Recviem și colind în luna geminidelor

Tot mai rar, omul urbei, prins între zidurile propriilor gânduri, frământări și neputințe nu mai îndrăznește să meargă din ușă în ușă pentru a vesti în modul cel mai frumos și creștinește Nașterea Domnului. Altele sunt prioritățile și poate că simpla prezență la ușa vecinului generează acel sentiment de ridiculozitate, de poziționare greșită în raport cu satisfacerea nevoilor de bază. Puține mai sunt locurile unde colindul se manifestă între parantezele momentelor tradiționale creștine.

Totul se simplifică, începând cu rugăciunea de seară și un semn al crucii croșetat în fugă pe pieptul obosit și până la datoria de a transmite mai departe copiilor noștri ștafeta unor obiceiuri și tradiții românești importante. Ele pierd tot mai mult teren în fața manifestărilor și sărbătorilor occidentale, îmbrățișate rapid ca-ntr-un gest reflex și asimilate fără prea mare discernământ  în numele unei globalizări care tulbură conștiențe minore. Ne vor rămâne palide amintiri pe buzele bătrânilor și zeci de cufere cu nume și cărți, înregistrări audio și reviste, toate arhivate cu grijă într-un loc unde majoritatea nu va știi să caute. 

Un poet dintre aceia despre care se va vorbi prea puțin sau chiar deloc este și Costache Ioanid, un poet creștin născut în 1912 în Comăndăreștii Bucovinei de Nord. După terminarea în 1934 a Academiei de Artă Dramatică proaspătul absolvent deschide o primă expoziție de sculptură caricaturală, ca mai apoi, în decurs de 18 ani să mai deschidă încă șapte expoziții la Iași și la București. Se pare că, în 1940, citind în parc dintr-o Biblie este observat de rude apropiate celebrului pastor Richard Wurmbrand, care îl invită pe Ioanid la Biserica Lutherană. Acesta este începutul noii vieți în Hristos, ceea ce îl determină să scrie primele poezii creștine. În anii care au urmat, deoarece a refuzat să scrie în favoarea regimului comunist, Costache Ioanid este anchetat de mai multe ori fără a se dezice de credința sa. În timp devine unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz sau Constantin Goran. 

Drept exemplu de poezie creștină scrisă de Ioanid am ales versurile poemului „Domn, Domn să-nălţăm!” pe care o redau aici integral: „Am pornit să colindăm,/ pe la geamuri să cântăm,/ să cântăm cu bucurie, îngerii cu noi să fie!/ Am pornit să dăm de veste/ c-a venit un Prunc în iesle./ A venit pe iarbă rece/ ca pe oameni să-i încerce.// A venit pe sub şindrilă/ ca să vadă cui i-e milă./ A venit pe buruiană/ ca să vadă cine-L cheamă.// Cine-L cheamă în ogradă/ capătă în toate roadă./ Cine-L cheamă în pridvor/ capătă un Salvator.// Cine-L ia cu el în casă/ are-o viaţă luminoasă./ Cine-L ia la el în piept/ are-un cuget înţelept.// La poarta Sionului/ sta-va Fiul omului,/ să primească fericit/ pe cei care L-au primit.// Să ne-mbrace-n haine noi/ cum L-am îmbrăcat şi noi/ Să ne-mbrace-n strai curat/ cum şi noi L-am îmbrăcat.// Să ne ia cu El în casă/ cum şi noi L-am pus la masă./ Să ne dăruie bucate/ cum şi noi I-am dat de toate.// Floricică de sulfină,/ să ne dea Isus lumină,/ să ne scrie-n cartea Lui/ cu pecetea Mielului!// Mielul cel din Betleem/ să ne facă să veghem!/ Mielul cel de pe calvar/ să ne dea Edenu-n dar!”
            Decembrie nu este doar luna cu o simbolistică aparte pentru creștinătate, dar este și momentul în care geminidele creează o imagine deosebită. În căderea lor, cerul pare plin de săgeți trase din înalt spre o lume care nu se cutremură și nu se lasă impresionată. Astfel putem vorbi despre naștere și moarte într-un spectacol grandios al universului. Un univers care și-a primit marii creatori cu brațele deschise, chemându-i să devină un întreg cu spațiul care i-a inspirat și hăruit. Printre aceia care au fost chemați să bucure cerul în decembrie se numără Ion Creangă, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Dinu Lipatti, Petre Țuțea, Marin Sorescu, Spiru Haret sau I.A.Brătescu-Voinești.
            Așadar, un recviem pentru cei care au devenit stele și un colind care ne vestește cea mai frumoasă naștere sub steaua creștinătății.

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista SUD (nr. 11-12, nov-dec 2022)

Emil Botta sau gestica emoțiilor

 „Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”

          Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
          Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
         

Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
          Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea

în Revista Sud, nr. 9-10, sept.-oct. 2022

Confesiune

Încă de la început,

când din aglomerația de liniști

s-au născut întrebările cu și despre pași

am intuit o oarecare frumusețe a drumului

fără indicatoare sau gps

sau măcar sfaturi din cel mai banal

ghid despre viață, om și lume.

Mi-au fost de ajuns

harta marilor eșecuri 

ascunsă în ultimele lacrimi 

ale tatălui A

și ecoul întrebării "De ce mie?"

devenită pecete pe toate diminețile

peste care se așezau neputințele,

păsări oarbe într-un labirint al tăcerilor.

A rămas mama, 

autoarea manualului universal

despre sacrificiu,

iubita M, leagănul inimii, al emoțiilor,

certitudinea și echilibrul 

într-o singură îmbrățișare

și privirea-poem a copilului T, 

neatinsă de stridentul lumii.

Pe scena timpului

ne ajutăm unul pe celălalt să înțelegem 

cum pot fi îmblânzite minutele

în clepsidra care numără

trădările, îmbrățișările, rănile

și eliberează uitarea.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

Confesion de Tess Azalea

Trenul nostru

lui Emil Botta

Trenul nostru 
Nu se va opri niciodată.
Va merge dincolo de
Bâlciul Deșertăciunilor,
în paralel cu Styxul,
tot mai aproape
de orizontul cailor exilați
în anotimpul melancoliilor
trăite de cerșetori și poeți.
Trenul nostru
nu se va opri niciodată.
Tropăind pe șinele
ca două destine gemene
nu ne lasă secunda
ultimei îmbrățișări
sub Raiul în așteptare.
Îl salutăm din mers pe Don Quijote
și râdem în fața vântului
neputincios să miște nicio moară.
La nr. 52 nu mai stă nimeni.
Pe măsuța-martoră
a tăcerilor cusute 
la reverul poemelor tale,
un telefon încă sună.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

The train - Simone Butturini

Netrăite de nimeni

Pe strada ca o arteră spre inimi,
Mă alătur călăreților cu pacea
Sculptată pe lănci
În singura noapte când se repetă
Scena căderii în primul păcat,
În numele unei libertăți
Netrăite de nimeni,
Niciodată.

Trupul meu, o epavă izgonită din Rai
Ruginind sub ploile orașului orb
Cere o arestare definitivă
Pentru ilegalul zbor din visul nocturn
Când aripile lor coborâte în bernă
Tremurau la comemorarea
Păsării Albastre a Fericirii
Netrăite de nimeni,
Niciodată.

Pe strada ca o arteră spre inimi,
Trupul meu, o epavă izgonită din Rai
Mimează existența unicului
Arbore de jad și singurătatea lui
În mijlocul mării.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

wallpapercave.com

Pe raftul de sus al uitaților: Aurel Gurghianu

             Așa mi se întâmplă mie în ultima vreme! Scormonesc printre file de carte asemenea
unui motor de căutare în spațiul virtual și ajung, uneori, ca într-un vis, în fața unei scene de teatru, parcă ascunsă de ochii lumii, unde eu sunt singurul martor al recitărilor de poezie din uitații lumii. Parcă anesteziat, încerc să intervin, să pun întrebări, să aflu detalii, dar toate încercările mele îmi sunt interzise. De undeva, din spatele cuvintelor, pare a se auzi o voce care șoptește: „Descoperă singur! Trăiește momentul!” Așa aș descrie atmosfera în care citesc o carte de poezie sau o antologie de versuri. În ultimii doi ani am tot căutat prin anticariate online, prin librării, cărți mute, reduse la tăcere de aceste vremuri noi în care altfel sunt oamenii, altele sunt valorile, nevoile și interesele urmărite. Dacă nu găsesc pe rafturile frumos etichetate și organizate, îmi îndrept pașii spre trotuarele unde știu că sunt vânzătorii ambulanți care-și negociază cărțile pentru câțiva lei încercând să mai adauge o porție de speranță vieții lor înnegurate, aflată la marginea disperării. Și, când găsesc, ce mare bucurie! Așa s-a întâmplat și cu poetul Aurel Gurghianu, pe care l-am descoperit printre paginile virtuale ale internetului citindu-i poezia „Nocturnă” din volumul „Poarta cu săgeți”, apărut la Editura Eminescu în anul 1972. Iat-o: „Umbrela mare și neagră,/ umbrela mică și roză/ umblară un timp suprapuse./ Apoi umbrela roză rămase locului/ urmând a urca niște trepte,/ în timp ce umbrela neagră/ trecu de cealaltă parte-a orașului./ Era aproape de ziuă./ Se descărcau la poartă butelii de lapte./ Umbrela neagră se duse în bucătărie/ și deschise-o sticlă cu whisky.” Și m-am lăsat purtat de aceste imagini citadine, încărcate cu atâta autenticitate și veridicitate, că îmi și imaginam cuplul măcinat de probleme nerezolvate, de gânduri spuse prea târziu sau deloc.

