“Scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său”

interviu cu criticul, eseistul şi teoreticianul Mircea Martin

(n. 12 aprilie 1940)

napocanews.ro

Director al Editurii Univers în perioada 1990-2001 şi editor al Revistei „Cuvântul” a publicat peste 1000 de articole şi studii în revistele şi ziarele culturale româneşti: “România literară”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”, Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat “Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România”, iar în 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor.

- Cine se mai ocupă, dar la modul avizat şi obiectiv de recomandarea cărţilor publicului larg? Înainte exista o stricteţe venită din adevăratul profesionalism. Acum se nasc prefeţe pentru cărţi scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile prietenilor şi vecinilor de bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv recenzate dintr-o obligaţie ascunsă sau afinitate personală.

- Da, s-a vorbit despre o criză a criticii şi în primul rând a criticii de întâmpinare, este adevărat, dar parţial. Pentru că, ceea ce lipseşte cred că e, nu competenţa, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecinţă comentariul, critica ei, exegeza ei avea o miză infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiţii de libertate, în care există o ofertă multiplă pentru marele public, interesul lui mergând spre alte domenii, alte atracţii era şi firesc ca preocuparea pentru această operaţiune de interpretare şi mai ales de clasare a valorilor literare să scadă.

- De ce este mai greu acum? Odată cu instaurarea pe piaţă a literaturii comerciale, de consum, am şi instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidenţă falsa literatură. În trecut, bineînţeles, valoarea – aşa cum o recunoaştem astăzi – şi pe care, de multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se năştea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori şi datorită limitelor impuse.

- Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de mare pentru ceea ce scăpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumătăţi de adevăr, care reuşeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi să spui adevărul întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din păcate asistăm la despărţirea dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.

- Care ar fi motivele?

- Unul este cel material şi, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând este vorba despre formaţia omului. În sensul că generaţiile vechi au fost crescute în cultul cărţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din indiferenţa faţă de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulţumească doar cu ceea ce oferă acest tip de instrument.

- Cum aţi descrie acet tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţă asumată.

- E un fel de ignoranţă. N-aş spune că este chiar ignoranţă, pentru că tinerii aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu noi înseamnă a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordaţi. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul.  Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să înţeleagă cât de importantă este cartea. Că informaţia pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărţi este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.

- Atunci cum i-aţi descrie pe cei din generaţia tânără despre care vorbim?

- Din acest punct de vedere, al culturii cărţii, eu cred că ei sunt nişte frustraţi inconştienţi şi foarte volubili, satisfăcuţi.

- Cred că ei au un astfel de comportament faţă de carte şi faţă de relaţia cu cartea, aşa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este desuet, dar şi incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie alternative discutabile din punct de vedere formativ.

- Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dă libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă, prin urmare, alegerile sunt cu adevărat edificatoare.

- Oare nu este cu adevărat edificator faptul că tot mai mulţi dau credit unor alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre ce fel de evoluţie vorbim?

- Mă tem să dau aici judecăţi de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil, subiective şi, într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem spune că toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracţii, cu toate aceste oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în propriul spirit, în propria conduită de viaţă.

 

foto: Mircea Struteanu

- Revenind la carte şi la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri publicate? Cum putem face diferenţa dintre o carte bună şi una proastă?

- E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm de multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles că tirajul acestor cărţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăţi în alegerea unei cărţi bune, este adevărat. Mă tem că foarte puţini îşi mai îngăduie să cumpere reviste care să-i orienteze. Şi intervine o altă problemă: aspectul material al situaţiei. Presiunile cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunţă la ce este mai facultativ. Nu poţi renunţa nici la mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cărţile necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristică, de exemplu.

- Menţionaţi, vă rog, câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte bună?

- M-au impresionat două cărţi apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine, “Testamentul francez”, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrală din foarte multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de Montherland, care, iarăşi, are un text sfâşietor, care conţine o mărturie universală care ne cuprinde pe toţi cei care am trăit sub un Stalinism mai mult sau mai puţin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor parcurse recent, cărţile pe care le-aş recomanda în vederea lecturii.

- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun că nu mai este ce a fost. Cum aţi analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de ieri, cea regretată, aproape uitată?

- Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevăr pentru că, ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici literatura însăşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de 1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit să-şi menţină o anumită autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de consiliu aveau un asemenea ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta răzbătea în public cu o asemenea forţă încât “Cabinetul 2” a şi interzis să se mai ţină vreo şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Asta arată, iarăşi, ce miză mare era.

- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la avantaje financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii cunoscuţi ai vremii etc.

- Acestea există şi acum numai că implică nişte costuri mult mai mari, adaptate la noile condiţii.

- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?

- Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevăraţi este o formă de solidaritate, de care eu cred că, încă, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adună broşuri şi plachete, ca să se vadă intraţi acolo este o chestiune de vanitate.

- Cine este scriitorul adevărat?

- Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuşi. Încercând să mă apropii de o definiţie aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său.

- Daţi-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literară, ca să nu se supere nimeni că nu a fost şi el nominalizat.

- Nu poţi să nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la noi…

- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de riguros şi complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de critică, în general?

- N-aş vrea să mă întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronică literară. Mi s-a întâmplat, relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărţi, de către anumiţi autori. Eu vreau să spun ceea ce cred despre respectivele cărţi, să spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident, dar neîntreţinând – cum se obişnuieşte la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepţie diferită. Făcând o observaţie critică, spunând o anumită nemulţumire e un fel de a verifica şi chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că el e viu, că mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cărţi la a cărei lansare participă. A vorbi numai elogios şi a avea grijă să vorbeşti numai elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat să particip la lansarea cărţilor lor. Şi unii s-au supărat pe mine. Dar, asta e. Poate că, în felul acesta, sper să se fi aflat că eu nu am o concepţie festivistă despre lansări.

- Iar percepţia valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei care oglindeşte evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?

observatorcultural.ro

- Din păcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le reproşez o lipsă de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe care le prezintă este o privire neserioasă. Nu reuşesc să distingă ce este important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecăţii lor. Dacă ar fi vorba despre o presă de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacă vorbim de o presă, să zic aşa, normală, dar care mai are uneori şi pretenţii culturale, atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns să pomenim că există acest gust al epocii pentru aşa ceva.

- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă transformă pe dumneavoastră, care faceţi parte dintr-o altă generaţie, într-un personaj desuet?

- Fără îndoială că da. Dar trebuie să îţi asumi această situaţie, nu înainte de a încerca să înţelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum şi de ce.

- Cenaclul Universitas…

- A fost o mare bucurie. Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere mohorâtă şi friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuşi contactul acela cu o poezie care era vie şi care se făcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine.

Se împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela, astfel că lucrez la o carte care se va numi chiar “Universitas – A fost odată un cenaclu…”

- Mai credeţi în eficienţa cenaclului?

- Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura formă de publicitate, singura şansă de a-şi publica poemele, cărţile. Acum se pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relaţii…

- Cenaclul a fost o rampă de lansare?

- Nu, era o formă de supravieţuire artistică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost. A fost o şansă pe care tinerii studenţi au avut-o de a se face cunoscuţi unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi şi păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi decât ei şi, în felul acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu puteau publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau exprima.

- Daţi-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului Universitas.

- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Daniel Bănulescu, Cătălin Ţârlea şi mulţi alţii.

- De ce aţi oprit existenţa acestui cenaclu?

- Am considerat că, după 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotărârea noastră spontană. Dispăruse miza continuităţii.

interviu realizat în 2003 la domiciliul scriitorului și prezent în lucrarea „27 DIALOGURI – Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, 2013

Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a VIII-a

            Pe www.romeojulietalamizil.ro, în perioada 10.09.- 25.12.2014 se fac înscrierile la Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a VIII-a.

Pot participa românii din toată lumea, peste 14 ani. Premiile totale sunt de 4000 de lei.

          Concurenţii se pot înscrie şi prin poştă, pe adresa: prof. Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800.

Regulamentul integral şi alte precizări despre festival pot fi găsite pe pagina oficială: www.romeojulietalamizil.ro

Invitaţii de onoare ai ediţiei a VIII-a sunt Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache.

De-a lungul celor 7 ediţii precedente au fost la Mizil: Mircea Ionescu Quintus, acad. Solomon Marcus, acad. Nicolae Dabija, acad.Vasile Tărâţeanu, prof.univ.dr. Ştefan Cazimir, conf.univ.dr. Daniel Cristea Enache, Mircea Dinescu, Alexandru Mironov, Corneliu Leu, Mihai Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Preda, Aurel Antonie, Ion Popescu Longin, George Stanca, prof.univ.dr. Ecaterina Andronescu, prof. univ.dr.ing. Corneliu Berbente, dr. Lucia Olaru Nenati, Nicolae Dragoş, George Corbu, prof.univ.dr. Radu Gologan, prof.univ. Al. Popescu Zorica, acad.prof.univ.dr. Gheorghe Brezeanu, prof.dr. Doru Dumitrescu, prof.univ.dr. Alexandru Şonea, prof.univ.dr.ing. Lazăr Avram, prof.dr. Elis Râpeanu, Daniela Vlădescu, Mircea Vintilă, Efim Tarlapan.

Coordonatorii festivalului sunt profesorii Laurenţiu Bădicioiu şi Victor Minea, iar festivalul este sprijinit de Fundaţia Culturală „Romeo şi Julieta la Mizil”.

Toamnă culturală cu autori bolintineni

În plan cultural, bolintinenii s-au bucurat în ultimii aproape 20 de ani de o serie de manifestări literare care au avut ca prim scop descoperirea și promovarea literaturii tinere autentice, dar și scoaterea la lumină a tot ce este mai valoros, atît pe plan local, dar și național. Bolintinenii s-au mândrit de-a lungul timpului și, încă se mîndresc cu cel care a fost Dimitrie Bolintineanu. În toți acești ani nu a existat manifestare culturală în care să nu fi fost amintite personalitatea și opera scriitorului.

Și, pentru că era nevoie de o gazetă pentru a face publice aceste acțiuni, în 1996 a văzut lumina tiparului primul număr al Revistei Sud, înființată și coordonată de publicistul și ziaristul Constantin Carbarău.

Constantin Carbarău

În toată acestă perioadă, de la apariția revistei, au fost promovate nume de tineri creatori cu o poezie nouă, cu un suflu proaspăt, mulți dintre aceștia chiar premiați în cadrul „Festivalului Concurs de Creație Literară Dimitrie Bolintineanu”. Până în 2011, când revista a încetat să mai apară, odată cu primele semne de înrăutățire a sănătății fondatorului ei, Constantin Carbarău, în cele 142 de numere au fost publicate peste 2800 de articole, multe dintre acestea fiind semnate de scriitori cunoscuți precum Liviu Ioan Stoiciu, Victoria Milescu, Teodor Vârgolici, Florentin Popescu, Valeriu Filimon, Dumitran Frunză, Horia Gârbea, Aureliu Goci, Bogdan I. Pascu, Victor Sterom, Gheorghe Neagu, C. Stănescu și mulți alții.

Dincolo de problemele financiare, dincolo de lipsa forței pe care Constantin Carbarău (decedat după o grea suferință în 2012) o dădea Revistei Sud, aceasta a continuat să fie tipărită (după o pauză de aproape un an și jumătate) numai prin efortul și dragostea lui Vasile Grigore față de Bolintin și bolintineni.

Astfel că au început să reapară manifestări culturale menite să redescopere talente literare și să reamintească adevăratele valori autentice, demult intrate în patrimoniul cultural românesc.

lansarea cărții dlui Ghe. Dragomir

            Un exemplu de manifestare a avut loc la Primăria Bolintinului din Vale în zilele de 24 și 25 octombrie ale acestui an, în cadrul „Zilelor creatorilor bolintineni” în care au fost lansate două cărți, diferite ca tematică, dar la fel de interesante din punct de vedere al conținutului: „Terra, planeta sufletelor rătăcite” de gl.bg.(r) Gheorghe Dragomir, la Ed. „România în lume”, 2014, respectiv volumul de poezie al Alexandrei Firiță, „Aparținând clipei”, apărut tot anul acesta, dar la Ed. Rawex Coms. Ambele evenimente s-au desfășurat într-o notă de optimism, de bucurie a întâlnirii cu gândul deschis și pozitiv. Stilul colocvial al discuțiilor a transformat cele două lansări de carte într-o dezbatere publică, prietenească, oferind tuturora posibilitatea de a interveni, de a întreba și de a puncta acolo unde s-a considerat necesar.

Cartea fostului ofițer în Centrul de Informații Externe (în perioada 1973-1992, perioadă în care a executat mai multe misiuni în țări din Asia, Africa, Orientul Mijlociu și Europa Occidentală) este, practic, o culegere de gânduri, idei și sentimente, întrebări generate de experiențele acumulate în timp prin coabitare și lectură în/din variile culturi orientale și occidentale. Mai mult decât atât, dr. Stelian Gomboș, prefațatorul acestui volum, punctează în prefață clasificându-l ca fiind „un adevărat tratat, științific și teologic (incluzând aici toate ramurile și științele teologiei: antropologie, cosmologie, cosmogonie, eshatologie, mistagogie, hristologie și multe altele)”. Lucrarea în cauză „înmănunchează și dezvoltă gânduri, întrebări și certitudini despre destinul Universului, al Terrei noastre ca punct minuscul al <Marelui Hău>, despre sufletul omenesc, religiile de astăzi și de mâine – cu agresivitățile unora dintre ele și rolul altora în pacificarea lumii, pericolul laicizării și brutalizării societății omenești, revolta naturii împotriva omului lepădat de moralitatea creștină” (prof. univ. Dr. Mihai D. Drecin).

lansarea cărții poetei Alexandra Firiță

Așa cum spuneam mai sus, și cartea poetei Alexandra Firiță a creat un val de aprecieri, stârnindu-se dezbateri despre importanța și efectele poeziei, despre reguli și norme, tipare sau rebeliuni ale versificației. După volumele „Nostalgii”, „Poeme crepusculare”, „Descântând tăcerile”, „Netihna ceasului fără sfârșit” și „La praguri de ape”, acest ultim volum, „Aparținând clipei”, vine ca o confirmare a naturaleții exprimării, a bogăției de idei și sentimente lăsate să mocnească și să se dezvolte în timp, creându-se astfel, un adevărat foc ce s-a dorit stins între copertele acestei cărți. Prezentă la lansarea volumului de poezie, însăși prefațatoarea lucrării, poeta Victoria Milescu a punctat obiectiv pe coperta a patra: „Poezia Alexandrei Firiță nu răspunde nici unui trend actual. E poezie și atât.

Fără prea multe podoabe stilistice, mizează, prin glisarea unor planuri temporale și spațiale, între real și imaginar, pe crearea unor atmosfere ce transmite un fior metafizic. Versurile au o anumită armonie în melancolia lor euforică, surdinizată, cu fluxuri și refluxuri de incantație ritualică ori de psalm, venind din <uitarea de sine>: <Atât de aproape. Atât de departe/ Cu pasul de ape călcând peste ape>”.

Cu ocazia manifestărilor inserate în „Toamna culturală bolintineană” se va dezveli, cât de curând, într-un cadru festiv și cu invitarea autorităților locale, o placă memorială în amintirea celui care a fost prof. Ion Carbarău și a publicistului și fondatorului Revistei Sud, Constantin Carbarău.

Toate acestea fac dovada că, în inima atât de mică, dar cu pulsații puternice a Bolintinului din Vale, legendele și rădăcinile locului nu vor fi uitate, indiferent cine preia ștafeta cultural-istorică a locului.

material semnat de Gabriel Dragnea

Motanul Ioachim, îndemn la neuitarea copilăriei

Ziua în care l-am cunoscut pe Motanul Ioachim a fost pentru mine un prilej de a mă întoarce la copilărie, pentru că nu cred să existe cineva ajuns la maturitate care să nu-și fi hrănit măcar o dată sufletul cu o amintire petrecută în anii atât de limpezi și fără griji, plini de naivitate și candoare cum sunt cei ai fragedei copilării.

