interviu cu poeta, eseista şi traducătoarea Nina
Cassian
(n. 27 noiembrie 1924)
Lume multă, agitaţie şi nerăbdare pentru a o vedea la
Institutul Cultural Român pe scriitoarea Nina Cassian (Renée Annie Cassian),
plecată din România cu 18 ani în urmă şi stabilită la New York. Obligată să
rămână acolo din pricina ideilor sale politice, dar mai ales din cauza
poeziilor ironice la adresa Elenei Ceauşescu,
Iată ce a
mărturisit poeta într-un scurt interviu.
- Doamnă Nina Cassian, v-aţi gândit să vă reîntoarceţi în
România?
- Dacă s-ar putea...E prea complicat pentru că, în mod
miraculos, acum patru ani, chiar cinci ani aproape, m-am măritat cu un
american. Asta începe să îmi pună o problemă. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost
să stau şase luni în România şi şase luni la celălalt domiciliu al meu, cel
american. Visul e imposibil, căci la Bucureşti nu am un spaţiu de locuit, sunt
absolut lăsată pe drumuri. În trecut, autorităţile s-au purtat foarte urât cu
mine. Deci, acum, repatrierea este mai complicată pentru că sunt măritată
acolo.
- Credeţi că cititorii americani vă apreciază mai mult
decât românii?
- Nu ştiu. E dreptul lor, al cititorilor, al criticilor
literari să mă coteze la o bursă a valorilor. Tot ce pot să fac e să prezint
oferta mea, cărţile mele. Restul nu mai depinde de mine. Dacă ei nu mă vor, eu
nu pot să spun ca Lăpuşneanu, „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Aştept să mă
vrea.
- Care a fost motivul pentru care aţi plecat din România,
în 1985?
- Eu am plecat să predau un curs de, pardon, măiestrie
poetică la Universitatea din New-York. În nici un caz nu plecam de tot. Dar, a
izbucnit, cum scrie şi-n carte, acel scandal politic, acea tragedie cu Gheorghe
Babu Ursu. În jurnalele lui eram foarte des citată şi implicată cu părerile
mele politice, cu versurile mele satirice la adresa soţilor Ceauşescu. Un văr
sau o verişoară a domnului Iordan Chimet mi-a telefonat la New-York şi mi-a
spus: „Nu te întoarce!” Şi bine a făcut, pentru că, imediat după aceea Gheorghe
Ursu a fost arestat şi apoi ucis în închisoare.
- Aveţi să le reproşaţi ceva acelora care nu vă gustă
poezia?
- Nu, este lipsit de demnitate să vii şi să spui: „eu
sunt mai bun poet decât credeţi voi!” Asta nu pot s-o fac.
- Dar sufletul, ce vă dictează în aceste condiţii?
- Nu-mi dictează nimic, decât să merg înainte. Adică, voi
continua să scriu poezii la capacitatea mea, atât cât pot. Restul, Dumnezeu
ştie!
- Ce veţi mai pregăti, atât pentru cititorii
dumneavoastră de acasă şi de peste Ocean?
- În primul rând, scriu volumul al II-lea şi al III-lea
din memorii. Asta este o prioritate, pentru că versuri scrie toată lumea, iar
memoriile mele numai eu pot să le scriu. Poeziile vin când se impun ele. Eu
niciodată nu mi le programez.
- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?
- Ştiu eu ce să spun...Este o întrebare profundă şi iată
de ce ezit, pentru că nu e vorba de ceva concret. Adică, nu pot să mă plâng.
Sunt săracă, dar nu muritoare de foame. Am găsit iubire la o vârstă la care nu
se mai poate aştepta nimic. Dacă regret ceva este că simt un atac concentric la
biologia mea. Totul mi-a fost afectat: picioarele, braţele, ochii, urechile,
tot, în afară de mansardă. Ea funcţionează.
- Vă mai amintiţi prima poezie scrisă de dumneavoastră la
vârsta de 5 ani?
- Bineînţeles, poezia aceasta este cea pe care mama a păstrat-o
cu drag ani la rând:
„Zăpada proaspătă se lasă
Pe câte-o casă, pe câte-o casă
Şi geamul este îngheţat
E linişte, toţi sunt în pat.
Iar eu, un om, un rătăcit
Caut un loc de-adăpostit”.
- Sunteţi, ca întotdeauna, jovială. Cum v-aţi păstrat
această tinereţe sufletească?
- Probabil, asta pentru că spun şi în carte, îmi trăiesc
simultan toate vârstele. Eu nu simt bătrâneţea sub nici o formă, decât
biologic.
