Almost blue

Ea este aproape albastră
Ca umbra albatrosului rătăcit printre
Urme de gânduri ciobite eșuate la țărm,
Aproape albastră ca o himeră
Care-mi poartă resemnările pe brațe
În abisuri, printre confuzii, abandonuri
Și poeme - evadări spre istorii prăfuite,
Mări policrome în versuri, încă nedescoperite,
Crude ca visele copiilor într-o lume uscată,
Perfuzată, sterilă și rece.

În vechiul cafe bar, în fum de Virginia Blend,
Unde cândva ne hrăneam neliniștile,
Aceleași portrete de poeți schițați în acuarelă,
Ne îndeamnă să credem că ea este aproape albastră.
Pun pe repeat Almost Blue, un pian, o trompetă
Și visul meu cu inorogul prăbușit în mare
Va rămâne un poem pe care nu-l voi scrie niciodată.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

needpix.com

Decizie

Ei bine, astăzi mă voi scutura de iluzii
Precum un câine orb abia ieșit din mare
Și mă voi înălța pe spatele unui zmeu
Desenat din amintirile copiilor,
Până la cea mai îndepărtată pasăre,
Ultima eliberată în numele falsei libertăți,
Lăsându-i pe aripi zâmbetul meu formal
Și o mostră din bucuria că exist,
Păstrată-n eprubete.
Când toți vor fi injectați cu teama de a nu mai fi,
Să-mi spuneți, să scriu un nou poem
Despre glasuri și trupuri noi, hibride.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

Părere

Nu suntem doar niște oameni,
Suntem păreri despre fiecare zi
În care se contrazic regretele de ieri
Cu privirea de azi dedicată mării,
În numele lui c'est bon comme ça.
Noi, cei care ne spălăm sufletul în valuri
Suntem imperfecțiunile acestei lumi
Care, prin visele noastre furate din poeme
Încercăm un echilibru fragil
Între oameni și păsări.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Ion Drăgănoiu sau poezia ca reconstituire

          L-am întâlnit în 2019, într-un interviu pentru televiziune, alături de Nichita Stănescu, amândoi poziționați voit, ca-ntr-o metaforă despre timp, între două ceasuri atârnate pe un perete alb ca o filă de carte, încă

nelocuită de cuvinte.  În acel moment personajul căutat era îngerul blond, pe celălalt sacrificându-l involuntar pe altarul amânării. De atunci, am mai revăzut de câteva ori materialul, cândva difuzat pe canalul public TVR3 și, la un moment dat, nu știu de ce, am simțit nevoia de a-l descoperi, de a-l cerceta pe cel care îl zugrăvea pe Nichita atât de frumos în materialul de televiziune din 1970. Așa l-am descoperit pe poetul Ion Drăgănoiu și poezia sa ca o reconstituire în versuri a celor mai frumoase gânduri, trăiri și experiențe ale poetului: „Şi totuşi camera albă trebuie descrisă./ Amănunţit./ Disecată de bisturiul ascuţit al privirii, oprită de-atâtea ori pe/ contra-greutate de porţelan a lămpii nemţeşti atârnând din/ tavan./ Ştii unde eşti?/ Dar de unde să-ncepi?/ Aminteşte-ţi mesele albe de faianţă din sala de disecţie./ Şi trupurile de un galben cenuşiu, ca de banana, întinse pe mese,/ Şi dexteritatea şefului de lucrări, făcând o incizie longitudinală./ Adu-ţi aminte şi fă la fel./ Dar cu sfială./ Aşa cum se face/ o trepanaţie craniană./ Şi nu uita: ceea ce faci nu e o disecţie./ Ci o vivisecţie./ Poate să doară, poate să moară./ Umblă cu grijă printre straturile vii, palpitânde./ E-n ele/ şi viaţă şi moarte./ E chiar/ Fiinţa ta./ Carnea ta de secunde”. (Camera albă).
          L-am căutat printre cărți prăfuite din anticariate, printre pagini de reviste literare devenite istorie, printre filele virtuale ale internetului cu

trimiteri la cărți care i-au aparținut cândva, dăruite cu autograf și l-am găsit așteptând un timp al recunoașterii, al regăsirii. L-am citit și i-am simțit frământarea prin care își căuta un loc în care poezia lui să rămână măcar ca semn al trecerii sale prin lume, printre poeți. O „vânătoare” continuă a unei liniști, adesea rătăcită în tranșeele poeziei reprezentată cu succes la vremea aceea, anii 70-80, de Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Tomozei, Ana Blandiana sau Marin Sorescu. Uneori influențat de versurile prietenului Nichita, el a continuat să scrie, construindu-și un itinerariu personal dictat de propriul glas liric: „Mănuşa groasă de piele învelind pumnul uşor ridicat./ Şoimul bine dresat înfipt în mănușa groasă de piele./ Capul ascuns în sacul de pânză umbroasă al şoimului./ Iepurele fugind./ De ce se varsă râurile în mare?/ Mănuşa groasă de piele:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Şoimul bine dresat:/ Pentru că marea…/ De ce se varsă râurile în mare?/ Iepurele fugind:/ Pentru că în marea ei umilință, marea// ştie să stea mai jos decât mănuşa groasa de piele, şoimul/ bine dresat, capul ascuns. Pentru că marea stă şi aşteaptă.// Apoi, înțeleapta mişcare a mâinii, dezvelind capul şoimului” (Scene de vânatoare I).
          Chiar dacă Mircea Iorgulescu a remarcat cu o oarecare obiectivitate faptul că în volumul „Starea