          Aurel Gurghianu este un poet care se ferește de metaforele clasice, îmbogățindu-și discursul liric prin modul de construcție aparent simplist, în care sunt relatate fapte și atitudini din viața reală lipsite de orice figură de stil. În lucrarea „Poeți români de azi”, apărută la Ed. Cartea Românească în 1979, autorul acesteia, Gheorghe Grigurcu spunea despre versurile lui Gurghianu că „o anume suficiență în trăire, o oscilație între inchietudine și oboseală și, în orice caz, o acceptare a lumii date, fac ca insurgența târzie a acestui lirism să se consume în bună măsură în cercul său de la început fixat.”
Aspectele mai sus semnalate de criticul literar de la Soroca se regăsesc și în versurile poemului „Cu flori galbene” din volumul „Curenții de seară”, apărut în 1976 la Editura Dacia: „Cu flori galbene am ieșit înaintea timpului/ și i-am spus:/ - Colorează-le-n roșu, prefă-le în flori de mărgean./ Colorează-le-n negru, prefă-le-n flori de cărbune./ Colorează-le-n verde, prefă-le-n flori de otravă.../ (Nu pare a mă fi auzit.)/ Colorează-le-n alb... - Albe sunt oasele (mi-a răspuns),/ albă e lacrima și punctul terminus al tuturora.” Uneori, construcțiile lui Aurel Gurghianu par poeme neterminate. În fond, ele nu sunt decât niște provocări ale poetului pentru a-l face pe cititor să-și imagineze posibile continuări, pe linia sentimentelor deja trăite de autor. Ca într-un joc-concurs în care premiate sunt cele mai expresive și mai originale comentarii pe marginea unor fotografii simple din natura ruralului, poetul vine natural, își prezintă textul ca o radiografie de suflet și pleacă fără nicio explicație în plus: „Toamna se sfătuiește cu magii pe câmp./ În cumpănă soarele - sânge călduț./ Dovlecii s-au copt,/ baloane captive/ cu sâmburi pline de uraniu - / Îi întorc mișcându-i ușor cu vârful piciorului/ și parc-aștept explozia/ să văd cum carnea lor galbenă/ umple văzduhul ca o mireasmă de frezie.”
           Constantin Cubleșan a mărturisit, la un moment dat, că poezia lui Aurel Gurghianu „vine dintr-o vibrație discretă și calmă la fiorul existenței; cultul creației găsind la el un desăvârșit oficiant, cu smerenie. Tocmai de aceea lirica sa poate fi asemuită unei muzici de cameră, fără stridențe, fără accente puternice, dramatice, fără alămuri, ci împlinită doar din armonia catifelată a corzilor de violină cu bărbăția tandră a sonorităților suflante ale flautului…”. Într-adevăr, o muzică de cameră cu acorduri dintre cele mai plăcute urechii celui care știe să aprecieze notele lirice autentice. Oricât l-am muta spre rafturile de sus, destinate uitării, Aurel Gurghianu va rămâne unul dintre reprezentanții valoroși ai grupului revistei Steaua, poate cel mai serios poet care a reușit să concretizeze în vers direcția dată de A. E. Baconsky, rămânând în istoria literaturii un poet al concretului, al orașului cu toate trăirile lui nemascate de metaforă, de farduri care să ascundă grotescul unor realități evidente.

material semnat de Gabriel Dragnea 

și apărut în revista Sud, 

la rubrica Pretexte (nr. 7-8, iulie-august 2022)

Un alt înger de rumeguș

Spre strada cu becurile adeseori furate
Adun în drumul spre casă
Tăcerile abandonate în stațiile de autobuz.
Ca într-un quasi barter care mă avantajează
Pe banca rece a călătorului febril
Lipesc un emoticon zâmbind și cu ochii spre cer.
Poate învățăm să ne desenăm zilele altfel.
Trec pe lângă treptele intrării în biserica din cartier…
Peste o duzină de chiștoace de țigară, 
Poate semn al nerăbdării,
Al emoțiilor întâlnirii cu Dumnezeu.
Iar eu, tot merg spre strada cu becurile adeseori furate.
Undeva, într-un apartament din apropiere
Un plâns funebru acoperă o manea redată în buclă
Și tot ce-mi doresc este puțină lumină.
Un alt înger de rumeguș devine torță
Pentru cel dus și pentru mine.
Acasă, ca într-un exercițiu de contabilitate primara
Liniștit, îmi voi număra îngerii.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

i.colnect.net