Destinul unei poezii tot mai vii într-un spațiu „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”

Cu poezia poetului Victor Pencu m-am întâlnit, pentru prima dată, în urmă cu 19 ani, odată cu apariția primei lui cărți, „Neodihna cuvintelor”. Poetul de atunci, la o primă analiză cu coada ochiului, nu avea aproape nimic în comun cu versurile sale care reușeau să tulbure gândurile, să îți proiecteze o lume nouă prin care să ți se rătăcească privirile neodihnite, să

dezmierde sufletul, oricât de amorțit, de agitat ar fi fost.  Încă de atunci ne spunea astfel: „este prea devreme să tremurăm ochi pentru ochi și garduri nici o floare nici o liană care să priceapă aceasta în tot gândul elefanții visului cu voie sau fără voie îmi amintesc pe-ndelete femeile cu sâmburii facerii într-un pat de măslin la porțile Paradisului. Acolo poetul cu experienta sa a trecut în revistă armăsarii sufletului și tot ce-a mai răsărit din el: ecoul, curcubeul, frământarea și candela aprinsă în umezeala dimineții”.
După această primă carte de versuri a urmat o aparentă tăcere de 16 ani. Dar poetul acesta nu știe să tacă! Și dacă ar știi, nu ar putea s-o facă...E prea multă presiune lirică în această inimă de poet venit „pe lumea asta întortocheată”- așa cum el însuși o spune  - în comuna Gâștești, județul Giurgiu, „unde amurgul cade în cai, iar sub solzii peștilor încărunțește timpul”. Astfel că au urmat „Elegii de acasă (2016), „Stampele luminii” (2017) și „Ianuarienele și alte stări” (2019), toate având o poezie surprinzătoare, care vine să certifice prezența unor trăiri profunde. Tot în acest an, 2019, poetul Victor Pencu „recidivează” liric, într-o manieră deosebită, personală cu volumul „Elegiile pământului”.  Organizată pe capitole – Elegiile luminii, Elegiile pământului și Elegii de dimineață - în peste 60 de poeme ne reîntâlnim cu simboluri ascunse, nedeslușite uneori nici la a doua sau a treia lectură, trimiteri subtile la amintiri care încă dor, la aluzii despre iubiri care-ar fi putut să fie, dar și declarații de dragoste încărcate de un mister bine afișat în versul de o modernitate demnă de apreciat și învățat de generația tânără, aflată la începutul acestei minunate căsnicii cu poezia: „Aș vrea să-ți acopăr gura cu miros de nard/ Pentru ca tu să nu te asemeni brumei// Într-o oglindă să-ți potrivesc un sărut/ O, unica frunză în prefacerile mele/ Un copac de vis/ În care se zgribulesc toate păsările toamnei/ Din ochiul stâng îmi crește neliniștea/ Din ochiul drept zboară dovezile iubirii fulgi de păpădie// O, cum să te desprind din umărul viorii/ Și cum să te prind în gând zeiță Fee/ O, și sub pustiul lunii noiembriene iubiri/ Încheagă clipele în cărnuri// Iată trandafiri sălbatici își scutură petalele/ Pe drumul pe care-ar fi trebuit/ Să ne petrecem zăpezile.” De ani de zile îmi place să fac un experiment, pe care știu că l-au mai făcut și alții înaintea mea, un gest care probează, într-o oarecare măsură, calitatea textelor cuprinse între cele două coperte. Deschid cartea oriunde, la întâmplare și mă las surprins de ceea ce îmi rezervă destinul lecturii. Uneori sunt plăcut surprins de cele citite, alteori îmi doresc să nu fi deschis cartea niciodată. Sunt situații în care citești poeme cu aceeași relaxare cu care privești duminică-seara, alături de soție, un film de familie sau momente când simți că te-ai contaminat cu imagini și gânduri prăfuite, bolnave.  