în lumea aceea se numărau florile de cireș,
câte bucurii au înmugurit la ferestre
și câte zâmbete au fost desenate în praf.
Alții ardeau în șeminee fotografii
de la îngroparea regretelor.
Pe alei mirosea a mir și a lemn crud
de la o toacă nouă, cu glas de Bunăvestire.
În lumea din stânga creșteau pietre
din praguri vechi de uși nedeschise, inerte.
Din crăpături de ziduri doar iedera moartă
mai putea trezi amintiri despre vechi ambiții,
provocări și ținte, priviri din înalt și căderi...
Încă mai puteam simți copiii jucându-se,
desenându-și copilăria în vitralii,
mame cu lacrimile scurse pe catapeteasma bisericii.
M-am retras înapoi pe aleea îngustă,
pe care se îngrămădesc iluzii,
credințe șubrezite, orfani de Lumină,
uneltiri și strângeri de mână, confesiuni șoptite,
dureri, tăceri, priviri de copii abandonați,
invitați la jocul perfid al lumii
încă netatuat pe sufletele lor
de mici apărători ai Paradisului.
Înapoi nu se mai poate călca, e totul prăbușit în uitare,
o prăpastie care îi cheamă pe cei rătăciți și goi
care nu cred în pasul încă neînsângerat
de piatră, de drum și de noapte.
Cine va cânta pentru mine
într-o sală plină cu îngeri orbi
care nu îmi pot vedea ziua de mâine
sculptată pe talpă?
Din spatele sălii în care tot repet, încă de la naștere,
o scuturare de aripi și o voce:
Eu zic să te culci
Și să-ți lași caii să zboare!
Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"
 |
| kellybroganmd.com |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu