...visele prindeau o oarecare formă, iar tăcerile își găsiseră un glas care putea deveni foarte puternic. Dar soarta a decis să pună punct după doar 18 file de carte. Da, viața lui a fost ca o broșură, care putea deveni o carte de referință dacă nu ar fi fost lovit necruțător de leucemie. Toate
realizările lui artistice până la 18 ani au fost promisiuni pentru un viitor frumos, în care, poate am fi făcut cunoștință cu un poet apreciat, un pictor recunoscut sau cu un regizor premiat pentru construcția filmelor sale. Da, din toate schițele, bilețelele, notițele sau scrisorile lui iese la suprafață un talent căruia nu i s-a dat dreptul să crească: „Veneau bizonii veneau cu vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguș/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ Veneau bizonii veneau cu vântul/ În calea lor nimic nu sta// Veneau cu vântul acum vântul mai vine/ Iarba se culcă și copacul foșnește/ Nisipul din stâncă stârnește”. Toate zbaterile lui Cătălin Bursaci, planurile lui, durerile, zâmbetul, lacrimile, pofta de viață și resemnarea le regăsim în singura lucrare, postumă „Prima carte - Ultima carte”, îngrijită de însăși mama poetului, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. În prefața semnată de Mircea Sîntimbreanu, acesta subliniază: „Paginile (...) stau mărturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. (...) El dobândise pofta de a privi, nesațul de a-și închipui, patima de a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare de scriitor, de actor, de pictor, de scenarist. ” În paginile tulburătoare ale acestei cărți ni se prezintă cronologic scurta existență a tânărului și artistului care a fost obligat să se predea în fața unei morți nedrepte și să treacă de partea acelora din sectorul destinelor tragice. Cu toate acestea el continuă să ne vorbească despre frumos, despre viață care, așa cum spunea și Nichita Stănescu „merită să fie trăită, măcar din curiozitate, dacă nu din altceva”: „Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală”. Atât cât a putut-o face, el a iubit oamenii și clipele petrecute alături de ei declarând în versuri aproape testamentare astfel: „Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. În toate cele 296 de pagini ne întâlnim cu dorința lui de a trăi agățându-se de orice îi conferă un echilibru, o siguranță sau creându-și propria poveste, propriul vis cu o bucurie înfrântă cu greu - „Când n-am un lucru, mi-l fac poveste.
Şi atunci e ca şi când l-aş avea”; ne întâlnim cu optimismul luptând necontenit de frustrările, cu neputința și în ultimă instanță cu o boală în fața căreia soldații vieții sunt prea puțini: „Numărătoarea inversă a început... La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum... Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”. Cu câteva zile înainte de a primi marea liniște, Cătălin Bursaci, parcă simțind că timpul nu mai are răbdare cu planurile și visurile lui, el îi cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe pentru a-și scrie cu repeziciune cărțile, pentru că, așa cum spunea plin de încredere și cu o maturitate fantastică pentru vârsta lui crudă, „nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”. Așa cum preciza și Mircea Sîntimbreanu în prefață, poetul nostru „ar fi scris aceste cărţi […]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” În luna iunie ar fi împlinit 62 de ani și, dacă i s-ar fi permis să mai rămână printre noi, Cătălin Bursaci, cu siguranță ar fi dat un alt nume lucrurilor, florilor și gândurilor noastre. Mulțumit că l-am readus în prezent, îmi voi aminti mereu despre afirmația lui, justificare a alegerii cărții, mai ales că nu s-a putut bucura în timpul vieții de un volum de versuri care să-i poarte numele: „De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată”.
materialul rubricii PRETEXTE a Revistei SUD, articol semnat de Gabriel Dragnea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu