor coborâte în bernă
Tremurau la comemorarea
Păsării Albastre a Fericirii
Netrăite de nimeni,
Niciodată.

Pe strada ca o arteră spre inimi,
Trupul meu, o epavă izgonită din Rai
Mimează existența unicului
Arbore de jad și singurătatea lui
În mijlocul mării.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

wallpapercave.com