Enciclopedia Scriitorilor Români Contemporani de Pretutindeni

          După mai bine de șapte ani fratele Traian Vasilcău, poetul român de peste Prut mi-a reamintit că sunt parte a proiectului editorial în care sunt reuniți 1146 de scriitori români, selectați din toate zonele lumii. Lucrarea

 "ENCICLOPEDIA SCRIITORILOR ROMÂNI  CONTEMPORANI DE PRETUTINDENI", lansată zilele acestea la Biblioteca Națională a Republicii Moldova este un succes fantastic al academicianului Mihai Cimpoi și al poetului Traian Vasilcău, amândoi reușind să construiască un edificiu cultural de referință pentru patrimoniul cultural românesc. Acesta este rezultatul unei ambiții

extraordinare, o muncă depusă cu maximă seriozitate și asumare vreme de aproape 10 ani de zile. Apariția acestei lucrări mă onorează foarte mult, de aceea aduc și aici mulțumiri celor doi binecunoscuți și valoroși autori, mai ales poetului

Traian Vasilcău care a considerat că merit să fiu prezent printre atâtea nume de scriitori români contemporani, personalități cu adevărat valoroase pentru contribuția adusă pe plan literar. Îi felicit și eu pe toți colegii și prietenii mei care se regăsesc în paginile acestei ample lucrări și mai ales pe autorii ei, care se bucură alături de noi pentru această minunată realizare.

"Moș Crăciun”, colindul lui Ștefan Cruceanu!

          „Moș Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeți/ Și aduce daruri multe/ Pe la fete și baieți. // Din bătrâni se povestește/ Că-n tot anul, negreșit/ Moș Crăciun pribeag sosește/ Niciodată n-a lipsit”. Nu a lipsit nici din copilăria mea, în care, toate vacanțele mele de iarnă le petreceam la Adjud, la bunicii din partea mamei. Copil fiind am învățat și eu versurile multor colinde pe care, ierni la rând, le cântam din casă în casă, la ferestrele vecinilor apropiați, alături de verișorul meu Ionuț. Pot să mă laud că știu ce înseamnă bucuria primirii în casă, cântând la gura sobei în fața tuturor membrilor familiei casei colindate, cu toții strânși să ne asculte. Timizi, cu teama de a nu ne încurca, de a nu uita versurile, ne împleteam emoțiile cu bucuria, zâmbetul spectatorilor noștri care, în șoaptă, cântau cu noi bătând ușor din palme sau lovind încet podeaua cu piciorul, parcă încercând să ne păstreze pe amândoi în același ritm. Am trăit și momentul în care ne înghețau picioarele și gluga hainei era parcă prea mică pentru a opri vântul care, în anumite locuri se manifesta în voie lovindu-ne fața îmbujorată și înlăcrimată de frig! Dar nimic nu ne oprea din misiunea noastră de a aduce vestea bună în casa oamenilor! Iar ei, cunoscându-ne, ne așteptau cu tot felul de bunătăți făcute în casă, cu dulciuri de tot felul, bucuroși că le-am călcat pragul. Inevitabil, din repertoriul

nostru nu avea cum să lipsească atât de bine cunoscutul colind „Moș Crăciun cu plete d`albe” (așa cum apare în antologia lui Gh. Cardaș, Poezia românească dela origine până în zilele noastre, apărută la Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar”, București, 1937; de aici intuim ideea originală a poetului care și-l imaginează pe Moș Crăciun având plete dintre acelea, albe, de aici și forma prescurtată).
Anii au trecut și, alte generații, la rândul lor, au învățat aceste versuri care aduc bucurie și zâmbet în miezul iernii. Dar, trebuie să recunosc că nu m-am întrebat niciodată cine a scris aceste versuri care au ajuns, în timp, pe buzele atâtor milioane de copii! Presupuneam că este o variantă tradusă și adaptată a vreunui colind străin sau, pur și simplu versuri populare care au reușit să treacă granițele atâtor generații! Dar, citind din antologia lui Gh. Cardaș, la care am făcut referire mai sus, l-am descoperit cu totul întâmplător pe însuși autorul acestui tradițional colind pentru copii: Ștefan Cruceanu. Încă de la apariția acestui volum colectiv de texte, despre acest poet nu s-au știut prea multe informații precise. Până și data nașterii sale este incertă, 1872! Gh. Cardaș, autorul acestei antologii precizează doar atât: „Despre Ștefan Cruceanu, talentat poet, cunoscut prin câteva poezii originale, nu avem suficiente date biografice. S`a născut pe la anul 1872 și a fost medic la Paris. A colaborat la revistele: „Lumea nouă literară”, „Convorbiri literare”, etc... În 1898 îi apare la Iași un volum de versuri intitulat „Lacrime”. Antologia „Parnasul Român” (Brașov, 1892), i-a popularizat poeziile: „Visul codrului” și „Cântăreț”; iar alte culegeri de versuri i-au

