Într-un pustiu al străzilor reci, pe-aleile încrustate cu regrete vii,
Pe unde doar nopțile se adună citind din poemele singurătății,
Își valsa brațele căutând să-mbrățișeze anotimpurile
Nevăzute, tăcute, așezate pe fruntea încruntată a cerului.
În urma ei înfloreau tristețile, parfumând urmele pasului șchiopătat,
Neîmpăcat cu drumul desenat în uitare sub stele-ochi de Rai.
Aș fi strigat să mai stai, să-mi împletești mirările cu taina
Sub haina aceasta a nopții pe care o port la fiecare plimbare
Pe străzile unde ți-ai pierdut dansul, tăcerea și pasul.
Pe femeia aceasta nu am văzut-o niciodată!
Am întâlnit-o lângă Ticino,
În cel mai frumos poem sinucis între malurile
Care vorbesc și acum despre tăcerea anotimpurilor.
Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"
 |
| ampo.wordpress.com |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu