În noul număr dublu al Revistei Sud (ianuarie-februarie 2020) am citit cu o deosebită bucurie o cronică semnată de poetul, criticul și jurnalistul Nicolae Dan Fruntelată referitoare la recentul meu volum de poezie "Altharul lui Cronos". Onorat de cuvinte, vă mulțumesc maestre!
"Gabriel Dragnea, cu Altharul lui Cronos, Editura Sud, 2019, este un poet profund, care și-a construit un ceremonial al poeziei, cu solemnitate și iubire: „Mai ții minte bucuria noastră/ Când, primii care au ieșit din
biserică, bucurându-se,/ Au fost fluturii?”
Din cărțile de poezie care-mi plac în mod deosebit citez mult, las versurile însele să vorbească în locul considerațiilor mele „critice”. Așadar: „Aceea a fost ziua în care s-a votat izgonirea mea dintre/ îngeri!/ Și-n ziua când n-ai știut să sângeri/ Am plecat doar cu porumbelul păcii pe umăr (72 de minute de tăcere). Sau acest minunat haiku: „În fiecare ploaie/ sunt
lacrimile/ neplânse în versuri/ ale poeților”.
Gabriel Dragnea are tendința de a-și reprima mereu lirismul, dar acesta țâșnește prin toți porii versurilor frumoase, cu sunet rilkean. Poetul așează în titluri versuri întregi, ca niște poeme în sine: "La pieptul tău mă închin întâmplãrilor"; "Pe strada mea se împacă umbrele lumii"; "În ochii tăi, îmbrățișări de păsări".
Poezia lui Dragnea este o poezie a voluptății scufundării în timp. Într-un timp care are punctele vitale marcate de temple, de opere, de lecturi adânci. E o cale tulburată doar de amintirea unor paradisuri fără somn: iubirea, trecerea inexorabilă, jertfa. Sunt versuri care îmi amintesc (spuneam deja) de Rilke, ori de truverul divin, cel care a fost bunul meu prieten, Cezar Ivănescu.
Cheia cărții stă într-o ars poetica formulată aparent în fugă: „în poezie am fost cel mai sincer/ și, totuși, nimeni nu a știut cum a fost viața mea”.
Poetul a alergat și aleargă după himerele sale dragi, într-o aventură de aed grec, sub o ploaie de mituri și de visuri frânte, de cuvinte oprite, parcă, la jumătate, dintr-o sfială în fața zgomotului lumii contemporane.„Dezleagă-ți părul, Cybela!”, imploră el, apoi se întoarce în lumea violentă a prezentului impur, ca un dans nebun de la Moulin Rouge. Să vă mai semnalez încă un poem antologic: "Soldații aceștia..." El începe așa: „Soldații aceștia încă mărșăluiesc în secret/ Ascunzându-și însemnele unității pierdute la zaruri/ Încă un joc crud al unui destin căruia/ nu-i plac fluturii albi”. Citind aceste versuri, îmi amintesc de obsedantul poem al lui Nichita Stănescu: „Soldatul mărșăluia, mărșăluia, mărșăluia...”
Aș putea, încă, să citez multe versuri adevarate din cartea lui Gabriel Dragnea. Aș putea să introduc și câteva
cârteli de cititor atent al poeziei. Despre unele poeme mai artificiale, despre unele mai neglijente metaforic. Dar n-o s-o fac, pentru că e prea bună această carte de inimă a poetului tânăr. Nu, Dragnea nu scrie cartea unui poet învins de timp, copleșit de somptuozitatea sacră a templului liric, ci o carte de răzvrătit în vis, în singura
lume în care poezia domnește ca o regină tristă, de puțini înțeleasă..."