provizorie”,  „indiferent de atitudinea stilistică adoptată, Ion Drăgănoiu este un sentimental obosit cu emoţii destrămate şi muzicale, fugar melancolice”, cu toate acestea versurile lui Ion Drăgănoiu au un suspin propriu, rezervat, descris artistic în imagini echilibrate, menite, parcă a liniști gândul, dar și a-l tulbura deopotrivă: „Zidesc un zid zidarii sub geamul meu./ O casă/ a plecat de sub pământ şi se înalţă./ în clepsidra oaselor măduva nu vrea să curgă,/ măduva încă nu curge în vase lungi de faianţă./ doar sângele se aude picurând, în sus, în jos,/ printre secunde. îl simt că simte cum trece prin el/ o secundă:/ Da, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Nu, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul/ să foşnească./ Am bătături în palme şi în gând/ văzând cum zidurile nu se-opresc să crească/ şi cum pădurea ce-o vedeam la geam/ e retezată-n două de securea zidului./ Nu ştiam de ce zidarii stau pe dinăuntru când ridic-o casă./ Nisipul asemeni sunt zidarii./ Ei se închid/ în osul ce vibrează, în roşul casei ce-o visează./ Sub geamul meu se-nalţă-ncet o casă,/ o clepsidră frumoasă, o magazie de zid./ Doar vârfurile brazilor se văd lucind de la fereastra mea,/ unde hârleţul de argint l-am pus să se zbicească” (Starea provizorie).

          Indiferent de ceea ce se va scrie și analiza pe marginea poeziei lui Ion Drăgănoiu, pentru mine, întâlnirea cu poezia lui a fost un nou prilej pentru o altfel de respirație poetică. Chiar dacă ne-a părăsit pentru totdeauna în urmă cu 17 ani, i-am căutat urmele pe Șos. Mihai Bravu, Nr. 290. La prima scară a blocului 4 nu a mai rămas decât o placă memorială care ne amintește că, odată, a trăit și creat discret, dar neliniștit un poet printre oameni.

un material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud.

Rareori peste tâmplele lumii

Săptămânal ies din orașul monocolor,
Renunțând la străzile tuturor,
În căutarea cărărilor celor puțini.
Pașii mei, precum secundele
Într-un ceas străin
Caută locul acela cu zimbri retrași
Călcând uneori nervoși și triști
Doar prin poeme și rareori
Peste tâmplele lumii.
Cu aceeași culoare a orașului catatonic
La care au renunțat cândva pictorii,
Regizori neinspirați se joacă în scurt metraje
De-a refacerea lumii.

Mimând o privire pierdută, stinsă
Săptămânal închid toate luminile scenei
Și, zâmbind
Îmi plimb zimbri și neliniștile
Prin valurile din Zihuatanejo,
Care îmi lovesc gleznele
Ca o bătaie în ușă
Amintindu-mi de nevoia
Împăcării cu mine.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Anghel Dumbrăveanu: „Iau barca și mă urc în cer...”

         L-am reîntâlnit pe poet în urmă cu vreo două luni când am demarat o amplă căutare printre materialele

postate pe rețelele media din dorința de a asculta vocea lui Gheorghe Tomozei recitându-și versurile. Astfel am avut surpriza plăcută de a-l revedea într-un material video pe cel care i-a fost prieten lui Tomozei și anume poetul Anghel Dumbrăveanu. În această

filmare în care Gheorghe Tomozei evoca prietenia lui cu Nichita Stănescu, poetul Anghel Dumbrăveanu, în stilul clasic le rouge et le noir, cu o cravată roșie asortată unui costum negru, tăcea și asculta așa cum s-a deprins mai toată

viața. Aplecându-mă puțin mai atent asupra personalității și stilului său literar îl remarc pe poetul Anghel Dumbrăveanu printre aceia care s-au dezis de módele trecătoare ale vremii, evitând prin tăcere și distanță toți factorii perturbatori care l-ar fi putut determina să scrie altfel. Într-un scurt fragment al unui interviu acordat de poet din însăși locuința sa, acesta mărturisea: „Am avut parte de o lungă ucenicie literară, de tatonări, erau și vremuri destul de improprii pentru creația literară și pentru artă în general dar, prin firea mea de a aștepta, de a nu mă grăbi, de a nu voi să ies neapărat în evidență am putut evita foarte multe capcane ale vremii în ceea ce privește tematica, una care era foarte clară și destul de improprie creației adevărate.”
          A debutat în 1961, cu volumul "Fluviile visează oceanul", volum cu care se evidențiază în fața criticilor încă de la bun început devenind unul dintre reprezentanții foarte apreciați ai generației de poeți din care fac parte Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Florin Mugur, Constanţa Buzea, Ion Gheorghe. Poetul oltean născut în 1933 în Dobroteasa județului Olt este autorul a 23 de volume de poezie, 3 romane, impresii de călătorie cuprinse în

volumul "Chemarea mărilor", dar și evocări literare în cărțile "Fenomenul Nichita Stănescu și Intrarea în cetate, Timişoara - Poeme şi privelişti". În același interviu despre care aminteam în rândurile anterioare, poetul care vorbea despre „Fața străină a nopții”, despre „Singurătatea amiezii” sau „Tematica umbrei” mărturisea cu sinceritate și fără nicio urmă de supărare față de cei care îi analizau „altfel”construcția gândurilor prezente în mesajul poetic: „Întotdeauna am fost destul de aspru criticat în ședințele de cenaclu și în presa locală pentru poezia mea care era socotită romantică, ruptă de viață, evazionistă, onirică, fără combativitatea necesară etc. Deși am debutat foarte devreme, la 15-16 ani, adevăratul debut se produce mai târziu, în Revista „Scrisul Bănățean”, la 3-4 ani după aceea. Eu consider că debutul propriu-zis al meu în poezie este când apare a treia mea carte de versuri, "Iluminările mării”. Iată un exemplu de romantism autentic în Poemul de Nord din volumul menționat: „Te caut prin gândurile desfrunzite, într-una,/ Și mă dor drumurile pe care-ai trecut,/ Și umblu pustiu toată noaptea cu luna,/ Pe țărmul unui timp atât de departe, pierdut.// Mereu mai frumoasă prin sunet îmi treci/ Cu zâmbetul trist și părul negru și lung/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci/ Și umbra-ți de chin o chem mereu, și-o alung.// Căci frunzele viselor în poemele mele de sud./ Cine-ți sărută ochii când se-ntristează?/ De mult nu mai pot, când vii, să te-aud,/ Am uitat să-ți descânt genunchiul cu-o rază.// Te caut tot mai departe, dar treci/ Tăcută prin albastru-mi fiord/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci:/ Cad visele, galbene, în poemele mele de nord”.
          Rămânând fidel crezului său poetic, sentimentelor îmblânzite cu ajutorul naturii și mereu în brațele ei,

poetul Anghel Dumbrăveanu este colecționarul de vise și umbre, de îmbrățișări și priviri, de tăceri și resemnări: „Sînt și aici și-n altă parte/ și fericit și trist, și rău și bun,/ cum viața-nseamnă și puțină moarte,/ cum înțelept și cum nebun.// Iau barca și mă urc în cer,/ și în pământ, și-n flori, și nicăurea,/ cum raza serii într-un giuvaer/ și cum ecoul colindând pădurea.// Să mă aștepți pe-același mal/ unde-am să ies mereu din ape,/ cum fluxul largului egal,/ cum și departe, și aproape.” (Cum raza serii, din vol. "Iarna imperială")

material apărut în revista SUD, nr. 3-4 (martie-aprilie 2020)

Ieri, premiat de Academia Română, astăzi un necunoscut: Dimitrie Nanu

          Poetul despre care fac referire în acest material s-a născut pe 26 octombrie 1873 în Câmpulung, într-o deosebită zi de Sf. Dumitru, nume pe care avea să îl poarte vreme de 70 de ani. Debutează literar la vârsta de 15 ani, în perioada când era elev al

Liceului Sf. Sava. Absolvent al Facultății de Drept din București, Dimitrie Nanu urmează inclusiv cursurile unei școli veterinare, de aici și comunicarea trimisă de poetul nostru pe adresa Academiei de Științe din Paris sub titlul: „Note relative aux mouvements de quelques animaux quand ils sont précipités d`un lieu élevè”. Se pare că această comunicare a fost citită public de către chimistul Henri Moissan și apreciată de întreg mediul academic prezent la acea ședință.