răspândit frumoasa și tradiționala bucată „Moș Crăciun”, pusă pe muzică.”
Mă întreb, acum, în aceste vremuri în care împrumutăm sau cumpărăm semnături străine, ce facem cu ale noastre care au condus spre lumină atâtea generații de părinți și bunici? Îmbrățișăm repere, acțiuni, modele și comportamente străine, multe dintre acestea înlocuindu-le pe ale noastre, tradiționale, pline de profunzime și sens, unele îzvorâte chiar din vechile scrieri sau învățături creștine. De prea multe ori ne îmbrăcăm cu haine care nu ni se potrivesc și ieșim pe stradă fără să ne pese dacă ne reprezintă sau nu. Alergăm după noi suveniruri de pe tarabele lumii întregi, îngropând tot mai adânc în spatele grădinii mii de dovezi ale existenței drumului până la noi. Oare câte lucruri care vorbesc despre noi s-au aruncat sau le-am lăsat să se deterioreze, urmând apoi a ne întreba într-un mod nevinovat și dezorientat „cine suntem?” Ar trebui să ne fie teamă că, fără o analiză serioasă, în profunzime asupra unor astfel de lucrări vechi și reeditarea lor, viitoarele generații se vor privi în ochi, tot mai dezorientate, tot mai liniștite și mulțumite în preajma a ceea ce au, starea de suficiență devenind deja o modă, un curent social în plină dezvoltare, o capcană în care cad „doar cei ai nimănui”. Într-adevăr, se poate trăi și fără să se știe cine a scris „Moș Crăciun cu plete dalbe”, care sunt marile minuni ale lumii sau fără să ne putem descrie bucuriile și frământările, dar oare cum și cât vom putea rezista pe un traseu fără marcaje, mai ales când alegem să fim niște păsări legate la ochi într-un zbor inconștient pe întuneric?

material semnat de Gabriel Dragnea
pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD

Altharul lui Cronos este gata!

Cartea este gata! Coperta este puțin

modificată față de varianta pe care, probabil, deja o știți de pe facebook, dar în forma aceasta este mult mai luminoasă și scoate în evidență titlul în contrast cu fundalul ales. Așadar, vă aștept la prezentarea ei vineri, 22 noiembrie, la ora 14:30, la Târgul de Carte Gaudeamus, Pavilionul B2 Romexpo, standul 143 (Editura SUD - ACTIB).

Altharul lui Cronos, o certitudine

          Conform programului stabilit deja, cartea mea de poezie "Altharul lui Cronos" va fi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus, vineri, 22 noiembrie, la ora 14:30. Volumul este prefațat de prof. Mihaela Grădinariu și va apărea la Ed. Sud cu sprijinul Asociației pentru

Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB). Așteptând cu nerăbdare ieșirea ei de sub tipar, pot să vă arăt doar variante ale copertelor aflate în lucru. Din prefața scrisă cu mare atenție și la obiect de prof. Mihaela Grădinariu nu vă dezvălui astăzi decât un fragment care va fi prezent pe coperta a IV-a:

"Volumul de față se constituie într-o formă de eludare a destinului saltimbanc și se arată lectorului ca o cale de acces spre un paradis în care unicul stăpân e cititorul, vegheat de păstrătorul tainelor lui Cronos: poetul. Un poet angajat în scrierea unui scenariu de mântuire a întregii lumi, prin cuvânt, prin cuvinte, din arderea de tot a cărora răzbate nostalgia după timpul sacru și după matricea universală a triadei adevăr-bine-frumos". Mulțumesc și pe această cale prof. Mihaela Grădinariu și ACTIB pentru realizarea acestei cărți.

Cătălin Bursaci sau poezia care abia începuse...

...visele prindeau o oarecare formă, iar tăcerile își găsiseră un glas care putea deveni foarte puternic. Dar soarta a decis să pună punct după doar 18 file de carte. Da, viața lui a fost ca o broșură, care putea deveni o carte de referință dacă nu ar fi fost lovit necruțător de leucemie. Toate

realizările lui artistice până la 18 ani au fost promisiuni pentru un viitor frumos, în care, poate am fi făcut cunoștință cu un poet apreciat, un pictor recunoscut sau cu un regizor premiat pentru construcția filmelor sale. Da, din toate schițele, bilețelele, notițele sau scrisorile lui iese la suprafață un talent căruia nu i s-a dat dreptul să crească: „Veneau bizonii veneau cu vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguș/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ Veneau bizonii veneau cu vântul/ În calea lor nimic nu sta// Veneau cu vântul acum vântul mai vine/ Iarba se culcă și copacul foșnește/ Nisipul din stâncă stârnește”. Toate zbaterile lui Cătălin Bursaci, planurile lui, durerile, zâmbetul, lacrimile, pofta de viață și resemnarea le regăsim în singura lucrare, postumă „Prima carte - Ultima carte”, îngrijită de însăși mama poetului, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. În prefața semnată de Mircea Sîntimbreanu, acesta subliniază: „Paginile (...) stau mărturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. (...) El dobândise pofta de a privi, nesațul de a-și închipui, patima de a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare de scriitor, de actor, de pictor, de scenarist. ” În paginile tulburătoare ale acestei cărți ni se prezintă cronologic scurta existență a tânărului și artistului care a fost obligat să se predea în fața unei morți nedrepte și să treacă de partea acelora din sectorul destinelor tragice. Cu toate acestea el continuă să ne vorbească despre frumos, despre viață care, așa cum spunea și Nichita Stănescu „merită să fie trăită, măcar din curiozitate, dacă nu din altceva”: „Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală”. Atât cât a putut-o face, el a iubit oamenii și clipele petrecute alături de ei declarând în versuri aproape testamentare astfel: „Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. În toate cele 296 de pagini ne întâlnim cu dorința lui de a trăi agățându-se de orice îi conferă un echilibru, o siguranță sau creându-și propria poveste, propriul vis cu o bucurie înfrântă cu greu - „Când n-am un lucru, mi-l fac poveste.

Şi atunci e ca şi când l-aş avea”; ne întâlnim cu optimismul luptând necontenit de frustrările, cu neputința și în ultimă instanță cu o boală în fața căreia soldații vieții sunt prea puțini: „Numărătoarea inversă a început... La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum... Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”. Cu câteva zile înainte de a primi marea liniște, Cătălin Bursaci, parcă simțind că timpul nu mai are răbdare cu planurile și visurile lui, el îi cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe pentru a-și scrie cu repeziciune cărțile, pentru că, așa cum spunea plin de încredere și cu o maturitate fantastică pentru vârsta lui crudă, „nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”.  Așa cum preciza și Mircea Sîntimbreanu în prefață, poetul nostru „ar fi scris aceste cărţi […]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” În luna iunie ar fi împlinit 62 de ani și, dacă i s-ar fi permis să mai rămână printre noi, Cătălin Bursaci, cu siguranță ar fi dat un alt nume lucrurilor, florilor și gândurilor noastre. Mulțumit că l-am readus în prezent, îmi voi aminti mereu despre afirmația lui, justificare a alegerii cărții, mai ales că nu s-a putut bucura în timpul vieții de un volum de versuri care să-i poarte numele: „De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată”.

materialul rubricii PRETEXTE a Revistei SUD, articol semnat de Gabriel Dragnea

Începe Toamna Culturală Bolintineană alături de Editura SUD

            Dincolo de evenimentele în sine organizate atât la Bolintin Vale cât și la București cu prilejul Târgului de Carte

Gaudeamus, Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB) vine cu o noutate: începând din această lună colaboratorii Revistei SUD și toți creatorii literari din țară au posibilitatea de a-și tipări cărțile purtând sigla nou înființatei Edituri SUD. Prima lucrare care va apărea la Editura SUD va fi „Şcoală veche, şcoală nouă la Bolintin Vale”, semnată de prof. Milica Dan, volum care va

fi prezentat în data de 18 octombrie la Sala Polivalentă din Bolintin Vale, în cadrul ediției a VII-a a Festivalului Toamnei Culturale Bolintinene. Următoarele cărți aflate în curs de apariție la Editura SUD sunt "Sonete lângă somnul tău" de Alexandru-Sașa Ghiță și

"Altharul lui Cronos" de Gabriel Dragnea, toate acestea urmând a fi lansate la Târgul de Carte Gaudeamus unde ACTIB, Revista Sud și mult mai tânăra Editură SUD vor avea pentru a doua oară consecutiv un stand propriu.

Destinul unei poezii tot mai vii într-un spațiu „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”

Cu poezia poetului Victor Pencu m-am întâlnit, pentru prima dată, în urmă cu 19 ani, odată cu apariția primei lui cărți, „Neodihna cuvintelor”. Poetul de atunci, la o primă analiză cu coada ochiului, nu avea aproape nimic în comun cu versurile sale care reușeau să tulbure gândurile, să îți proiecteze o lume nouă prin care să ți se rătăcească privirile neodihnite, să

dezmierde sufletul, oricât de amorțit, de agitat ar fi fost.  Încă de atunci ne spunea astfel: „este prea devreme să tremurăm ochi pentru ochi și garduri nici o floare nici o liană care să priceapă aceasta în tot gândul elefanții visului cu voie sau fără voie îmi amintesc pe-ndelete femeile cu sâmburii facerii într-un pat de măslin la porțile Paradisului. Acolo poetul cu experienta sa a trecut în revistă armăsarii sufletului și tot ce-a mai răsărit din el: ecoul, curcubeul, frământarea și candela aprinsă în umezeala dimineții”.
După această primă carte de versuri a urmat o aparentă tăcere de 16 ani. Dar poetul acesta nu știe să tacă! Și dacă ar știi, nu ar putea s-o facă...E prea multă presiune lirică în această inimă de poet venit „pe lumea asta întortocheată”- așa cum el însuși o spune  - în comuna Gâștești, județul Giurgiu, „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”. Astfel că au urmat „Elegii de acasă (2016), „Stampele luminii” (2017) și „Ianuarienele și alte stări” (2019), toate având o poezie surprinzătoare, care vine să certifice prezența unor trăiri profunde. Tot în acest an, 2019, poetul Victor Pencu „recidivează” liric, într-o manieră deosebită, personală cu volumul „Elegiile pământului”.  Organizată pe capitole – Elegiile luminii, Elegiile pământului și Elegii de dimineață - în peste 60 de poeme ne reîntâlnim cu simboluri ascunse, nedeslușite uneori nici la a doua sau a treia lectură, trimiteri subtile la amintiri care încă dor, la aluzii despre iubiri care-ar fi putut să fie, dar și declarații de dragoste încărcate de un mister bine afișat în versul de o modernitate demnă de apreciat și învățat de generația tânără, aflată la începutul acestei minunate căsnicii cu poezia: „Aș vrea să-ți acopăr gura cu miros de nard/ Pentru ca tu să nu te asemeni brumei// Într-o oglindă să-ți potrivesc un sărut/ O, unica frunză în prefacerile mele/ Un copac de vis/ În care se zgribulesc toate păsările toamnei/ Din ochiul stâng îmi crește neliniștea/ Din ochiul drept zboară dovezile iubirii fulgi de păpădie// O, cum să te desprind din umărul viorii/ Și cum să te prind în gând zeiță Fee/ O, și sub pustiul lunii noiembriene iubiri/ Încheagă clipele în cărnuri// Iată trandafiri sălbatici își scutură petalele/ Pe drumul pe care-ar fi trebuit/ Să ne petrecem zăpezile.” De ani de zile îmi place să fac un experiment, pe care știu că l-au mai făcut și alții înaintea mea, un gest care probează, într-o oarecare măsură, calitatea textelor cuprinse între cele două coperte. Deschid cartea oriunde, la întâmplare și mă las surprins de ceea ce îmi rezervă destinul lecturii. Uneori sunt plăcut surprins de cele citite, alteori îmi doresc să nu fi deschis cartea niciodată. Sunt situații în care citești poeme cu aceeași relaxare cu care privești duminică-seara, alături de soție, un film de familie sau momente când simți că te-ai contaminat cu imagini și gânduri prăfuite, bolnave.  