montaj copertă: pictor Mihai Cătrună

Eu, comparativ cu alții, cred că am avut un mare avantaj. Fiecare vacanță școlară mi-am petrecut-o la casa bunicilor mei. Aici, ca-ntr-o magie bine făcută, mirosul de cozonac parcă ne anunța că este zi de sărbătoare. Dar nu erau decât mâinile harnice ale bunicii și ochii ei umezi de bucurie care priveau cum așteptam nerăbdător dând târcoale cuptorului încins. Tot aici am simțit libertatea de a fugi printre rândurile viei pline cu struguri sau cățăratul în înaltul copacului care îmi ascundea cea mai coaptă pară. Citindu-i poeziile Mihaelei Oancea mi-am amintit de pisica vecinului, una mică și blândă, cafenie și parcă mereu cu ochii veseli, dornici de joacă. Parcă știa că, dincolo de gardul grădinii ei se află un băiețel care vrea s-o vadă rostogolindu-se pe lângă mingea de cauciuc, mică și dezumflată, un băiețel care vrea s-o mângâie și să-i asculte toarcerea, acel sfârâit care îți dă de înțeles că se simte liniștită și în siguranță.

ilustrație de Dana Lungu

Așa este și personajul acestei cărți, Ioachim. Mereu vesel, pus pe glume, harnic, curios, isteț și curajos. Indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul său, motanul nostru este mereu prezent și implicat ajutând pe oricine la nevoie: „Îi iubește pe copii,/ Chiar le face bucurii,(...) Peste tot e rânduială,/ Nu-i treabă de mântuială!/ Ioachim e chibzuit,/ Ceva învățând de mic:/ Ce face-omul gospodar-/ Vara sanie, iarna car!” În toate poeziile, Ioachim este prietenul tuturora, mereu cu zâmbetul pe buze și dornic să facă numai fapte bune. Pentru toți cei din jurul lui, el este un bun exemplu și un real sprijin. Cu modul prin care poeta Mihaela Oancea ni-l prezintă pe acest deosebit motan, am certitudinea că acesta va deveni foarte repede un bun reper demn de urmat în rândul copiilor care îl vor cunoaște: „Ghiduș este și spontan,/ Priceput ca gospodar,/ Bun pescar și bucătar,/ N-are cusur, așadar!”

ilustrație de Dana Lungu

            După volumul de poezie „Armonia Contrariilor”, poeta Mihaela Oancea a avut capacitatea, forța și curajul de a schimba registrul poetic. A reușit total să treacă de la poezia cerebrală care o definește întru totul la poezia jocului. La fel de natural, poeta jonglează cu ideile îmbrăcându-le adecvat devenind astfel specifice prichindeilor: „Buni, iată lin cânta,/ Un frumos ștergar țesea/ Pentru-a-l pune peste pâine/ Să nu prindă crustă mâine,/ Din cuptor când o va scoate/ Și la treburi se va-abate./ Bine că pe Ioachim/ La căldură noi îl știm,/ Printre gheme ațipit,/ Zâmbitor și fericit.”

            Cum vă spuneam, m-am bucurat mult când l-am cunoscut pe Motanul Ioachim. Mi-am dat seama – încă din perioada când am fost provocat să scriu povești pentru copii – că, indiferent de anii pe care îi strângem și îi tragem după noi fără a simți clipa care ne oferă zâmbetul, cu toții avem nevoie de vise, de joc. Fiecare are un copil în suflet care trebuie hrănit, încurajat și, uneori lăsat să se arate tuturora, demonstrând că există, pentru a nu deveni niște pietrificați ai societății, dar mai ales în ochii copiilor și ai nepoților noștri.

            A fost o reală plăcere să mai trezesc o dată copilul din mine și să-l fac să vibreze din nou la întâmplările și peripețiile copilăriei de mult trecute. Acesta este farmecul poeziilor și al poveștilor bine scrise, un antidot la neuitarea copilăriei și o chemare a dorului!

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezii pentru copii „Motanul Ioachim” de Mihaela Oancea, Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2014