Ieri, premiat de Academia Română, astăzi un necunoscut: Dimitrie Nanu

          Poetul despre care fac referire în acest material s-a născut pe 26 octombrie 1873 în Câmpulung, într-o deosebită zi de Sf. Dumitru, nume pe care avea să îl poarte vreme de 70 de ani. Debutează literar la vârsta de 15 ani, în perioada când era elev al

Liceului Sf. Sava. Absolvent al Facultății de Drept din București, Dimitrie Nanu urmează inclusiv cursurile unei școli veterinare, de aici și comunicarea trimisă de poetul nostru pe adresa Academiei de Științe din Paris sub titlul: „Note relative aux mouvements de quelques animaux quand ils sont précipités d`un lieu élevè”. Se pare că această comunicare a fost citită public de către chimistul Henri Moissan și apreciată de întreg mediul academic prezent la acea ședință.

          Debutul editorial al lui Dimitrie Nanu are loc în anul 1900, când poetul se hotărăște să își adune poeziile publicate prin diferitele reviste ale vremii, astfel ajungând să fie tipărit primul lui volum de versuri numit Nocturne. Urmează în 1906 volumul La focul rampei, în 1914 100.000 de lei), i-a adus poetului cea mai mare satisfacţie morală a vieţii sale”. 

publică o cărticică de versuri Ispitirea de pe munte, iar în 1925 se prezintă din nou printre scriitori cu volumul La mielul alb. Însă, dintre toate, cartea cea mai apreciată de critică a fost "Poezii. Pronaos – Natura, în nostalgia unui cămin, Patria – Umanitatea – Dumnezeu. 1902-1934". Pentru acest proiect liric finalizat în 1934 de către Ed. Cartea Românească, poetul și-a adunat toate versurile scrise și apărute în acest interval de timp, volumul fiind rapid observat și apreciat de critici și, mai mult decât atât, premiat de Academia Română. Conform lui Adrian Săvoiu în monografia Câmpulung Muscel – Scrinul cu amintiri, „volumul a primit în 1937 o apreciere oficială, căci Dimitrie Nanu a fost încununat, la propunerea lui Nicolae Iorga, cu Premiul Naţional de Poezie, distincţie care, în afara unei sume considerabile de bani (

          După succesul avut cu această antologie de autor, cu șase, șapte ani înainte de plecarea lui spre lumea cerurilor, poetul Dimitrie Nanu își mai anunță încă două volume: Coloane de bronz (traduceri din marii poeți francezi) și Vino-n parc să stăm de vorbă (eseuri literare).

În aceeași antologie Poezia românească dela origine până în zilele noastre, unde l-am descoperit și pe Ștefan Cruceanu (autorul colindului „Moș Crăciun cu plete dalbe”, despre care am vorbit în numărul trecut al acestei reviste), Gh. Cardaș analizează poezia lui Dimitrie Nanu împărțind-o în câteva genuri distincte: „primul ciclu îl formează versurile cu notă descriptivă, pasteluri și idile, dintre care amintim următoarele: „În munți”, „Atolii”, „Cărăruie”, „Piatra Kraiului”, „Livada” etc...; al doilea îl formează cele cu notă patriotică: „Tismana”, „Fuga lui Petru Rareș”, „Răzvrătitul”, „Coroana”, „Ruga centurionului”, „Mustrarea Domnului”, „Întoarcerea prizonierului”; în al treilea ciclu vine nota umanitaristă, din care desprindem poeziile „Altruism”, „Ști tu ce e viața”, „Cathedrala”, etc. Și, în fine, ultimul și cel mai important ciclu îl constituie poeziile cu notă religioasă. Aici avem două capodopere: „Îndoiala” și „Ispitirea de pe munte”.          Conform aceluiași Adrian Săvoiu, Dimitrie Nanu îşi scrie testamentul în 1938 și, neavând urmaşi direcţi, lasă casa nepotului său, poetul Mihai Moşandrei, iar cărţile din bibliotecă şi economiile sale, unor apropiaţi. El părăsește lumea aceasta pe 12 februarie 1943 la Câmpulung Muscel, în brațele nepotului său. „Toată viaţa lui – îşi aminteşte Mihai Moşandrei în volumul „Evocări literare” – a purtat o barbă siriană, neagră şi deasă, sub o privire însă de o rară blajinătate. Deasupra ochilor mărunţi, dar distraţi, deseori atenţi doar pe adâncurile sufletului, urca o frunte albă şi fină dintr-un ivoriu curat, abia acoperită de un păr mătăsos şi rar. Cu oricâtă distracţie l-ai fi privit, bănuiai imediat în el un visător.” 

          Iată câteva versuri din poemul „Îndoiala”, mărturie a visării lui, a talentului deosebit, apreciat de

lumea literară de atunci: „Miresme-ai pus în floare să ardă smirnă `n plaiuri,/ În cântecul de păsări ecouri de prin raiuri/ În ochi ai pus uimirea, în suflete dorinți/ Și farmec în primejdii, beții în năzuinți,/ Împodobita-i valul ce duce pân` la tine,/ Cu farmecul pierzării surâsului de-ondine./ Aș vrea ca să mă bucur de tot ce ai creat,/ Să nu știu șovăirea, nici teama de păcat./ Dar ochiul tău în noaptea din sufletu-mi nu moare,/ Aprinde-a remușcării dureri mântuitoare!/ O sete-adânc mă arde, mă chinuie mereu,/ De-a mă topi în Tine, schimbând pe om în zeu./ Puteri necunoscute îmi dau într`aripare,/ Presimt mult așteptata gândirii împăcare./ Ca dintr`un pom, din suflet cazând, se veștejesc:/ Deșertăciunea, - floarea a tot ce-i omenesc,/ Tot ce încântă mintea și tulbură simțirea/ Pălesc, când înainte-mi contemplu nemurirea.”

material apărut în revista SUD, nr. 1-2 (ianuarie-februarie 2020)