Final de interviu

Despre mine?
Am plonjat într-un salt periculos
din brațele-leagăn ale lunii,
prin pletele cerului împrumutate femeii vis,
direct în plasa veche, nesigură a lumii,
o lume care a învățat repede cum se ucid nopțile.
Aripile? Au rămas însângerate
între Marile Porți, între o sabie și un crin.
În singurătate?
Când nu voi mai avea pe cine iubi și ierta,
când nu voi mai avea ce spune și cui,
mă voi retrage discret între două umbre,
să-mi încălzească mâinile și picioarele
la o distanță convenabilă,
doi metri între cele două lumi.
Ce mi-aș dori?
Dacă îl vedeți pe poetul cu nume de Bunăvestire
că își desenează aripi pe trup
dați de veste păsărilor!

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

peacegrooves.blog

Mersul poetului

Ca să pot vedea lumea altfel
Am hotărât că trebuie să merg șchiopătat
Peste fiecare jumătate de anotimp
Și în rest, mersul soldatului
Spre eternitatea discutabilă.

Unii se lasă injectați cu o grabă continuă
Care le macină în interior toate secundele și umbrele speriate
Făcându-le să se întrebe de ce sunt atât de puține
Când, totuși, parcă mai era timp pentru încă o poezie!

Peste câinele care-mi scormonește
Printre amintiri și tăceri neîmblânzite
Nu se va așeza niciodată zăpada!

Jean Michel Basquiat - Boy and Dog in a Johnnypump

Enciclopedia Scriitorilor Români Contemporani de Pretutindeni

          După mai bine de șapte ani fratele Traian Vasilcău, poetul român de peste Prut mi-a reamintit că sunt parte a proiectului editorial în care sunt reuniți 1146 de scriitori români, selectați din toate zonele lumii. Lucrarea

 "ENCICLOPEDIA SCRIITORILOR ROMÂNI  CONTEMPORANI DE PRETUTINDENI", lansată zilele acestea la Biblioteca Națională a Republicii Moldova este un succes fantastic al academicianului Mihai Cimpoi și al poetului Traian Vasilcău, amândoi reușind să construiască un edificiu cultural de referință pentru patrimoniul cultural românesc. Acesta este rezultatul unei ambiții

extraordinare, o muncă depusă cu maximă seriozitate și asumare vreme de aproape 10 ani de zile. Apariția acestei lucrări mă onorează foarte mult, de aceea aduc și aici mulțumiri celor doi binecunoscuți și valoroși autori, mai ales poetului

Traian Vasilcău care a considerat că merit să fiu prezent printre atâtea nume de scriitori români contemporani, personalități cu adevărat valoroase pentru contribuția adusă pe plan literar. Îi felicit și eu pe toți colegii și prietenii mei care se regăsesc în paginile acestei ample lucrări și mai ales pe autorii ei, care se bucură alături de noi pentru această minunată realizare.

"Moș Crăciun”, colindul lui Ștefan Cruceanu!

          „Moș Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeți/ Și aduce daruri multe/ Pe la fete și baieți. // Din bătrâni se povestește/ Că-n tot anul, negreșit/ Moș Crăciun pribeag sosește/ Niciodată n-a lipsit”. Nu a lipsit nici din copilăria mea, în care, toate vacanțele mele de iarnă le petreceam la Adjud, la bunicii din partea mamei. Copil fiind am învățat și eu versurile multor colinde pe care, ierni la rând, le cântam din casă în casă, la ferestrele vecinilor apropiați, alături de verișorul meu Ionuț. Pot să mă laud că știu ce înseamnă bucuria primirii în casă, cântând la gura sobei în fața tuturor membrilor familiei casei colindate, cu toții strânși să ne asculte. Timizi, cu teama de a nu ne încurca, de a nu uita versurile, ne împleteam emoțiile cu bucuria, zâmbetul spectatorilor noștri care, în șoaptă, cântau cu noi bătând ușor din palme sau lovind încet podeaua cu piciorul, parcă încercând să ne păstreze pe amândoi în același ritm. Am trăit și momentul în care ne înghețau picioarele și gluga hainei era parcă prea mică pentru a opri vântul care, în anumite locuri se manifesta în voie lovindu-ne fața îmbujorată și înlăcrimată de frig! Dar nimic nu ne oprea din misiunea noastră de a aduce vestea bună în casa oamenilor! Iar ei, cunoscându-ne, ne așteptau cu tot felul de bunătăți făcute în casă, cu dulciuri de tot felul, bucuroși că le-am călcat pragul. Inevitabil, din repertoriul

nostru nu avea cum să lipsească atât de bine cunoscutul colind „Moș Crăciun cu plete d`albe” (așa cum apare în antologia lui Gh. Cardaș, Poezia românească dela origine până în zilele noastre, apărută la Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar”, București, 1937; de aici intuim ideea originală a poetului care și-l imaginează pe Moș Crăciun având plete dintre acelea, albe, de aici și forma prescurtată).
Anii au trecut și, alte generații, la rândul lor, au învățat aceste versuri care aduc bucurie și zâmbet în miezul iernii. Dar, trebuie să recunosc că nu m-am întrebat niciodată cine a scris aceste versuri care au ajuns, în timp, pe buzele atâtor milioane de copii! Presupuneam că este o variantă tradusă și adaptată a vreunui colind străin sau, pur și simplu versuri populare care au reușit să treacă granițele atâtor generații! Dar, citind din antologia lui Gh. Cardaș, la care am făcut referire mai sus, l-am descoperit cu totul întâmplător pe însuși autorul acestui tradițional colind pentru copii: Ștefan Cruceanu. Încă de la apariția acestui volum colectiv de texte, despre acest poet nu s-au știut prea multe informații precise. Până și data nașterii sale este incertă, 1872! Gh. Cardaș, autorul acestei antologii precizează doar atât: „Despre Ștefan Cruceanu, talentat poet, cunoscut prin câteva poezii originale, nu avem suficiente date biografice. S`a născut pe la anul 1872 și a fost medic la Paris. A colaborat la revistele: „Lumea nouă literară”, „Convorbiri literare”, etc... În 1898 îi apare la Iași un volum de versuri intitulat „Lacrime”. Antologia „Parnasul Român” (Brașov, 1892), i-a popularizat poeziile: „Visul codrului” și „Cântăreț”; iar alte culegeri de versuri i-au

răspândit frumoasa și tradiționala bucată „Moș Crăciun”, pusă pe muzică.”
Mă întreb, acum, în aceste vremuri în care împrumutăm sau cumpărăm semnături străine, ce facem cu ale noastre care au condus spre lumină atâtea generații de părinți și bunici? Îmbrățișăm repere, acțiuni, modele și comportamente străine, multe dintre acestea înlocuindu-le pe ale noastre, tradiționale, pline de profunzime și sens, unele îzvorâte chiar din vechile scrieri sau învățături creștine. De prea multe ori ne îmbrăcăm cu haine care nu ni se potrivesc și ieșim pe stradă fără să ne pese dacă ne reprezintă sau nu. Alergăm după noi suveniruri de pe tarabele lumii întregi, îngropând tot mai adânc în spatele grădinii mii de dovezi ale existenței drumului până la noi. Oare câte lucruri care vorbesc despre noi s-au aruncat sau le-am lăsat să se deterioreze, urmând apoi a ne întreba într-un mod nevinovat și dezorientat „cine suntem?” Ar trebui să ne fie teamă că, fără o analiză serioasă, în profunzime asupra unor astfel de lucrări vechi și reeditarea lor, viitoarele generații se vor privi în ochi, tot mai dezorientate, tot mai liniștite și mulțumite în preajma a ceea ce au, starea de suficiență devenind deja o modă, un curent social în plină dezvoltare, o capcană în care cad „doar cei ai nimănui”. Într-adevăr, se poate trăi și fără să se știe cine a scris „Moș Crăciun cu plete dalbe”, care sunt marile minuni ale lumii sau fără să ne putem descrie bucuriile și frământările, dar oare cum și cât vom putea rezista pe un traseu fără marcaje, mai ales când alegem să fim niște păsări legate la ochi într-un zbor inconștient pe întuneric?

material semnat de Gabriel Dragnea
pentru rubrica PRETEXTE a Revistei SUD

Altharul lui Cronos este gata!

Cartea este gata! Coperta este puțin

modificată față de varianta pe care, probabil, deja o știți de pe facebook, dar în forma aceasta este mult mai luminoasă și scoate în evidență titlul în contrast cu fundalul ales. Așadar, vă aștept la prezentarea ei vineri, 22 noiembrie, la ora 14:30, la Târgul de Carte Gaudeamus, Pavilionul B2 Romexpo, standul 143 (Editura SUD - ACTIB).

Altharul lui Cronos, o certitudine

          Conform programului stabilit deja, cartea mea de poezie "Altharul lui Cronos" va fi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus, vineri, 22 noiembrie, la ora 14:30. Volumul este prefațat de prof. Mihaela Grădinariu și va apărea la Ed. Sud cu sprijinul Asociației pentru

Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB). Așteptând cu nerăbdare ieșirea ei de sub tipar, pot să vă arăt doar variante ale copertelor aflate în lucru. Din prefața scrisă cu mare atenție și la obiect de prof. Mihaela Grădinariu nu vă dezvălui astăzi decât un fragment care va fi prezent pe coperta a IV-a:

"Volumul de față se constituie într-o formă de eludare a destinului saltimbanc și se arată lectorului ca o cale de acces spre un paradis în care unicul stăpân e cititorul, vegheat de păstrătorul tainelor lui Cronos: poetul. Un poet angajat în scrierea unui scenariu de mântuire a întregii lumi, prin cuvânt, prin cuvinte, din arderea de tot a cărora răzbate nostalgia după timpul sacru și după matricea universală a triadei adevăr-bine-frumos". Mulțumesc și pe această cale prof. Mihaela Grădinariu și ACTIB pentru realizarea acestei cărți.

Cătălin Bursaci sau poezia care abia începuse...

...visele prindeau o oarecare formă, iar tăcerile își găsiseră un glas care putea deveni foarte puternic. Dar soarta a decis să pună punct după doar 18 file de carte. Da, viața lui a fost ca o broșură, care putea deveni o carte de referință dacă nu ar fi fost lovit necruțător de leucemie. Toate

realizările lui artistice până la 18 ani au fost promisiuni pentru un viitor frumos, în care, poate am fi făcut cunoștință cu un poet apreciat, un pictor recunoscut sau cu un regizor premiat pentru construcția filmelor sale. Da, din toate schițele, bilețelele, notițele sau scrisorile lui iese la suprafață un talent căruia nu i s-a dat dreptul să crească: „Veneau bizonii veneau cu vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguș/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ Veneau bizonii veneau cu vântul/ În calea lor nimic nu sta// Veneau cu vântul acum vântul mai vine/ Iarba se culcă și copacul foșnește/ Nisipul din stâncă stârnește”. Toate zbaterile lui Cătălin Bursaci, planurile lui, durerile, zâmbetul, lacrimile, pofta de viață și resemnarea le regăsim în singura lucrare, postumă „Prima carte - Ultima carte”, îngrijită de însăși mama poetului, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. În prefața semnată de Mircea Sîntimbreanu, acesta subliniază: „Paginile (...) stau mărturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. (...) El dobândise pofta de a privi, nesațul de a-și închipui, patima de a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare de scriitor, de actor, de pictor, de scenarist. ” În paginile tulburătoare ale acestei cărți ni se prezintă cronologic scurta existență a tânărului și artistului care a fost obligat să se predea în fața unei morți nedrepte și să treacă de partea acelora din sectorul destinelor tragice. Cu toate acestea el continuă să ne vorbească despre frumos, despre viață care, așa cum spunea și Nichita Stănescu „merită să fie trăită, măcar din curiozitate, dacă nu din altceva”: „Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală”. Atât cât a putut-o face, el a iubit oamenii și clipele petrecute alături de ei declarând în versuri aproape testamentare astfel: „Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. În toate cele 296 de pagini ne întâlnim cu dorința lui de a trăi agățându-se de orice îi conferă un echilibru, o siguranță sau creându-și propria poveste, propriul vis cu o bucurie înfrântă cu greu - „Când n-am un lucru, mi-l fac poveste.

Şi atunci e ca şi când l-aş avea”; ne întâlnim cu optimismul luptând necontenit de frustrările, cu neputința și în ultimă instanță cu o boală în fața căreia soldații vieții sunt prea puțini: „Numărătoarea inversă a început... La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum... Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”. Cu câteva zile înainte de a primi marea liniște, Cătălin Bursaci, parcă simțind că timpul nu mai are răbdare cu planurile și visurile lui, el îi cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe pentru a-și scrie cu repeziciune cărțile, pentru că, așa cum spunea plin de încredere și cu o maturitate fantastică pentru vârsta lui crudă, „nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”.  Așa cum preciza și Mircea Sîntimbreanu în prefață, poetul nostru „ar fi scris aceste cărţi […]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” În luna iunie ar fi împlinit 62 de ani și, dacă i s-ar fi permis să mai rămână printre noi, Cătălin Bursaci, cu siguranță ar fi dat un alt nume lucrurilor, florilor și gândurilor noastre. Mulțumit că l-am readus în prezent, îmi voi aminti mereu despre afirmația lui, justificare a alegerii cărții, mai ales că nu s-a putut bucura în timpul vieții de un volum de versuri care să-i poarte numele: „De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată”.

materialul rubricii PRETEXTE a Revistei SUD, articol semnat de Gabriel Dragnea