În cazul lui Victor Pencu, un poet pe care în urmă cu trei ani – înainte de revenirea din 2016, cu „Elegiile de acasă” - l-am crezut rătăcit de brațele poeziei , surpriza lecturii este ca reîntoarcerea la gustul prăjiturilor copilăriei, din casa bunicilor. Gândurile lui pot dezbrăca pe oricine de teama înecului în necunoscut, în întuneric și pot oferi alternative de adăpost în frumos pentru un suflet dezorientat:  „Și iată cum vin fluturii iernii/ Să-mi sărbătorească numele/ Dorința unui gând se-ntinde sânge/ Pe crengile pomilor rupți/ Și frunzele care-au învelit pământul/ Să-l apere de fierea iernii./ Pe mine mă adăpostesc viorile.” Nu doar că poetul  a rămas îmbrățișat cu muza sa construind împreună un edificiu liric extraordinar, dar și-a dezvoltat calitatea de pictor reușind să creeze în versuri tablouri memorabile, vitralii de suflet cu un puternic impact emoțional : „Iată ancorează lumina în delta inimii/ pe nisip o epavă semn că/ au trecut dezastrele-ntunericului prin ferigile sălciilor/ plângărețe/ murise și marea: acolo departe/ un mormânt/ în spatele meu farul/ din când în când/ mai licurește himera...// uneori ne aplecăm în interiorul/ nostru/ atât de mult încât/ ne auzim propriul gând/ ne simțim propria ardere.// Așa ne putem înțelege durerea/ diminețile cu nuferi/ conținutul frăgezimea și-mbătrânirea/ și-apoi, eheee..../ întunericul. Întuneric al pământului// Și mai departe/ acolo în departele nostru pătrunde/ poezia.”
Într-una dintre aprecierile apărute pe marginea volumului „Elegii de acasă”, poetul, criticul și editorul Ion C. Ștefan spunea că nu știe care va fi viitorul poetic al lui Victor Pencu. Și avea mare dreptate, mai ales că mă trimite cu gândul la ceea ce am spus eu cu ceva timp în urmă referitor la destinul poeziei născute oarecum târziu în spațiul rural și cu un poet într-o oarecare măsură departe de tensiunile și prieteniile din lumea literară. Cu toate acestea el a reușit să iasă din anonimatul spațiului în care trăiește – publicându-și versurile în paginile unor reviste precum Amfiteatru, Luceafărul, România literară, Sud, Poezia, Convorbiri literare sau Viața românească și să demonstreze faptul că și în aceste vremuri atât de tehnologizate, la sat se mai pot naște poeți și încă dintre cei buni. Mărturie stau versuri precum acestea care pot concura oricând cu poezia generației tinere sau cu poeme celebre ale unor confrați șaptezeciști renumiți: „Făclia candelei pâlpâie pe pereți/ niște cai de foc/ stă decembrie pajură de ger/ pe inima ta de camee//prin cețuri sălbatice/ se rupe dimineața/ de păsări// acolo unde se-ntâmplă frisoane/ în cumințenia cărnurilor/ dinspre interior/ dă cântecu-n clocot.”
Spuneam la începutul acestui expozeu de impresii că poetul Victor Pencu, atunci când l-am cunoscut în urmă cu 19 ani, nu avea aproape nimic în comun cu poezia pe care o crea cu atâta ușurință. Fie vorba între noi, întâlnindu-l la un ospăț, la o sărbătoare, la un moment festiv sau în stația de autobuz, aproape nimic din ceea ce este evident cu ochiul liber la Victor Pencu nu poate face legătura cu poezia lui vibrantă. În atitudinea lui adeseori copilăroasă de a fi în centrul atenției, mereu în căutarea unui gând bun, mereu impresionat de frumusețea lucrurilor mărunte, cu greu poți găsi elemente care să te trimită la poezia sa atât de modernă, care palpită ca o inimă nouă într-un trup care știe ce este răbdarea, așteptarea, frustrarea, neputința de a evada dintr-un spațiu proiectat fără uși, fără ieșiri de urgență: „...apoi s-au trecut toate/ în registru/ și apă și flori și noroaie/ și îngeri și moarte// a mai rămas un loc gol/ îl vom umple/ cu aburul ce iese/ dintr-un cal.”
Universul poetului Victor Pencu are doar ferestre care dau în grădina din spatele casei, unde poezia răsare în fiecare dimineață la umbra copacilor, se amestecă printre norii cerului, se așează pe aripile păsărilor în zbor și se întoarce să adoarmă pe pragul înmugurit al poetului, un poet tot mai proaspăt, mai viu, mai tulburător.

prefață a cărții "Elegiile pământului" a poetului Victor Pencu, material semnat de Gabriel Dragnea