          Debutul editorial al lui Dimitrie Nanu are loc în anul 1900, când poetul se hotărăște să își adune poeziile publicate prin diferitele reviste ale vremii, astfel ajungând să fie tipărit primul lui volum de versuri numit Nocturne. Urmează în 1906 volumul La focul rampei, în 1914 100.000 de lei), i-a adus poetului cea mai mare satisfacţie morală a vieţii sale”. 

publică o cărticică de versuri Ispitirea de pe munte, iar în 1925 se prezintă din nou printre scriitori cu volumul La mielul alb. Însă, dintre toate, cartea cea mai apreciată de critică a fost "Poezii. Pronaos – Natura, în nostalgia unui cămin, Patria – Umanitatea – Dumnezeu. 1902-1934". Pentru acest proiect liric finalizat în 1934 de către Ed. Cartea Românească, poetul și-a adunat toate versurile scrise și apărute în acest interval de timp, volumul fiind rapid observat și apreciat de critici și, mai mult decât atât, premiat de Academia Română. Conform lui Adrian Săvoiu în monografia Câmpulung Muscel – Scrinul cu amintiri, „volumul a primit în 1937 o apreciere oficială, căci Dimitrie Nanu a fost încununat, la propunerea lui Nicolae Iorga, cu Premiul Naţional de Poezie, distincţie care, în afara unei sume considerabile de bani (

          După succesul avut cu această antologie de autor, cu șase, șapte ani înainte de plecarea lui spre lumea cerurilor, poetul Dimitrie Nanu își mai anunță încă două volume: Coloane de bronz (traduceri din marii poeți francezi) și Vino-n parc să stăm de vorbă (eseuri literare).

În aceeași antologie Poezia românească dela origine până în zilele noastre, unde l-am descoperit și pe Ștefan Cruceanu (autorul colindului „Moș Crăciun cu plete dalbe”, despre care am vorbit în numărul trecut al acestei reviste), Gh. Cardaș analizează poezia lui Dimitrie Nanu împărțind-o în câteva genuri distincte: „primul ciclu îl formează versurile cu notă descriptivă, pasteluri și idile, dintre care amintim următoarele: „În munți”, „Atolii”, „Cărăruie”, „Piatra Kraiului”, „Livada” etc...; al doilea îl formează cele cu notă patriotică: „Tismana”, „Fuga lui Petru Rareș”, „Răzvrătitul”, „Coroana”, „Ruga centurionului”, „Mustrarea Domnului”, „Întoarcerea prizonierului”; în al treilea ciclu vine nota umanitaristă, din care desprindem poeziile „Altruism”, „Ști tu ce e viața”, „Cathedrala”, etc. Și, în fine, ultimul și cel mai important ciclu îl constituie poeziile cu notă religioasă. Aici avem două capodopere: „Îndoiala” și „Ispitirea de pe munte”.          Conform aceluiași Adrian Săvoiu, Dimitrie Nanu îşi scrie testamentul în 1938 și, neavând urmaşi direcţi, lasă casa nepotului său, poetul Mihai Moşandrei, iar cărţile din bibliotecă şi economiile sale, unor apropiaţi. El părăsește lumea aceasta pe 12 februarie 1943 la Câmpulung Muscel, în brațele nepotului său. „Toată viaţa lui – îşi aminteşte Mihai Moşandrei în volumul „Evocări literare” – a purtat o barbă siriană, neagră şi deasă, sub o privire însă de o rară blajinătate. Deasupra ochilor mărunţi, dar distraţi, deseori atenţi doar pe adâncurile sufletului, urca o frunte albă şi fină dintr-un ivoriu curat, abia acoperită de un păr mătăsos şi rar. Cu oricâtă distracţie l-ai fi privit, bănuiai imediat în el un visător.” 

          Iată câteva versuri din poemul „Îndoiala”, mărturie a visării lui, a talentului deosebit, apreciat de

lumea literară de atunci: „Miresme-ai pus în floare să ardă smirnă `n plaiuri,/ În cântecul de păsări ecouri de prin raiuri/ În ochi ai pus uimirea, în suflete dorinți/ Și farmec în primejdii, beții în năzuinți,/ Împodobita-i valul ce duce pân` la tine,/ Cu farmecul pierzării surâsului de-ondine./ Aș vrea ca să mă bucur de tot ce ai creat,/ Să nu știu șovăirea, nici teama de păcat./ Dar ochiul tău în noaptea din sufletu-mi nu moare,/ Aprinde-a remușcării dureri mântuitoare!/ O sete-adânc mă arde, mă chinuie mereu,/ De-a mă topi în Tine, schimbând pe om în zeu./ Puteri necunoscute îmi dau într`aripare,/ Presimt mult așteptata gândirii împăcare./ Ca dintr`un pom, din suflet cazând, se veștejesc:/ Deșertăciunea, - floarea a tot ce-i omenesc,/ Tot ce încântă mintea și tulbură simțirea/ Pălesc, când înainte-mi contemplu nemurirea.”

material apărut în revista SUD, nr. 1-2 (ianuarie-februarie 2020)