O nouă viață

         Mama mă strigă Teo, iar tata, încă, îmi spune Biluţă deoarece, înainte de a mă naşte, când îmi căutam locul să stau cât mai comod împingeam cu capul în burtica mamei, iar tata m-a văzut şi mi-a spus aşa: Biluţă.

         De fapt, eu sunt Tudor-Florin, am 4 luni şi pot să mă declar un copil norocos şi fericit cu părinţii mei. Norocos pentru că am reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să pot cunoaşte aceasta lume plină de curiozităţi pentru mine. Eram foarte aproape de a rata această şansă de viaţă cu şapte luni şi jumătate înainte de a vedea lumina zilei.

Cu Salvarea la spital

        La o lună şi jumătate de sarcină, părinţii mei au trecut prin nişte clipe dramatice, pline de tensiune. În urma unei hemoragii puternice mama a ajuns la spital, cu sirena Salvării pornită.
Tot drumul tati a ţinut-o de mână pe mami, amândoi cu ochii în lacrimi. În acea seara târzie credeau că m-au pierdut.
         

 Abia a doua zi de dimineaţă au aflat că încă sunt speranţe de viaţă pentru mine. Şi, totuşi a fost un moment trist pentru amândoi, pentru că au mai aflat că, timp de o lună şi jumătate, acolo, în burtica mamei eu nu fusesem singur. Avusesem un frăţior sau o surioară pe care, în acea seară, îl/o pierdusem. Din acel moment şi mami şi tati şi-au pus toate speranţele în mine. Mami a rămas acasă în concediu medical şi apoi maternal, ca să aibă mai mare grijă de mine.

Sunt centrul atenției

       În fiecare seară auzeam cântece, muzică liniştitoare, glasurile lor calde şi simţeam mângâierile mamei pe burtica ei, care, cu fiecare săptămână devenea tot mai mare şi mai frumoasă.
          Acum, când mă uit în ochii lor văd că nu mai este loc de lacrimi de tristeţe ci, doar pentru bucurie, dragoste, speranţă. Doar pentru mine.

          Cu fiecare zi care trece văd că pot să fac câte ceva nou şi interesant. Pot să mă întorc singur pe burtică, ceea ce îmi place foarte mult, mai ales când dorm; apuc mici jucărioare cu mâinile, dar mă plictisesc repede de ele şi le arunc imediat. Îmi place foarte mult să fiu băgat în seamă, să fiu în centrul atenţiei, mângâiat şi alintat. Nu vreau să stau singur nici măcar o clipă. M-am obişnuit să fie mereu cineva lângă mine şi să îmi vorbească şi să-mi zâmbească. Aşa am început să scot sunete noi, care pe părinţii mei îi amuză. Oare înţeleg ei ce spun eu acolo? Nu cred.

Ce bine e să fii iubit!

          Am prins slăbiciunea lui mami şi lui tati de a mă lua în braţe imediat ce încep să plâng. Asta e! Sunt şi eu curios şi vreau să văd totul în jur. Măcar până adorm.

Băiţa zilnică este minunată. Dacă m-ar lăsa mai mult în apă nu m-aş supăra deloc. În acelaşi timp dau din mâini şi din picioare, împrăştii apă peste tot în jur, iar mami şi tati râd. Înseamnă că le place şi lor. Cu toate astea ei spun că sunt un băieţel cuminte. Şi ei iar mă iau în braţe şi mă alintă zâmbindu-mi mereu. De aceea sunt un băieţel norocos și fericit.

Gabriel Dragnea

(material apărut în decembrie 2008, în nr. 12 al Revistei Mami. Pentru că revista era adresată mămicilor, textul a fost publicat sub semnătura soției mele, Marinela).

Materialul este redactat sub forma unei scrisori, oglindire imaginară a gândurilor fiului nostru, Tudor, la câteva luni după nașterea lui.