Ce poet mare ar fi fost băiatul ăsta!

           Atât de mult ne-am obișnuit să trăim în întuneric, să ne iubim viața alături de umbre, să zâmbim și să zidim pe întuneric încât, atunci când ne întâlnim cu o lumină, cât de firavă, ori nu o vedem, ori nu o recunoaștem și fugim de ea îndepărtând-o! Prea puțin s-a vorbit despre acest tânăr poet, pentru care destinul nu a avut să-i ofere decât 21 de ani, dar plini de vise și poezie! Multă poezie! S-a născut în Brăila pe 23 martie 1970 și, la numai 11 ani obține un premiu pentru poezie la revista „Cronica”, revistă care îi marchează și debutul poetic. A publicat în reviste literare precum  Amfiteatru, Contemporanul și Luceafărul.

Ronald Gasparic, căci despre el este vorba în acest in memoriam, nu a avut timpul necesar pentru a demonstra ce poate face cu harul care i s-a dat. În 1992, la lansarea postumă a primei cărți a poetului Ronald Gasparic, „Plâns la zâmbetul meu”, despre tânărul poet ucis cu bestialitate pe străzile Brăilei, poetul Cezar Ivănescu mărturisea faptul că este „unul dintre acei tineri români care a fost înzestrat cu geniu, care ar fi putut să devină un nume celebru în știință sau în literatură. Așa cum spunea și Călinescu despre Mihai Eminescu, că a lăsat doar firimituri din ceea ce ar fi putut să fie opera eminesciană, așa a lăsat și acest tânăr de 21 de ani, niște firimituri ale spiritului său împrăștiate pe caietele de cursuri sau pe diferite cărți.”
Într-adevăr, citindu-i poemele vom observa un stil autentic, propriu, plin de metaforă, un vers surprinzător, pe alocuri șocant care nu ne lasă pe noi cititorii să intuim că în spatele acestor gânduri, bine construite poetic, se ascunde un tânăr aparținând anilor 90, student al Facultății de Electroenergetică din Iași. Concret: „Voi știți că suntem/ De cînd s-a sfârșit zborul/ Și-au început umbrele să zboare prin vânt?/ Nu e așa, am spus/ Nu e așa, am strigat/ Noi suntem de demult/ De demultul în care copiii/ Purtau brațele în inimă. (De când?, din volumul postum Plâns la zâmbetul meu) sau „Am căutat iarba prin roua/ Ce pusese stăpânire pe dorul din mine/ Și sufletul meu mi se curbase/ Asemeni unui spațiu plâns.// Pe afară mi-aleargă fără trup/ sufletul tău/ Îngândurat că nu-s decât/ un înger cu aripi de pamânt.” (Între nord și neplâns, din vol. postum Universul oblic). Deși tânăr, în majoritatea poemelor sale este urmărit permanent de ideea morții, idee care devine centrală, un laitmotiv clar, mai ales în paginile celui de-al doilea volum postum, „Universul oblic”, publicat în 1995 la Ed. Princeps din Iași. Este un poet care nu și-a diluat versurile, știind unde să se oprească pentru a nu afecta mesajul clar, profund, percutant: „Nu lăsați lacrimile să cadă/ pe aripile fluturilor/ așa cum zăpada cade/ pe aripile pământului,/ pentru că fluturii/

neștiind să vorbească,/ neștiind să cânte,/ nu vor alina durerea voastră, cu aripile lor ude/ pe muzica/ cuvintelor/ durerii voastre./ Nu lăsați lacrimile să cadă/ pe poeziile poetului/ pentru că el,/ poetul,/ va crede că poeziile plâng/ iar poeziile/ poeziile poetului/ nu plâng niciodată.” (Nu lăsați, din vol. postum Universul oblic).
Din păcate, acesta este încă un exemplu de joc nedrept al sorții, în care un om înzestrat de divinitate cu un talent fantastic, un tânăr cu un potențial enorm este situat, prin indiferență, la periferia literaturii. Din nou, versurile sale ne demonstrează că realizatorii clasamentelor în poezie și proză, aceia care girează cu bani publici pentru texte scrise pe genunchi, pe sub mese de club sunt poziționați eronat între parantezele acestei ecuații literare, în care ar trebui să conteze doar valoarea textului: „În trei puncte stătea sprijinit/ Sufletul meu./ A căzut o stea/ Și a mai rămas agățat în două puncte/ Sufletul meu,/ A mai căzut o stea/ Și am ramas aproape eu./ Iar când se va stinge/ Ultima fărâmă de iubire/ Sufletul meu va zbura.” (Eu, din același volum, Plâns la zâmbetul meu).
Dar, despre cine stabilește ierarhiile și care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a urca între marile paranteze ale poeziei românești, într-o scrisoare viitoare! Așadar, să ne bucurăm cât putem de existența celor care fac poezie, muzică, de actori, de cei care desenează poezia în dans sau pictură... Să ne apreciem creatorii, mai des decât să privim crucile lor care ne amintesc că ei au trăit printre noi! Spun și eu, așa cum au mai spus-o și alții, atunci când s-au referit la un poet tânăr, dispărut prematur de pe scena lumii, precum Labiș sau, de ce nu, Cătălin Bursaci, Daniel Turcea sau Virgil Mazilescu: ce poet mare ar fi fost băiatul ăsta!

articol semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD