Miruna şi Palatul Poveştilor

                                                                                                                            de Gabriel Dragnea

Într-un sat de munte, nu foarte departe de oraş locuia o fetiţă de opt ani pe nume Miruna. Toată lumea o iubea pentru isteţimea sa şi pentru chipul ei frumos. Avea un păr lung, auriu ca soarele la amiază. Mama il împletea cu mare grijă şi răbdare în fiecare dimineaţă. Fundiţele roşii, bentiţa albă şi ochii ei mari, albaştri o făceau pe Miruna să arate ca o adevărată prinţesă de poveste. Se îmbrăca în fiecare zi cu aceeaşi rochiţă albă de mătase, primită în dar de ziua ei de la mama sa. Era îmbrăcămintea preferată. Floricelele multicolore de pe rochiţă erau asemenea florilor care îmbrăţişează câmpiile în miezul verii sub paşii căprioarelor blânde.

            Era mereu înconjurată de cărţi cu poveşti, dar Mirunei nu îi plăcea să citească. Cum primea câte o carte cadou o lua şi o arunca într-un colţ al camerei ei, într-o mică bibliotecă dezordonată sau chiar sub pat, alături de câteva păpuşi stricate şi lângă o pereche de săndăluţe rupte. Erau cumpărate cu bănuţii ei, strânşi de când mersese prima dată cu colindul la bunici şi la vecinii din sat care o cunoşteau. Atunci avea trei ani şi jumătate şi deja ştia o mulţime de poezii şi cântece pe care le fredona cât era ziua de lungă. Timpul trecuse şi Miruna, deşi avea acum opt ani şi săndăluţele nu mai puteau fi purtate, tot nu se îndura să le arunce.

- E timpul să mergi la culcare, Miruna! E deja târziu şi trebuie să te odihneşti.

- Dar, mamă, vreau să mai stau, să privesc afară cum apar stelele.

            Neavând mulţi prieteni cu care să vorbească şi să se joace, în fiecare zi se plimba la marginea pădurii culegând flori sălbatice sau urmărea păsările zgomotoase în zborul lor după hrană. Căldăruşele, ciuboţica-cucului, panseluţele şi brumărelele erau florile care dădeau viaţă camerei în care stătea Miruna, adeseori plictisită.

- Mamă, să laşi lumina...

- Ştiu, draga mea. Îţi voi lăsa veioza aprinsă.

            Mirunei îi era frică de întuneric şi în fiecare noapte ea, împreună cu iepuraşul ei de pluş adormeau cu lumina veiozei aprinsă. Doar aşa se simţea în siguranţă.

            Cu doar o săptămână în urmă ea avusese un vis urât. Era seară şi Miruna se întorcea de la pădure spre casă. Deodată se făcu întuneric, că nu mai puteai face nici măcar un pas înainte şi, ca printr-o minune apăru din spatele unor brazi înalţi şi argintii o pasăre de foc ce numaidecât îşi întinse aripile de flăcări, furând, astfel, luna şi toate stelele de pe cer. Atunci, Miruna începu să plângă şi să strige după ajutor. Doar vocea şi îmbrăţişarea mamei o treziră pe fată, speriată şi cu lacrimi în ochi. De atunci, în fiecare seară, înainte de culcare, privea cerul asigurându-se că nimeni nu i-a furat miile de stele, pe care le iubea de parcă toate luminau doar pentru ea.

            Nu trecu mult de când Miruna îşi închise ochii, obosită de plimbarea-i obişnuită şi de aerul curat şi răcoros de munte că, deodată, din colţul cu cărţi, din biblioteca nebăgată în seamă apăru o lumină puternică ce mângâia chipul fetei, care dormea adânc şi liniştit.

            Miruna începu să viseze ceva neobişnuit de frumos, care avea s-o apropie pentru totdeauna de lumea poveştilor.

            Mergând printr-un labirint de flori, încercând să găsească ieşirea, tocmai ce-i apăru în faţa ochilor un palat mare, strălucitor, de ziceai că este construit din razele soarelui. Dar palatul era pustiu. Nu se auzeau decât tic-tac-urile unor ceasuri vechi şi plictisite ce atârnau pe pereţii camerelor nelocuite de nimeni. Erau nişte ceasuri magice. Când o văzură pe fată, uimită de frumuseţea încăperilor şi mirată că nu era niciun om prin preajmă, un ceas bătrân, cu pendulă se adresă Mirunei:

- Cândva acest palat era plin de voie bună, de muzică şi jocuri. Toate vieţuitoarele veneau aici să se bucure în fiecare lună de Sărbătoarea Poveştilor.

- Unde eşti, întrebă Miruna nedumerită de cele auzite, deoarece nu era nimeni prin apropierea ei.

- Aici sunt! Sus, pe peretele din dreapta. Nu te speria, sunt un ceas bătrân care te aşteaptă de multă vreme.

- Pe mine?! De ce, întrebă mirată Miruna.

- Eşti singura care poate salva Palatul Poveştilor. Cu fiecare zi care trece, locul acesta îşi pierde din strălucire.

- Şi... cum aş putea eu să vă ajut, întrebă Miruna foarte curioasă şi dornică de a ajuta pe oricine la nevoie.

- Caut-o pe bufniţa înţeleaptă şi ea îţi va explica totul.

            Ieşind din palatul plin de tăcere şi singurătate, numai ce întâlni pe creanga unui fag uscat o bufniţă care, neavând altceva de făcut, număra frunzele care cădeau uşor, una câte una pe pământ.

- Bună ziua, tu eşti bufniţa cea înţeleaptă?, întrebă Miruna bucuroasă.

- Da, eu sunt. Iar tu eşti fetiţa căreia nu îi plac poveştile, spuse pasărea cu dezamăgire în glas.

- De unde ştii că nu îmi plac poveştile?

Bufniţa înţeleaptă îi răspunse:

- Ai fost în palatul care îşi pierde strălucirea?

- Da, nu este nimeni, în afară de ceasul cel bătrân de pe peretele din camera unde se ţineau balurile de Sărbătoarea Poveştilor, răspunse Miruna.

- Palatul este un loc minunat pentru toţi cei care vin să-l vadă, completă bufniţa.

- Dar este gol şi liniştea asta este mult prea tristă. Chiar şi când mă plimb zilnic la marginea pădurii întâlnesc mereu păsări, care se agită în zbor după hrană pentru pui sau când îşi curăţă cuiburile. Niciodată, pădurea nu a fost pustie şi tăcută ca aici.

- Dacă ţi-ar fi plăcut să citeşti, ai fi întâlnit astăzi toate personajele din cărţile pe care tu le arunci sub pat, fără să îţi pese. Toate păsările şi animalele te-ar fi întâmpinat cu veselie şi tot palatul tău ar fi fost plin de muzică şi zâmbet.

- Acesta este palatul meu?... întrebă Miruna cu emoţie în glas.

- Da, răspunse bufniţa cea înţeleaptă. Fiecare copil, ca tine are un palat al lui, dar niciunul nu arată atât de posomorât şi neîngrijit ca al tău.

- Şi toate cărţile mele, pe care le am acasă...

- Da, Miruna. În cărţile tale stau toate poveştile lumii, gândurile bune, personaje fermecătoare, care vor să locuiască în palatul tău. Este palatul copilăriei tale, o copilărie cu jocuri şi zâmbete şi foarte mulţi prieteni.

- Şi va fi iar muzică în acest palat?, izbucni Miruna cu mult entuziasm.

- Da, îi răspunse bătrâna bufniţă înţeleaptă. Chiar şi când vei creşte şi vei deveni un om mare, ca părinţii tăi, vei avea muzica dorului şi toate zâmbetele de copil în suflet. Totul va fi o amintire vie, pe care o vei păstra veşnic cu lacrimi în ochi.

            Făcând câţiva paşi înapoi, se întoarse brusc şi porni pe drumul pe care venise. Păşea grăbită spre labirintul de flori, care o priveau cu bucurie, dansând cu speranţă în vântul care adia prietenos peste codiţele aurii şi împletite ale Mirunei.

            Lumina, care apăruse din colţul cu cărţi din camera fetiţei, dispăruse, lăsându-se să se vadă aceeaşi mică bibliotecă răvăşită, cu cărţi nebăgate în seamă.

            Afară începu să se lumineze şi vrăbiuţele, alături de porumbei dădeau startul unei noi zile, care se anunţa plină de veselie. În pragul camerei apăru mama Mirunei. Se aplecă deasupra patului unde dormea micuţa şi o sărută pe frunte. Simţind căldura mamei, Miruna se trezi cu o mare bucurie în suflet şi cu un zâmbet, care rar îl puteai vedea pe chipul fetei, adesea plictisită.

- Bună dimineaţa, Miruna!

- Sărut mâna, mamă, spuse fata dornică să înceapă ziua cât mai repede. După ce mă spăl pe ochi şi mănânc micul dejun vreau să mă laşi să-mi fac singură curat în cameră şi să îmi aranjez cărţile, spunea Miruna foarte hotărâtă, spre mirarea mamei, care nu înţelegea ce se petrece. Astăzi nu merg la marginea pădurii înainte de prânz. Mă voi apuca de citit din cărţile pe care le-am primit. Ele mă ajută să păstrez bucuria şi speranţa în Palatul Copilăriei.

            Mama fetei, înţelegând că Miruna avusese un vis deosebit, o îmbrăţişă şi o sărută încă o dată pe frunte.

            De atunci, Mirunei nu îi mai era frică de întuneric şi aştepta seara cu o mare nerăbdare. Noaptea îi oferea cele mai frumoase vise în care ea, Miruna era Prinţesa din Palatul Poveştilor.

27 februarie – 03 martie 2012

Linişte şi mister în Munţii Suhard

- reportaj imaginar de călătorie -

                 O experienţă trăită nu va putea fi comparată niciodată cu întâmplările povestite de alţii, oricât de mare ar fi talentul lor.

                 Cu greu am reuşit să adorm, într-o vinere târzie, trecută de miezul nopţii. Gândurile se îngrămădeau în încercarea de a schiţa cât mai sumar ceea ce avea să se întâmple. Ceasul deşteptător, de această dată, a fost învins. Eram deja treaz şi pregătit pentru călătorie. Şi nu una oarecare, deoarece la întoarcere simţurile mele erau mai ascuţite decât oricând, iar sufletul cânta acorduri de relaxare deplină.

                Ceasul gării arăta ora 6 şi 20. Trenul s-a pus în mişcare. Parcă şi el cu roţile lui palide de atâta mers, încerca să-mi spună prin nerăbdarea din viteza lui că, indiferent de tipul de stres cotidian natura este singurul remediu posibil, dincolo de medicamente şi muzică clasică.

               Am ajuns la Vatra Dornei, oraş cunoscut ca staţiune balneoclimaterică. La gară m-a aşteptat un vechi prieten din copilărie, care văzându-mă, în loc să se bucure s-a întristat. Trecerea bruscă de la aerul poluat la aerul strecurat parcă de măreţia şi verdeaţa munţilor mi-a creat un soi de ameţeală şi oboseală instantanee. Urma să refacem un traseu pe care nu-l mai făcusem de aproape nouă ani.

Spre inima Suhardului, în sânul unui munte misterios, cu iz de taină şi credinţă veche, dacică. Ca într-un îndemn de luptă pentru onoare ne-am spus unul celuilalt: „Spre Omu!” Nu aveam altceva de cucerit decât văile uneori primejdioase şi cărările, care păreau că nu se mai termină sub paşii noştri. Am trăit mereu cu impresia rătăcirii, aşa cum este firesc să se întâmple cu orice drum care se afundă tot mai mult în carnaţia muntelui spre înălţimi.

Delimitat de Valea Diaca, Masivul Omu ocupă partea cea mai înaltă a Suhardului. Un Goliat mereu prezent şi treaz să te întâmpine cu duritatea rocilor şi provocarea de a-i mângâia crestele. Este o rezervaţie integrală, o prelungire spre est a Parcului Naţional al Munţilor Rodnei. Fondul forestier al rezervaţiei lasă să se vadă amprenta predominantă a elementelor alpigene, însă cu numeroase specii endemice, dintre care îmi amintesc cu umor de ochii şoricelului şi gâscariţa.

În tot acest peisaj, parcă desprins din „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, dar fără frumuseţea sălbăticiei româneşti, ochii nu mai încetează a căuta în continuare mirificul şi splendoarea. Tot aruncând cu privirea în jur după alte ierburi sălbatice m-am întâlnit cu cei „Trei fraţi pătaţi” la un „ospăţ” cu „usturoii de munte”, înconjuraţi de o rezervaţie de plante feminine, parcă reunite la şezătoarea de seară: veronica, eufrasia, bursuca, genţiana sau vulturica.

Pe tot parcursul celor două zile petrecute fugitiv nu am reuşit să întâlnesc nici ursul carpatin şi nici râsul cu a lui alură de rege nedreptăţit şi neîncoronat al faunei româneşti. Cu el m-am întâlnit, totuşi, la întoarcere, în Bucureşti, când mi-am adus aminte de ce era să mi se întâmple la Pârâul Hăncii, dar asta este, oricum, altă poveste.

                                                                                                       Gabriel Dragnea

Un ultim înger II

Se sting tristețile pe brațele uitării

Când desenez un zâmbet pe ochii tăi atei

Vreau să pătrunzi în taina gândurilor mării

Și să-i descânți tăcerea ascunsă-n ochii mei.

Când desenez un zâmbet pe ochii tăi atei

Se naște un copil ce ne hrănește clipa.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei

Când tu m-ajuți să-mi curăț de noroi aripa.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei...

Culorile adorm târziu în orhidee

Pe trupul meu curg lacrimi de femei

Cum la poeți plâng doruri din condeie.

Culorile adorm târziu în orhidee

Tot așteptând privirea-ți pierdută-n primăvară

Și umbra-i obosită în urma ta pe-alee

Pe fruntea cerului e-o rană ce nu mai vrea să doară.

Când desenez un zâmbet pe ochii tăi atei

Culorile adorm târziu în orhidee.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei...

Iar la poeți plâng doruri din condeie.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei

Când la poeți plâng doruri din condeie.

                                                                  Gabriel Dragnea

                                                                  12-13 iunie 2013

Poezia care produce şi poezia “scoasă la produs”

Trăim cu toţii, în fiecare zi, sentimente bizare, gânduri tulburătoare suntem martorii unor acţiuni care nu justifică majora noastră prezenţă în acest spaţiu pe care nu ni l-am ales ci ni s-a dat. Cu atât mai mult ar trebui să reflectăm adânc la rolul şi scopul cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu să creăm poezie, să naştem vers pentru a bucura sufletul şi gândurile celor care au alte calităţi, alt har dăruit cu alt scop. Căci, în fond, indiferent de priceperea fiecăruia dintre noi într-un domeniu sau altul, scopul este să ne completăm reciproc, să progresăm unul cu ajutorul celuilalt prin dragoste, înţelegere, toleranţă şi respect. Da, mai ales respect. 

