Powered By Blogger

marți, 19 noiembrie 2013

„Sunt săracă, dar nu muritoare de foame”

interviu cu poeta, eseista şi traducătoarea Nina Cassian
(n. 27 noiembrie 1924)

Lume multă, agitaţie şi nerăbdare pentru a o vedea la Institutul Cultural Român pe scriitoarea Nina Cassian (Renée Annie Cassian), plecată din România cu 18 ani în urmă şi stabilită la New York. Obligată să rămână acolo din pricina ideilor sale politice, dar mai ales din cauza poeziilor ironice la adresa Elenei Ceauşescu,
Nina Cassian a rămas doar cu dorinţa de a reveni în ţară. Dincolo de vârsta înaintată, aproape 80 de ani, poeta a dovedit că poate trăi cu intensitate orice moment, bucurându-se de orice clipă rămasă, oferită de viaţă. Argumentul viu este prezenţa alături a noului său soţ, de origine americană, cu care s-a căsătorit în urmă cu aproximativ cinci ani. Venirea în ţară a poetei a culminat cu lansarea cărţii sale:”Memoria ca zestre”, apărută la Editura Institutului Cultural Român. Referitor la acest jurnal scriitoarea a declarat: “Dacă memoria mea este o zestre – sunt foarte bogată, prin profunzimea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărţi, artă, muzică, fiinţe etc. care  mă cutreieră şi azi cu o vitalitate şi o prospeţime aproape insuportabile”.
Iată ce a mărturisit poeta într-un scurt interviu.

- Doamnă Nina Cassian, v-aţi gândit să vă reîntoarceţi în România?
- Dacă s-ar putea...E prea complicat pentru că, în mod miraculos, acum patru ani, chiar cinci ani aproape, m-am măritat cu un american. Asta începe să îmi pună o problemă. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să stau şase luni în România şi şase luni la celălalt domiciliu al meu, cel american. Visul e imposibil, căci la Bucureşti nu am un spaţiu de locuit, sunt absolut lăsată pe drumuri. În trecut, autorităţile s-au purtat foarte urât cu mine. Deci, acum, repatrierea este mai complicată pentru că sunt măritată acolo.
- Credeţi că cititorii americani vă apreciază mai mult decât românii?
- Nu ştiu. E dreptul lor, al cititorilor, al criticilor literari să mă coteze la o bursă a valorilor. Tot ce pot să fac e să prezint oferta mea, cărţile mele. Restul nu mai depinde de mine. Dacă ei nu mă vor, eu nu pot să spun ca Lăpuşneanu, „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Aştept să mă vrea.

- Care a fost motivul pentru care aţi plecat din România, în 1985?
- Eu am plecat să predau un curs de, pardon, măiestrie poetică la Universitatea din New-York. În nici un caz nu plecam de tot. Dar, a izbucnit, cum scrie şi-n carte, acel scandal politic, acea tragedie cu Gheorghe Babu Ursu. În jurnalele lui eram foarte des citată şi implicată cu părerile mele politice, cu versurile mele satirice la adresa soţilor Ceauşescu. Un văr sau o verişoară a domnului Iordan Chimet mi-a telefonat la New-York şi mi-a spus: „Nu te întoarce!” Şi bine a făcut, pentru că, imediat după aceea Gheorghe Ursu a fost arestat şi apoi ucis în închisoare.
- Aveţi să le reproşaţi ceva acelora care nu vă gustă poezia?
- Nu, este lipsit de demnitate să vii şi să spui: „eu sunt mai bun poet decât credeţi voi!” Asta nu pot s-o fac.
- Dar sufletul, ce vă dictează în aceste condiţii?
- Nu-mi dictează nimic, decât să merg înainte. Adică, voi continua să scriu poezii la capacitatea mea, atât cât pot. Restul, Dumnezeu ştie!
- Ce veţi mai pregăti, atât pentru cititorii dumneavoastră de acasă şi de peste Ocean?
- În primul rând, scriu volumul al II-lea şi al III-lea din memorii. Asta este o prioritate, pentru că versuri scrie toată lumea, iar memoriile mele numai eu pot să le scriu. Poeziile vin când se impun ele. Eu niciodată nu mi le programez.

- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?
- Ştiu eu ce să spun...Este o întrebare profundă şi iată de ce ezit, pentru că nu e vorba de ceva concret. Adică, nu pot să mă plâng. Sunt săracă, dar nu muritoare de foame. Am găsit iubire la o vârstă la care nu se mai poate aştepta nimic. Dacă regret ceva este că simt un atac concentric la biologia mea. Totul mi-a fost afectat: picioarele, braţele, ochii, urechile, tot, în afară de mansardă. Ea funcţionează.
- Vă mai amintiţi prima poezie scrisă de dumneavoastră la vârsta de 5 ani?
- Bineînţeles, poezia aceasta este cea pe care mama a păstrat-o cu  drag ani la rând:
„Zăpada proaspătă se lasă
Pe câte-o casă, pe câte-o casă
Şi geamul este îngheţat
E linişte, toţi sunt în pat.
Iar eu, un om, un rătăcit
Caut un loc de-adăpostit”.
- Sunteţi, ca întotdeauna, jovială. Cum v-aţi păstrat această tinereţe sufletească?
- Probabil, asta pentru că spun şi în carte, îmi trăiesc simultan toate vârstele. Eu nu simt bătrâneţea sub nici o formă, decât biologic.

interviu realizat în noiembrie 2003 la Institutul Cultural Român

luni, 18 noiembrie 2013

Tăcerea ferestrelor



Ferestrele mele se deschid
Spre Aleea Ispitelor
Unde perechi de ochi, sute
Mii, pete reci sau culori vii
Se-ntâlnesc pe trotuare
Ne-ncetat se privesc
În trup de păcat își zidesc
Emoții și plăceri trecătoare.
Pe mare nu e loc de regrete
Între valuri ce se `nalță prea sus
Sau când la apus se despart
Și împart îmbrățișări
La corăbii rătăcite și maluri.
La zaruri se pierd iubirile,
Amintirile devin prizoniere
Încătușate pe Aleea Ispitelor
În trupul de păcat al orașului
Ce tot crește și cucerește
Emoții și plăceri efemere.
E-atâta tăcere la ferestrele mele...
Peste zăbrele se-mbrățișează
Florile vinovăției noastre,
În glastre nu a mai rămas
Decât aroma trandafirilor de ieri
Provocând lacrimi ferestrelor
Care ne sunt martori tăcuți,
Duhovnici sortiți să ne țină
În secret, păcatul.


Gabriel Dragnea

luni, 11 noiembrie 2013

Două scaune



În sufletul meu există
Două scaune:
Al iubirii și al trădării.
Pe primul stai tu
Croșetând clipele
Îmbrățișând zilele
Până la nunta lui
Martie cu octombrie –
Sărbătoare a anotimpurilor,
Ce eliberează zborul
Sub aripile albatroșilor.
Încă aștept dincolo de
Perdeaua neliniștii
O bătaie de inimă,
Un trup de cais arzând
La porțile Raiului
Închiriat pentru sărbătoarea
Noastră. La fereastră
Doi fluturi își laudă
Culorile. Florile uită
Să-și închidă petalele
În noaptea cea mai lungă
În care noi nu știm
Și nici nu vrem s-adormim
Îmbrățișând despărțirea.
Uimirea încolțește în îngeri
Când pe scaun aștepți
Și tot sângeri
De dor și de frică.
Ce mică e lumea
Ce ne-ascultă glasul
Și voit ne încurcă pasul
Pe drumuri ascunse.
Pătrunse de dor ne sunt
Zările, împrumutate culorile...
Să nu deschidem uși frământării
Ce ne rezervă loc
Pe scaunul trădării.




Gabriel Dragnea