În cazul lui Victor Pencu, un poet pe care în urmă cu trei ani – înainte de revenirea din 2016, cu „Elegiile de acasă” - l-am crezut rătăcit de brațele poeziei , surpriza lecturii este ca reîntoarcerea la gustul prăjiturilor copilăriei, din casa bunicilor. Gândurile lui pot dezbrăca pe oricine de teama înecului în necunoscut, în întuneric și pot oferi alternative de adăpost în frumos pentru un suflet dezorientat:  „Și iată cum vin fluturii iernii/ Să-mi sărbătorească numele/ Dorința unui gând se-ntinde sânge/ Pe crengile pomilor rupți/ Și frunzele care-au învelit pământul/ Să-l apere de fierea iernii./ Pe mine mă adăpostesc viorile.” Nu doar că poetul  a rămas îmbrățișat cu muza sa construind împreună un edificiu liric extraordinar, dar și-a dezvoltat calitatea de pictor reușind să creeze în versuri tablouri memorabile, vitralii de suflet cu un puternic impact emoțional : „Iată ancorează lumina în delta inimii/ pe nisip o epavă semn că/ au trecut dezastrele-ntunericului prin ferigile sălciilor/ plângărețe/ murise și marea: acolo departe/ un mormânt/ în spatele meu farul/ din când în când/ mai licurește himera...// uneori ne aplecăm în interiorul/ nostru/ atât de mult încât/ ne auzim propriul gând/ ne simțim propria ardere.// Așa ne putem înțelege durerea/ diminețile cu nuferi/ conținutul frăgezimea și-mbătrânirea/ și-apoi, eheee..../ întunericul. Întuneric al pământului// Și mai departe/ acolo în departele nostru pătrunde/ poezia.”
Într-una dintre aprecierile apărute pe marginea volumului „Elegii de acasă”, poetul, criticul și editorul Ion C. Ștefan spunea că nu știe care va fi viitorul poetic al lui Victor Pencu. Și avea mare dreptate, mai ales că mă trimite cu gândul la ceea ce am spus eu cu ceva timp în urmă referitor la destinul poeziei născute oarecum târziu în spațiul rural și cu un poet într-o oarecare măsură departe de tensiunile și prieteniile din lumea literară. Cu toate acestea el a reușit să iasă din anonimatul spațiului în care trăiește – publicându-și versurile în paginile unor reviste precum Amfiteatru, Luceafărul, România literară, Sud, Poezia, Convorbiri literare sau Viața românească și să demonstreze faptul că și în aceste vremuri atât de tehnologizate, la sat se mai pot naște poeți și încă dintre cei buni. Mărturie stau versuri precum acestea care pot concura oricând cu poezia generației tinere sau cu poeme celebre ale unor confrați șaptezeciști renumiți: „Făclia candelei pâlpâie pe pereți/ niște cai de foc/ stă decembrie pajură de ger/ pe inima ta de camee//prin cețuri sălbatice/ se rupe dimineața/ de păsări// acolo unde se-ntâmplă frisoane/ în cumințenia cărnurilor/ dinspre interior/ dă cântecu-n clocot.”
Spuneam la începutul acestui expozeu de impresii că poetul Victor Pencu, atunci când l-am cunoscut în urmă cu 19 ani, nu avea aproape nimic în comun cu poezia pe care o crea cu atâta ușurință. Fie vorba între noi, întâlnindu-l la un ospăț, la o sărbătoare, la un moment festiv sau în stația de autobuz, aproape nimic din ceea ce este evident cu ochiul liber la Victor Pencu nu poate face legătura cu poezia lui vibrantă. În atitudinea lui adeseori copilăroasă de a fi în centrul atenției, mereu în căutarea unui gând bun, mereu impresionat de frumusețea lucrurilor mărunte, cu greu poți găsi elemente care să te trimită la poezia sa atât de modernă, care palpită ca o inimă nouă într-un trup care știe ce este răbdarea, așteptarea, frustrarea, neputința de a evada dintr-un spațiu proiectat fără uși, fără ieșiri de urgență: „...apoi s-au trecut toate/ în registru/ și apă și flori și noroaie/ și îngeri și moarte// a mai rămas un loc gol/ îl vom umple/ cu aburul ce iese/ dintr-un cal.”
Universul poetului Victor Pencu are doar ferestre care dau în grădina din spatele casei, unde poezia răsare în fiecare dimineață la umbra copacilor, se amestecă printre norii cerului, se așează pe aripile păsărilor în zbor și se întoarce să adoarmă pe pragul înmugurit al poetului, un poet tot mai proaspăt, mai viu, mai tulburător.

prefață a cărții "Elegiile pământului" a poetului Victor Pencu, material semnat de Gabriel Dragnea