Citeam un material al stimabilului Ion Iancu Vale (director al revistei târgoviştene “Climate literare”) despre haina scabroasă şi puturoasă pe care o poartă fără voia ei o parte din poezia cu care “se iese la produs” pe piaţa literaturii. Discutând ulterior ne gândeam dacă, unele expresii vulgare pot avea sau nu loc în paginile unei reviste de cultură. Răspund: da.  Dacă prezenţa lor dă un semnal de alarmă pentru protejarea valorii autentice şi pentru revendicarea calităţii în paginile editorial-culturale atunci, da.

Tocmai referitor la această temă,  într-un interviu pe care mi l-a acordat poetul Traian T. Coşovei acesta spunea astfel: ” Excesul de libertate nu duce întotdeauna şi la o mărire a potenţialului liric, poetic. Nu aduce după sine şi creativitate. Uneori acest exces duce şi la abuzuri la adresa limbii române. Constat o vulgarizare şi o trivializare a limbii române, pe care mă mir că nişte oameni şcoliţi o acceptă şi, mai mult, se lasă ademeniţi ca de un fals cântec de sirenă. Nu pot compara poezia lui Francois Villon cu ceea ce se citeşte în unele cenacluri, unde unele cuvinte folosite nu fac decât să aducă derizoriul cât mai aproape de autor. Spun şi eu cum spunea Nichita, la un moment dat. Dacă gândirea nu este vulgară, cuvinte taxate astfel, dar spuse pe şleau, ca-n mahala, nu au nici o semnificaţie. Trebuie să ştii cum se folosesc aceste cuvinte fără să deranjeze; dacă gândirea este vulgară, până şi cuvântul pâine miroase a căcat.” (fragment din interviul cu Traian T. Coşovei publicat în lucrarea în curs de apariţie “27 DIALOGURI – Construcţii incomplete”, Ed. Tiparg, 2013).

Şi ca să dau exemplu de gândire vulgară, iată ce scrie un personaj scârbos, care mai este şi director de instituţie de învăţământ din România într-o - mi-e şi jenă să-i spun carte de versuri – broşură pornografică cu iz de boală psihică:

„Odată, într-o discotecă, m-am dat la o tipă. Am dat-o peste cap atât de tare, că mi-a zis să merg cu ea în toaleta femeilor. Şi m-am dus. A fost straniu să mă p..ş în buda femeilor. (…) Fata asta, căreia nu-i ştiam nici numele, udă, dorindu-şi să se(...).” şi...nu mai are rost să mai continui. Acelaşi personaj care a dedicat, se pare, elevilor săi aceste abjecţii cu iz de demitere din învăţământ continuă cu aceeaşi ambiţie ca a cancerului care roade până la lacrimi: „Am frecat un ness, turnând peste două degete de rom şi m-am lăsat convins că seara trecută reuşisem să am o erecţie (după cât timp?) şi să mă masturbez. Mi-am privit palma şi ceea ce am văzut m-a făcut să zâmbesc satisfăcut de noul nivel de indecenţă atins de mintea mea”. Indecenţă este mult prea puţin spus acestui individ care, pare-se, consideră scatofilia o muză. Nici nu vreau să îmi imaginez unde îl pândesc aceste mizerii pe acest om publicat atât de uşor de o editură, care, sigur nu are legătură cu fenomenul cultural, nici cât o răceală de-o vară.

Şi ştiţi la fel de bine ca mine că, exemple oribile ca acestea pot expune la nesfârşit.

Aşadar, dacă intelectualii de prestigiu sau scriitori, critici literari renumiţi girează cu propria experienţă, cu certificatul de avizat publicarea unor texte de consum, la modă, lipsite de lirism sau în cel mai rău caz pornografice ca fiind lucrări ce merită insigna valorii, atunci să nu ne mirăm că pătrunde din ce în ce mai aprig şi fals revendicativ fenomenul manelizării în aproape tot spaţiul cultural şi mediatic românesc.

articol semnat de Gabriel Dragnea