impresii de lectură la volumul
„Duminica în Est” de Alexandru Cazacu; material prezentat în cadrul lansării volumului la Biblioteca Județeană "Alexandru și Aristia Aman" din Craiova
În demersul acesta al descoperirii poeziei, întotdeauna cel mai important este drumul, calea pe care un poet se hotărăște să o străbată. Pentru a descoperi cele mai frumoase metafore, cele mai bune idei,
poetul este asemenea unui ghid aflat pe cele mai misterioase cărări, unde doar bagajul lui de cunoștințe, acele lucruri care i-au rămas după ce a uitat totul îl pot ajuta să descopere și să împărtășească cele descoperite și celorlalți. Cuvintele scrise cu mulți ani în urmă de Cristian Tudor Popescu, referindu-se la activitatea de jurnalist pot fi aplicate cu ușurință și poeților. El spunea la un moment dat că poate deveni ziarist și un inginer, dar și o profesoară de chineză, importante fiind talentul, inspirația și flerul cu care un lucru sau un fapt minor poate fi descris într-o notă distinctă.
Printr-o proiecție mult mai profundă, folosind cadre atent alese, o scenă simplă, o fotografie comună sau un colț obișnuit privirii pot deveni cu ajutorul poetului obiecte și spații ale contemplării.
Poetul Alexandru Cazacu este unul dintre ghizii aceia bine instruiți care invită prin intermediul versului la analiza sinelui direct proporțională cu spațiul în care trăiește și evoluează:
„...toamna este o iluzie a sufletelor tari
când umbrele garoafelor se subțiază pe ziduri
iar soarele se ascunde în cărnurile serii
și totul se joacă între a fi trăit sau irosit
printre cartierele tăiate în felii de cablurile lungi
ce trimit către oriunde
bucăți din puzzle-ul singurătății noastre” (Uneori, pag. 93)
Imediat ce am aflat de apariția cărții mi-am pus fireasca întrebare: de ce „Duminica în Est”? Nu mi-am dorit neapărat să găsesc un răspuns printre teoriile sociale privind temperamentul, comportamentul unei societăți din punct de vedere al spațiului geografic în care ele se manifestă (diferite, bineînțeles, de la o zonă la alta). Dar, de ce neapărat ziua de duminică? Am preferat să caut tot printre versuri ceva care să îmi transforme
interogația în altceva ce ar putea fi o posibilitate a ceea ce a gândit autorul. Construcțille de genul „o duminică lângă un fluviu grăbit să se verse în mare” sau ”sfârșit de duminică undeva în Sud-Estul Europei (...) în orașul mic ca o fantezie de toamnă” sau ”O să vrem să fim mai frumoși/ decât vorbele spuse duminica” sau „ochii ei aprinși ne arată cum se înving duminicile cu un pumn de lacrimi” și multe altele, toate acestea îmi confirmă că ziua aceasta a odihnei este și un prilej de evadare dintr-un cotidian sufocant, lipsit de provocări într-un spațiu al meditației despre sine și lume. Poate nu întâmplător, albul este prezent în aproape 20 de poeme, un adjectiv adesea lăsat în uitare prin colțurile existenței noastre lipsită adesea de culoare.
Așa cum am mai spus-o, fără niciun dubiu, poetul Alexandru Cazacu, în toate creațiile sale se pierde voit printre propriile umbre, se hrănește cu clipe de așteptare, cu speranțe strânse la piept și hrănite zilnic cu doze mici de răbdare. Numai așa el poate renaște, regăsindu-se puțin mai liber în lumea plină de realități care sugrumă:
„Știam că oamenii nu pot să-și ofere mai mult
Decât un orizont spre care pleacă împreună
când ninsoarea este adusă în burguri
de o șaretă albastră trasă de vrăbii
și pare că fiecare zgomot
este asemenea clinchetului paharelor la onomastici
iar surâsul tău are ceva în plus față de cel al Anitei Ekberg
lângă Fontana di Trevi”.
Citind și analizând conținutul acestui volum pot afirma că autorul a realizat o colecție de duminici îmbrăcate cu multe conotații care țin de trăirile lumii - implicit ale poetului - fie ele explozii de bucurie și admirație sau mici frustrări ascunse-n buzunarul de la piept. Gabriel Garcia Marquez spunea la un moment dat că, „dacă Dumnezeu nu s-ar fi odihnit duminica, ar fi avut timp să termine lumea.” Eu vreau să cred că tocmai de aceea Dumnezeu a creat poeții.
Gabriel Dragnea
